Jos sistemul! Nu vrem sa “dialogam”, vrem sa PLECATI TOTI!

This slideshow requires JavaScript.

PDL+USL = Aceeasi mizerie. Jos clasa politica. Guvern independent politic si monarhie constitutionala

Am fost in seara asta la Universitate cu prietenul meu Razvan Papasima. In fata TNB sunt postati activistii USL. Ne-am mutat apoi in fata fantanii de la Universitate unde erau adunati studentii, dar in fata lor langa strada si langa camere stateau tot PNLi-stii. Ne-am dus langa strada si am inceput sa scandam “Marinare ce mai stai, vine regele Mihai”. Patru peneliste convinse s-au uitat urat la noi si ne-au acuzat ca facem partizanat politic si diversiune. Culmea. S-au enervat ca aveam pancarta cu PDL+USL=OLIGARHIE. Am avut o discutie aprinsa cu ele incat femeile au spus ca a fost foarte bun comunismul. Ne-am convins…. Astea erau din PNL, montate de PNL.

Apoi ne-am mutat mai spre fantana unde am vazut o pancarta foarte mare “PDL+USL = aceeasi mizerie”, “Jos toata clasa politica”, “Salvati Rosia Montana”, “Monarhie Constitutionala”, etc. O tineau studentii in mana, dar o tineau jos si nu o vedea nimeni. Atunci m-am dus cu Razvan si am ridicat-o sa o vada toata lumea. In 10 minute au venit la noi doi vlajgani din PNL (unul din ei avea sapca cu PNL in cap) si ne-au imbrancit ca sa dam jos pancarta. Ne-am certat ca la usa cortului, a iesit scandal. I-am spus ca PNL a vandut insula Serpilor, a privatizat tot la fel ca PDL si a fost la putere in ultimii 20 de ani. Cica noi suntem diversionisti si facem partizanat politic. Noi, care nu eram cu niciun partid, ci cu Regele, faceam partizanat politic….. dar el cu sapca PNL in cap, nu facea…… ok.

Asa functioneaza impostura PNL.

Individul pleaca si revine dupa 5 minute, violent, si rupe pancarta. Liderul studentilor sare si iese violenta. Desigur, televiziunile filmau, presa era acolo, dar in presa asa ceva nu trebuie sa apara. In presa trebuie sa apara tinerii care scandau pentru legalizarea drogurilor, nu tinerii normali la cap care scandau pentru interzicerea cianurii la Rosia Monata, nu tinerii care aveau pancarte cu Regele Mihai, nu cei care cereau schimbarea INTREGII CLASE POLITICE printr-un guvern independent politic.

Nu! Realizatorii de emisiuni TV se intreaba de ce Romania a ajuns aici, de ce valorile nu au acces la TV…. nu, e fals, domnilor! Voi trebuie sa va uitati in oglinda si sa va intrebati daca voi insiva sunteti oameni normali, voi trebuie sa va intrebati daca colegii vostri de pe teren sunt oameni normali la cap, inainte de a da sfaturi poporului si inainte de a pune intrebari politicienilor. In primul rand, pentru ca Romania sa fie normala, toti indivizii care fac presa si mass-media din Romania ar trebui sa isi dea demisia si sa isi caute alt job: asta ar fi primul raspuns la intrebarea lor “De ce a ajuns Romania aici?”

Apoi am scandat cu totii numai “PDL+USL=aceeasi mizerie”. Si desigur, grupul foarte numeros din PNL a plecat cu coada intre picioare si am ramas numai noi in fata camerelor de filmat.

Dar desigur, asa ceva nu o sa apara in “presa” din Romania.

Partea tragica si amuzanta a fost cand individul de la PNL ne spunea ca NU AVEM DREPTUL sa punem pancarte cu “PDL-USL-aceeasi mizerie”…. si cu monarhia….. deci sa inteleg ca PNL, marele partid MONARHIST cica, a cumparat Piata Universitatii sau cum? PNL a cumparat dreptul meu de a protesta, a cumparat libertatea mea, sau cum?!?!? Aaaa, liberalii sunt aia care stiu ce e libertatea?! Si doar ei stiu?! Stau si ma intreb: daca PNL interzice ce vor ei la Universitate, acum cand nu sunt la putere, oare ce vor face cand vor veni la putere? Dictatura mai ceva ca a lui Basescu.

Doar doi oameni, eu si Razvan, am reusit sa deratizam jumatate din Piata Universitatii de diversionistii comunisti si anti-monarhisti ai PNL. Daca am fi avut langa noi 30 de oameni cu aceeasi gandire, am fi schimbat tara in cel mult 7 zile.

Sfatul nostru: mergeti si protestati cu tupeu. Schimbati-va mentalitatea si veti vedea ca in fata unei gandiri normale, oligarhia fuge si dispare precum dracul in fata tamaii. Deratizati protestele de cazaturile, cozile de topor si epavele care au distrus acest popor.

Cauzele profunde ale crizelor financiare. Pledoarie pentru un nou capitalism (I)

Din volumul Pledoarie pentru un nou capitalism de Yvan Allaire si Mihaela Fîrşirotu, în pregătire la Editura Logos in traducerea lui Alexandru Ciolan.

Acad. prof. dr. Yvan Allaire este preşedintele consiliului de administraţie al Institutului pentru guvernanţa organizaţiilor private şi publice (IGOPP) şi profesor emerit de strategia afacerilor la Université du Québec à Montréal (UQAM). Este cofondator al grupului de consultanţă SECOR. A fost consilier al conducerii unor mari întreprinderi canadiene şi vicepreşedinte executiv al companiei Bombardier, între 1996 şi 2001, şi membru în mai multe consilii de administraţie, printre care, între 2005 şi 2009, acela al Casei de depozite şi plasamente a Quebecului, cel mai mare fond de pensii din Canada. A publicat numeroase lucrări şi articole despre strategia şi guvernanţa întreprinderilor. Este membru al Academiei de litere şi ştiinţe sociale al Societăţii regale din Canada.

Prof. dr. Mihaela Fîrşirotu predă strategia afacerilor la Facultatea de management din cadrul UQAM şi este titulară a catedrei Bombardier de gestiune transnaţională. Autor prolific (peste o sută de articole şi mai multe cărţi), a condus numeroase seminarii despre schimbarea strategică la care au participat echipele de conducere ale unor mari companii canadiene. Deţinătoarea premiului pentru cea mai bună teză de doctorat în gestiune decernat de American Academy of Management, profesoara Mihaela Fîrşirotu a creat şi condus, după căderea comunismului, prima şcoală masterală de gestiune din România (la Academia de Studii Economice din Bucureşti).

Împreună, Yvan Allaire şi Mihaela Fîrşirotu au scris o carte, Pledoarie pentru un nou capitalism. Va apărea la Editura Logos, cu un cuvânt înainte de acad. Mircea Maliţa, în traducerea lui Alexandru Ciolan. Publicăm în acest număr al “Ziarului de duminică” şi în următoarele două câteva fragmente din această carte.

Între Marx şi Hayek… dilema conservatorilor

În primele pagini ale cărţii noastre Black Markets… and Business Blues, relatam împrejurările în care am cunoscut şi resimţit latura tragică a catastrofei financiare: într-un amurg de ianuarie 2009, pe când rulam pe o şosea aglomerată din apropiere de Lake Worth, Florida, am pătruns brusc într-o zonă stranie, un fel de cimitir format din şiruri nesfârşite de locuinţe neluminate, neocupate, care afişau inutile panouri cu anunţul For Sale, For Rent (De vânzare, De închiriat).

Toţi proprietarii acestor locuinţe modeste fuseseră expulzaţi pentru că nu mai puteau să plătească. Locul degaja umilinţa părinţilor, disperarea copiilor, decadenţa unei societăţi. “Grandoarea unei civilizaţii se judecă după felul în care îi tratează pe cei slabi”, scria Jean Rostand. Civilizaţia americană părea tare bolnavă în acea seară de ianuarie.

citeste restul pe Ziarul Financiar, http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/cauzele-profunde-ale-crizelor-financiare-pledoarie-pentru-un-nou-capitalism-i-9128428

Comunicat de presă al Ligii distributiste române „Ion Mihalache“

1. Ce este distributismul
Materializare a principiului creştin de dreptate socială, distributismul s-a cristalizat teoretic la începutul secolului XX, propunând o a treia cale, între capitalism şi socialism-comunism. Corifeii distributismului sunt englezii G.K. Chesterton (1874-1936) şi Hilaire Belloc (1870-1953). În ţara noastră, independent de distributismul occidental, principiile distributiste şi-au găsit reflectarea în doctrina ţărănistă a partidului lui Ion Mihalache (devenit, după unirea cu partidul lui Maniu, Partidul Naţional Ţărănesc).
Distributismul se întemeiază pe trei principii: răspândirea largă a proprietăţii productive (o lume a micilor proprietari şi întreprinzători), subsidiaritatea (descentralizare şi păstrarea activităţilor la nivelul cel mai de jos la care pot funcţiona) şi solidaritatea (binele comun asigură binele individual).
Distributismul nu este doar o doctrină economică, ci un model filosofic, economic, social şi cultural întemeiat pe tradiţia şi valorile creştine. Spre deosebire de socialism-comunism şi de capitalism, distributismul nu este exclusivist, el poate coexista cu alte sisteme şi chiar funcţiona în cadrul lor. Nuclee distributiste există şi vor exista în toate societăţile (au existat chiar şi în trecutul nostru comunist, prin cooperaţie, prin producătorii agricoli din zonele necooperativizate şi prin atelierele meşteşugăreşti). Distributismul nu agreează nici colectivismul centralizator, nici individualismul care dezbină societatea. El presupune existenţa unei reţele, a unei pânze de păianjen în care fiecare nod depinde de nodurile din jur şi care contribuie la rezistenţa ansamblului.

Comentând turneul de conferinţe al lui Phillip Blond („regele filosof“, ideolog al Partidului Conservator britanic) în Statele Unite, ziarul „Washington Post“ din 17 octombrie 2011 concluziona: „distributismul a devenit probabil cea mai atrăgătoare idee care s-a născut pe ruinele colapsului economic de la începutul secolului al 21-lea – şi asta în mare măsură datorită faptului că posedă cel mai mare potenţial de a arunca o punte peste prăpastia care separă curentele ideologice…“.

2. Înfiinţarea Ligii distributiste române
Din noiembrie 2011, distributismul are, în Liga distributistă română „Ion Mihalache“, o asociaţie cu caracter profesional şi social care îşi propune să disemineze, să promoveze şi să sprijine aplicarea paradigmei distributiste, apărând totodată interesele reprezentanţilor şi adepţilor distributismului din ţara noastră.
Liga distributistă a fost înscrisă în Registrul persoanelor juridice fără scop patrimonial din sectorul 1 Bucureşti la data de 1 XI 2011 sub nr. 140. Liga distributistă este o asociaţie deschisă atât către persoanele fizice, cât şi către persoanele juridice, care pot deveni membri activi ori membri simpatizanţi. Primul membru de onoare al Ligii este Compania Passe Partout – Dan Puric.
Pe Facebook funcţionează deja, de câteva luni, un grup de peste 900 de simpatizanţi ai distributismului (pentru a accesa grupul click AICI).
Blogul „A Treia Forţă. România profundă“ (pentru a accesa blogul click AICI) este din noiembrie 2011 şi blogul Ligii distributiste.
Logo-ul Ligii distributiste este leul bizantin (în reprezentarea dintr-un mozaic) pe fundalul culorii steagului bizantin.

Cu voia bunului Dumnezeu, Liga merge înainte!

Putem salva o viata!

Am o amica, Antonia Grigoras, bolnava de Maladia Hodgkin. Pentru mai multe detalii, accesati blogul http://antoniagrigoras.blogspot.com/. Vedeti si emisiunea Exces de Putere de pe Antena 3, de la 1:53 incolo: http://inregistrari.antena3.ro/view-15_Oct-2011-Exces_de_putere-51.html.

Românii, chemaţi în stradă pentru Rege. PDL e impotriva

http://www.adevarul.ro/actualitate/Romanii-chemati_in_strada_pentru_Rege_0_558544737.html

 

Reprezentanţii monarhiştilor vor să organizeze un miting cu ocazia zilei de naştere a Regelui Mihai, 25 octombrie, când fostul suveran va susţine un discurs în Parlament. Monarhistul Marius Ghilezan a lansat, pe Facebook, invitaţia prin care speră să scoată în stradă între 30.000 şi 50.000 de oameni.

„Baia de mulţime” pe care monarhiştii i-o pregătesc fostului suveran va avea loc, cel mai probabil, în faţa clădirii Parlamentului. „După ce va ţine discursul, la plecare, oamenii vor putea să-l salute, să-i strângă mâna, să-i ureze «La Mulţi Ani!»”. Vrem să fie ca o sărbătorire a Regelui Mihai, care împlineşte 90 de ani. Va fi amplasat un ecran foarte mare pe care va putea fi urmărită cuvântarea Maiestăţii Sale. Dar nu va fi amplasată nicio tribună pentru că nu vor fi cuvântări. Vrem să fie o manifestare fără festivism”, a declarat pentru „Adevărul” Marius Ghilezan, fost ziarist la „Evenimentul Zilei” şi „România liberă”.

Aleşii PDL ar putea boicota discursul Regelui

Iniţiatorul a adăugat că în organizarea manifestaţiei se vor implica, pe lângă reprezentanţii monarhiştilor, mai multe organizaţii nonguvernamentale. Pentru a nu se ajunge la politizare, nu va fi însă cooptat niciun partid politic. „Sigur, putem să vorbim cu membrii din organizaţiile de tineret ale partidelor care au simpatii monarhiste”, a precizat Ghilezan. „Lumea e apatică, dar totuşi cred că ne putem aştepta să vină între 30 şi 50 de mii de oameni”, a anticipat Ghilezan. Pe Facebook, doar 233 de persoane confirmaseră participarea la eveniment.

Democrat-liberalii, care ­s-au opus ca Regele să cuvânteze în Parlament, nu şi-au stabilit strategia pentru momentul discursului, după cum susţine viceliderul grupului PDL din Camera Deputaţilor, Petru Călian. „Nu am decis dacă vom rămâne în sală sau nu. Cred că până la urmă va fi la latitudinea fiecăruia. Eu, personal, nu voi rămâne. Nu am obligaţia constituţională să asist la discurs, mai ales că nu este o persoană acreditată să ţină  discursuri în Parlament. Asta nu înseamnă că nu îl respect pe Rege. Dar mi se pare că în timpul acela ar fi mai util să muncim în comisii”, a declarat Călian pentru „Adevărul”.

……….              http://www.adevarul.ro/actualitate/Romanii-chemati_in_strada_pentru_Rege_0_558544737.html

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mihaela Firsirotu: “încurajaţi şi sprijiniţi financiar şi fiscal dezvoltarea asociaţiilor cooperative, de tipul celor care există în toate ţările capitaliste”

Interviu cu Mihaela Fîrşirotu in Romania libera, profesor de strategia afacerilor la Universitatea Québec din Montréal.

CV

1979 - prezent, parcurge toate treptele universitare la Şcoala de Ştiinţe de Ma­nagement de la Universitatea Québec din Montreal (UQAM), fiind în prezent şef de catedră

1985 - Doctoratul la Universitatea McGill, Montréal. Teza sa de doctorat a fost premiată cu Premiul „A.T. Kearney” al Academiei Americane de Management, decernat celei mai bune teze de doctorat din America de Nord

1976 - Stagiu la Universitatea din Viena.

1968 - Academia de Studii Economice, Bucureşti, Facultatea de Comerţ Exterior

Coautoare, cu Yvan Allaire, a cărţilor L’Entreprise Strategique (G. Morin, 1993), Strategies et Moteurs de Performance (Cheneliere/ McGraw-Hill 2004), Black Markets and Business Blues, The man-made crisis of 2007-2009 and the Road to a New Capitalism (FIPress, 2009), Plaidoyer pour un nouveau capitalisme (IGOPP, 2010), Propos de Gouvernance… avant, pendant et après la crise financière de 2007-2008, (IGOPP, 2011).

—————————–

Mihaela Fîrşirotu, unul dintre strategii economici ai guvernului provincial din Quebec, crede că România nu a depăşit încă ce era mai greu şi că „în România există toate ingredientele pentru o criză majoră”. Profesoară la Universitatea din Quebec, Fîrşirotu se miră că BNR şi autorităţile statului le-au permis băncilor să dea credite în alte monede, decât cea a ţării şi spune că „este de neconceput  într-o ţară civilizată să-i  laşi pe oamenii de rând  să-şi asume riscul  fluctuaţiei cursului de schimb”.

În acelaşi timp, specialista canadiană de origine română crede că există prea puţine bănci cu capital românesc în ţară şi că privatizările ar trebui oprite fiindcă „o economie puternică are nevoie de propriile sale întreprinderi  naţionale mari, pentru că, în condiţiile lipsei de capital autohton numai statul poate răspunde unei  asemenea provocări”.

Sunteţi unul dintre puţinii eco­nomişti care în lucrările pe care le-aţi publicat în Canada aţi prevăzut criza mondiala. Romania putea evita perioada de cadere economică din ultimii doi ani?

M.F.: Înainte de toate, ar fi trebuit  ca România să  fi evitat criza financiară din 2007-2008, care a provocat şi  a dus  în mod direct la  recesiunea economică din ultimii doi ani. Pentru  evitarea acestei  crize financiare,  România  ar fi trebuit   să  lupte împotriva speculei imobiliare şi a creşterii enorme a preţurilor imobiliarului provocate de speculaţie. Datele nu mint: din 2001 până în 2007, preţul apartamentelor a crescut cu 550%; de notat că apoximativ 40% din cerere  a provenit  de la  „investisori” (a se înţelege «speculatori») străini.

O reşedinţă la Bucureşti, care avea o valoare medie de 60.000 euro în 2005, atingea în 2008 valoarea de 180.000 euro, urmând să scadă la 90.000 euro în 2010. În plus, şi aceasta este o practică rară  în lume, băncile româneşti, aproape toate fiind deţinute de capital străin,  au oferit  majoritatea ipotecilor în euro, transferând astfel riscul de fluctuaţie  a cursului  de schimb celui care cerea imprumutul. Pentru a-l incita pe cetăţean să-şi asume acest risc, băncile au stabilit o dobândă mai mică pentru un împrumut făcut în euro decât cel practicat pentru un împrumut în lei.

Deci n-am scăpat încă de criză.

M.F.: Cu o piaţă a imobiliarului în criză  aproape  peste tot în lume, cu speculatori care încearcă să vândă cât mai repede posibilşi astfel accelerând căderea preţurilor şi  cu un RON care s-a depreciat în raport cu euro, avem  în România toate ingredientele unei crize majore: oprirea brutală a activităţilor de construcţii imobiliare; sentimentul  bine fondat  de a fi devenit mai sărac, resimţit de către toţi proprietarii de bunuri imobiliare şi în consecinta, diminuarea cheltuielilor lor de consum; creşterea şomajului; scăderea veniturilor statului şi deficite bugetare în creştere. Banca Naţională a României avea la dispoziţie toate  mijloacele şi autoritatea  pentru  a lua măsurile necesare, măsuri care ar  fi putut evita în România efectele  cele mai   grele ale crizei financiare.

Vreţi să spuneţi că BNR nu a fost suficient de vigilentă?

M.F.: Banca Naţională a României şi alte organisme de supraveghere a pieţelor financiare aveau autoritatea de a impune un plafon, o limită   privind suma împrumutată de cetăţean în relaţie cu valoarea de piaţă a bunului imobiliar. În perioade de supra încălzire imobiliară, acest mecanism serveşte moderării activităţii imobiliare şi  limitării efectelor speculaţiilor. Ce este mai grav este că autorităţile finaciare româneşti aveau dreptul de a interzice împrumuturile în euro făcute cetăţenilor români, şi nu au facut-o. Este de neconceput  într-o ţară civilizată să-i  laşi pe oamenii de rând  să-şi asume riscul  fluctuaţiei cursului de schimb. Dacă România n-ar fi  avut de suferit efectele  negative ale  crizei imobiliarului, n-ar fi  trecut  prin această recesiune dură.

România a ieşit totuşi din recesiune, ar fi putut ieşi mai repede şi din criză?

M.F.: În primul rând, ar fi fost important să se  menţină  cheltuielile de consum; or, ideea de a mări TVA la 24% mi  se pare o idee  bizară şi foarte proastă. Apoi, în ciuda faptului că recursul la FMI pare să fi fost de neevitat, pentru a finanţa deficitul bugetar ar fi trebuit ca Guvernul să refuze  să implementeze  imediat un plan de austeritate. Devine din ce în ce mai evident, chiar şi  în rândurile FMI, că nu există o politică mai malefică decât aceea de a impune tăieri din cheltuielile publice în acelaşi timp în care cheltuielile private sunt în declin: rezultatul, îl vedem foarte clar acum, este că reducerea  de posturi şi de cheltuieli publice accentuează căderea PIB, rezultând în venituri mai mici pentru guverne, deficite în creştere, şi nu diminuate, cum se spera, şi o populatie nemulţumită, chiar ostilă datorită diminuării serviciilor publice.

Dacă România reuşeşte încet, încet să iasă din criza financiară, acest lucru se datorează în mare parte faptului că îşi controlează încă politica monetară. Între 2007 şi 2010, leul s-a depreciat cu 25%, dând astfel un impuls puternic exporturilor, care au crescut cu mai mult de 20% faţă de 2009, mai repede decât importurile. În timpul primului trimestru al anului 2010, exporturile României au crescut cu 21%, una dintre cele mai mari rate de creştere din Uniunea Europeană, depăşită fiind doar de Malta.

Concluzia dvs. ar fi că FMI ne-a tras în jos.

M.F.-Dacă România ar fi fost membră a zonei euro,  neavând astfel  puterea  şi libertatea de a-şi stabili propria politică monetară,întregul impact al acestor măsuri impuse de FMI ar  fi fost să  tragă economia României  şi mai  jos. Grecia nu a avut această opţiune şi, aşa cum explica recent  în New York Times profesorul Laura Tyson, fost consiler economic în administraţia Clinton», Grecia va trebui să se bazeze pe politici structurale pentru a-şi mări competitivitatea iar astfel de politici pot lua un timp foarte îndelungat pentru a produce efectele dorite. Între timp, Grecia va continua să sufere de o creştere economică  scăzută, de un nivel ridicat de somaj, de salarii care stagnează sau scad şi de un  nivel  ridicat  de datorie în raport cu Produsul Intern Brut”.Deci cine are urechi de auzit să audă

Se va întoarce criza?

M.F.-Părerea mea este că în prezent suntem  în centrul ciclonului. Calmul relativ riscă să fie urmat de o furtună teribilă provocată de criza din zona euro şi de paralizia democratică  a guvernului american. Soluţiile aduse problemei Greciei nu sunt altceva decât nişte cataplasme şi nu rezolvă slăbiciunile fundamentale ale sistemului monetar din zona euro.

Ce ar trebui să facă România pentru a se pune la adăpost de acest nou seism economic pe care-l prevedeţi?

M.F.: Această criză a monedei euro şi criza financiară care a precedat-o dau o lecţie clară  tuturor  ţărilor: impermeabilitatea  la crize venite din afară depinde de capacitatea voastră de a  avea o autonomie financiară şi economică, de a fi auto-suficien­tă. Mă refer bineinţeles la acele ţări, inclusiv România, care ascultă cu veneraţie  vocea marilor ansambluri economice şi politice transnaţionale, care acceptă aranjamentele dictate de presupusele „legi” ale eficienţei  economice. Aceste ţări, şi deci şi  România, ar trebui  să-şi  redescopere o agricultură  care să asigure hrana propriilor cetăţeni, un sistem financiar care să le aparţină, o politică monetară care să  răspundă  nevoilor specifice ţării respective, o politică fiscală care să fie dictată de circumstanţe proprii.

Din păcate, România a pierdut 20 de ani  cu decizii proaste, cu şicane politice, cu servilitate în faţa organismelor internaţionale, cu vorbărie neînsoţită de acţiune, cu consecinţe teribile pentru ţară: băncile ţării au ajuns în mâinile străinilor, bunurile ţării au fost vândute pe nimic investitorilor şi speculatorilor străini; România depinde fiscal, financiar şi politic de organizaţiile internaţionale; sectorul agri­col este fragil şi neperformant; instituţiile sociale, şcolile, universităţile, spitalele sunt în ruină.

Pe fondul acestui peisaj dezolant pe care îl descrieţi, care credeţi că ar trebui să fie priorităţile ţării?

M.F.: România are tot ce are nevoie: resurse, populaţie relativ instruită, ieşire la Marea Neagră. Iată câteva recomandări: faceţi din România un Centru European de Excelenţă pentru agricultura organică şi sustenabilă; accesaţi toate fondurile financiare europene  alocate, pentru a sprijini sectorul agricol; încurajaţi fermele mici şi mijlocii; încurajaţi  şi sprijiniţi financiar  şi fiscal dezvoltarea asociaţiilor cooperative, de tipul celor care există în toate ţările capitaliste.

De exemplu în Finlanda cooperativele, şi aici vorbesc de cele mai mari, făcând parte din „top 300″ din lume ca venituri, reprezintă 23% din PIB; în Elveţia  28%;  46%  în Franţa şi10% în Quebec (Canada). Acest „top” 300 cooperative afişează venituri între 600 milioane dolari şi 58 miliarde dolari şi evoluează în sectoare foarte precise: 30% în sectorul agroalimentar, 23% în comerţul de detaliu, 22% în asigurari şi 19% în sectorul bancar.

Agricultura spuneţi că ar fi prima urgenţă a României, şi apoi?

M.F.: În al doilea rând, stopaţi toate privatizările întreprinderilor de stat; îmbunătăţiţi şi modernizaţi managementul şi guvernanţa, lor stabilind termene precise pentru evaluarea activităţii lor; utilizaţi CEC-ul şi EximBank-ul ca pârghii ale dezvoltării economice. În prezent, România are 32 de întreprinderi în „top” 500 (cele mai mari ca cifra de afaceri din Europa Centrală şi de Est, cu excepţia Rusiei). Or, din aceste 32 de întreprinderi, 22 au fost privatizate şi sunt deţinute de capitalul străin. Nu mai ramân neprivatizate şi ne-deţinute sau controlate de capitalul strain decât transporturile si o parte din sectorul energetic.O economie puternică are nevoie de propriile sale întreprinderi naţionale mari pentru că  în condiţiile lipsei de capital autohton, numai statul poate răspunde unei asemenea provocări.

Guvernul pregăteşte în această perioadă privatizarea unor segmente din principalele companii energetice.

M.F.: În acest context mi s-ar părea important ca România să adopte un plan de dezvoltare dinamică bazat pe întreprinderile hibride deţinute de stat şi de sectorul privat pentru ca resursele naturale să fie ex­ploatate în beneficiul românilor. Creaţi  apoi un Fond Suveran de   Sănătate alimentat de redeventele şi profitul rezultat din ex­ploatarea resurselor naturale.

Ar trebui redus impozitul unic, după modelul Bulgariei, de pildă, care în acest fel a atras mai mulţi investitori?

M.F.: Aş zice mai degrabă să creaţi un sistem de impozite progresive, diminuaţi TVA, o taxă regresivă, şi sporiţi eficienţa colectării impozitelor; măriţi  taxa pe profit atunci când depăşeşte profitul tipic al intreprinderilor mici şi mijlocii.

În ce domenii ar trebui făcute cele mai multe investiţii?

M.F.: În sistemul de educaţie şi sănătate, în infrastructura ne­cesară turismului şi în pro­mo­varea internaţională a atracţiilor naturale şi culturale  ale ţării

România şi-a propus să adere la zona euro în 2015; e o  dată optimistă?

M.F.: Amânaţi intrarea în zona euro până când economia românească este competitivă şi puternică, şi deci poate beneficia de avantajele unei monede comune.

Oficialii români v-au cerut vreodata sfatul?

M.F.: Da, la inceputul anilor 90, când am venit în România  cu o echipă canadiană de experţi foarte bine cotaţi în Canada, care au făcut o serie de recomandări Consilului Reformei. Echipa a pregătit timp de 3 luni un ade­vărat program de guvernare  şi de transformare a României. Munca şi intervenţia au fost finanţate de guvernul canadian. Dupa prestaţie nu am avut nici un ecou.

Guvernul regional din Québec şi-a  decis strategia  pe baza cercetărilor făcute de dvs. si de soţul dvs., fost vice-presedinte la compania Bombardier. Cum s-a întâmplat acest lucru?

M.F.: Soţul meu, Yvan Allaire, care este la bază profesor universitar ca şi mine, dar în plus academician, este asociat partidului liberal din Québec din 1978 şi a fost preşedintele comisiei politice a acestui partid. Împreuna  suntem angajaţi de mai mulţi ani, în dezbaterile canadiene privind diverse politici economice şi industriale. În acest sens  am publicat un mare număr de documente privind provocările economice majore ale Québecului şi Canadei. Sfaturile  noastre sunt frecvent solicitate la nivel  guvernamental, parlamentar şi municipal. Soţul meu este, de asemenea, membru al Consiliului privind rolul  Corporaţiilor şi în general al mediului de afaceri în secolul 21, din cadrul Forumului Mondial Economic de la Davos.

Vă gândiţi uneori să vă întoarceţi în România?

M.F.: Deşi iubesc România cu pasiune şi-i doresc numai binele, o reîntoarcere este  greu de imaginat. Sunt  căsătorită cu un canadian foarte angajat şi implicat  în mediul său. În plus, predau  încă şi sunt angajată în diverse  proiecte de cercetare şi sociale în Canada, iar familia imediată este alături de mine  la Montréal. Aceasta nu înseamnă că nu mă pot implica  vizitând frecvent România, aşa cum am mai făcut-o în perioada în care am înfiinţat şi condus (1993-1997), cu sprijinul financiar al guvernului canadian, Progra­mul  MBA Canadiano-Român, de la ASE, care continuă şi azi, după câte ştiu, cu succes.

http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/avem-in-romania-toate-ingredientele-unei-crize-majore-233566.html

Ce este o cooperativa?

de Stefano şi Vera Zamagni

Trăsăturile caracteristice ale întreprinderii cooperatiste

Astăzi se folosesc în mod curent două definiţii ale întreprinderii cooperatiste. Cea mai des folosită este cea a Alianţei Internaţionale Cooperatiste (AIC), o organizaţie non-guvernamentală care grupează aproape 230 de asociaţii de cooperative din 100 de ţări. Constituită în 1895, AIC este principalul garant moral al identităţii cooperatiste. În Declaraţia de la Manchester din 1995 privitoare la identitatea cooperatistă (care urmează documentelor din 1937 şi 1966) se spune: „O cooperativă este o asociaţie autonomă de persoane care s-au unit în mod voluntar pentru a-şi satisface nevoi şi aspiraţii economice, sociale şi culturale comune printr-o întreprindere pe care o posedă împreună şi o controlează democratic“.

Congresul de la Manchester a formulat şapte principii ale cooperativelor. Ultimul este nou, dar primele şase sunt, uşor reformulate, aceleaşi pe care Rochdale Society of Equitable Pioneers le-a adoptat în 1844. Este remarcabil însuşi faptul că principiile fundamentale au rămas neschimbate timp de un secol şi jumătate. Să le enumerăm:

1. Calitatea de membru, liberă şi nesilită. Cooperativele sunt organizaţii şi întreprinderi voluntare, deschise tuturor persoanelor apte să le folosească serviciile şi dornice să accepte responsabilităţile care derivă din calitatea de membru fără discriminări de ordin social, rasial, politic, în funcţie de sex sau religie. Acest principiu este cunoscut în mişcarea cooperatistă drept „principiul uşilor deschise“.

2. Controlul democratic exercitat de membrii cooperatori. Spre deosebire de firmele capitaliste, în care voturile acţionarilor au ponderi diferite, în funcţie de numărul acţiunilor deţinute, mişcarea cooperatistă adoptă regula „un membru, un vot“. Aceasta înseamnă că în adunarea generală sau la întrunirile consiliului de conducere toţi membrii au drept de vot egal.

3. Participarea economică a membrilor. Membrii contribuie echitabil – nu obligatoriu în mod egal – la capitalul cooperativei pe care îl controlează în mod democratic. Cel puţin o parte din capital este de obicei proprietatea comună a cooperativei. Dacă se stipulează în statut, membrii pot primi o compensaţie limitată pentru capitalul pe care l-au subscris ca o conditie a intrării în cooperativă. Motivul pentru care o astfel de compensaţie este limitată are în vedere nevoia de a evita riscul ca, pe parcursul existenţei ei, cooperativa să renunţe la statutul de cooperativă. O parte din surplusul net generat de funcţionarea cooperativei va fi alocată fondului de rezervă, care parţial trebuie să fie indivizibil; o altă parte din surplus va fi alocată răsplătirii membrilor în functie de contribuţia lor în cooperativă; şi altă parte, sprijinirii altor activităţi aprobate de către membri – în mod obişnuit, pentru cooperarea cu alte entităţi similare.

4. Autonomie şi independenţă. Cooperativele sunt organizaţii autonome, auto-suficiente, controlate de către membrii lor. Dacă din anumite motive ele stabilesc înţelegeri cu alte organizaţii sau acumulează capital din surse externe, trebuie să o facă în termeni care să asigure controlul democratic exercitat de către membri asupra lor şi păstrarea autonomiei cooperatiste.

5. Educaţie, pregătire şi informare. Cooperativele oferă nu numai pregătire profesională, dar îi şi educă pe membri, pe reprezentanţii aleşi, pe manageri şi pe angajaţi (principiile cooperativei Rochdale prevedeau ca 2,5% din surplusul anual să meargă spre cercetare şi spre educaţia membrilor). Cooperativele trebuie să informeze de asemeni marele public despre natura şi misiunea cooperaţiei.

6. Cooperare între cooperative. Acţiunea cooperatistă nu este limitată la acţiunile desfăşurate în cadrul fiecărei cooperative individuale. Altfel spus, cooperativele îşi servesc membrii în modul cel mai eficient şi întăresc mişcarea cooperatistă acţionând împreună prin structurile locale, naţionale, regionale şi internaţionale.

7. Grija faţă de comunitate. Acesta este un principiu nou, adăugat la congresul de la Manchester. În acest scop, cooperativele trebuie să lucreze pentru dezvoltarea sustenabilă a comunităţilor prin politici aprobate de către membrii lor. O expresie practică a orientării sociale pronunţate a mişcării cooperatiste este oferită de regula adoptată în 1992 de către cooperativele italiene, de a aloca 3% din surplusul lor anual fondurilor de ajutor reciproc.

A doua definiţie a întreprinderii cooperatiste este aceea a Departamentului Agriculturii din Statele Unite, care în 1987 a definit o cooperativă drept „o întreprindere deţinută şi controlată de cei care o au în folosinţă, care distribuie beneficii în funcţie de modul în care este exercitat dreptul la folosinţă“. Definirea membrilor drept „utilizatori ai dreptului de proprietate“ implică faptul că cei care „au în folosinţă“ cooperativa (membrii) participă la finantarea ei şi prin aceasta o au în posesie. Sintagma „control al celor care o au în folosinţă“ înseamnă că membrii conduc cooperativa atât direct, cât şi indirect, prin reprezentanţii lor în consiliul de conducere. În mod clar, în cooperativă nu poate exista separare între proprietate şi control.

În definiţia americană, se poate ca în anumite circumstanţe să existe derogări de la regula „un membru, un vot“. Dreptul de a vota poate fi proporţional cu volumul activităţii prestate de membri în cadrul cooperativei – dar niciodată în funcţie de capitalul pe care l-au adus. În practica din SUA, controlul democratic asupra cooperativei este asigurat prin legarea dreptului de a vota de participarea efectivă la viaţa cooperativei, şi nu prin simpla numărare a voturilor-oameni. Acest aspect este întărit de principiul conform căruia beneficiile trebuie să fie distribuite în funcţie de implicarea în generarea lor. Astfel, membrii îşi împart nu numai beneficiile, dar şi costurile şi riscurile în funcţie de gradul lor de implicare; ei sunt stimulaţi să întreţină relaţii strânse cu cooperativa.

După cum vedem. cele două definiţii sunt în mare parte convergente, chiar dacă între ele sunt diferenţe apreciabile. Ceea ce stă la originea cooperativei, indiferent de sectorul ei de activitate, este necesitatea fundamentală, chiar dacă nu neaparat exclusivă, de a servi nevoilor comune ale mebrilor ei. Obiectivul central al unei cooperative este, deci, de a maximiza remuneraţia contribuţiei fiecărui membru – indiferent dacă această contribuţie constă în muncă, aportul de active sau folosirea bunurilor şi serviciilor cooperativei – şi nu, ca în firma capitalistă, de a maximiza profitul pe capitalul investit.

(din capitolul „What is a cooperative?“, din lucrarea lui Stefano Zamagni şi a Verei Zamagni, Cooperative Enterprise: Facing the Challenge of Globalization, Edward Elgar, Cheltenham, UK şi Northampton, MA, USA, 2010. Traducere de Ovidiu Hurduzeu)

OVIDIU HURDUZEU: “Romanii trebuie sa fie din nou stapini la ei acasa”

Recomand acest interviu cu Dr. Ovidiu Hurduzeu, omul care a scos in off-side semidoctismul intelectualilor post-comunisti care critica cultura romana in general, dar si cultura in special, de pe pozitii politice si ideologice. Interviu realizat de prietenul meu Razvan Papasima (celalat blog aici).

Ovidiu Hurduzeu: Romanii trebuie sa fie din nou stapini la ei acasa. In prezent, Romania nu mai este o casa, o gospodarie, ci o gara in care astepti trenul pentru o alta destinatie. Nu mai este o patrie, ci un loc unde se fac bani sau se crapa de foame, un cazinou sau un ghetou, o locuinta temporara, pe care vrei cit mai repede s-o parasesti. Cred ca majoritatea romanilor isi pregatesc copiii sa para­seasca tara. Cind esti mereu pe picior de plecare, nu-ti mai pasa ce se intimpla in jur. De aici, lipsa de reactie a popu­latiei fata de toate evenimentele negative care o afecteaza. In ochii multora, a lupta pentru Romania, a fi patriot, nationalist sau cum vreti sa-i spuneti, a devenit o actiune subversiva. Pina nu dispare patologia sociala a „pa­rasirii corabiei“, nu prea exista sanse pentru o schimbare la fata a Romaniei.

Vorbiti mereu despre nevoia de a apara interesele nationale. Sinteti nationalist?

Ovidiu Hurduzeu: Da, sint nationalist si distributist, doua notiuni care se completeaza. Nationalismul este dusmanul de moarte atit al marxismului, cit si al neoliberalismului. Marxistii il considerau o doctrina „mic-burgheza“, radical opusa interna­tionalismului proletar; neoliberalii de azi, reprezentind interesele marilor companii transnationale, ale marilor banci internationale si ale fondurilor speculative de investitii, denunta pe toate caile nationalismul, intrucit se opune globalizarii si interdependentei. Adeva­rul este ca o tara ca Romania nu-si mai permite sa nu fie nationalista; daca renunta sa-si mai apere interesul national, se autodistruge. Nationalismul, asa cum este practicat de natiunile responsabile, inclusiv de unele tari vecine, ­precum Polonia, Ungaria sau Cehia, este echivalent cu „spatiul de manevra“. De pilda, guvernul maghiar si-a creat un spatiu de manevra care i-a adus beneficii in relatiile cu bancile, FMI-ul si vecini ca Romania, fara ca aceste actiuni sa atraga represalii care ar fi anulat avantajele. Nationalismul de care vorbesc poate fi practicat cu succes de tara noastra, in cadrul Uniunii Europene: el nu ne-ar aduce decit respectul partenerilor si aliatilor nostri. Un guvern intelept trebuie sa stie foarte exact care este spatiul sau de manevra si sa profite la maximum de acesta. Reafirmarea suveranitatii Romaniei asupra patrimoniului ei natural, cum ar fi padurile sau resursele minerale – este vorba despre ceea ce eu am numit „nationalismul verde“ –, actioneaza nu numai in interesul tarii, ci si al Uniunii Europene. Daca Romania permite transnationalelor sa-i defriseze padurile, are oare UE de cistigat? Daca Romania cedeaza presiunilor companiilor americane sa cultive soia modificata genetic, nu cumva se situeaza pe o pozitie ostila atit interesului national, cit si celui european? In plus, deseori, mafia locala romaneasca devine campioana „globali­zarii“ si a politicilor neoliberale, pentru a-si apara propriile interese. Mass-media romaneasca ar trebui sa inceteze sa mai cenzureze termenul „nationalist“ si sa incurajeze dezbateri serioase privitoare la interesele nationale ale Romaniei.

[... citeste restul interviului in revista VIP...]

DISTRIBUTISMUL ROMANESC, INTRE ION MIHALACHE SI SOCIETATEA DE MAINE. De Ovidiu Hurduzeu

Textul conferintei “Distributismul românesc, între Ion Mihalache şi societatea de mâine”sustinuta de Ovidiu Hurduzeu la Cluj, mai 2011.

 

Multora dintre dumneavoastră, termenul „distributism“ nu le spune nimic, iar legătura dintre distributism şi Ion Mihalache pare la fel de absurdă precum legătura dintre o pisică şi un măr. Dacă, însă, Ion Mihalache ar intra acum în sală ar recunoaşte cu siguranţă în distributism un model economic şi social foarte apropiat de cel propus de ţărănişti după primul război mondial. Şi, probabil, ar cere partidului care se revendică din partidul pe care l-a creat împreună cu Iuliu Maniu o explicaţie privitoare la abandonarea acestei doctrine după 1990.

Interesul meu pentru distributism, care ulterior a devenit un adevărat crez, este de dată recentă. Am scris prima dată despre acest model în cartea „A Treia Forţă. România profunda“ (co-autor Mircea Platon). În capitolul „O societate personalist-conservatoare“, susţineam teza că România ar fi redevenit o ţară normală dacă guvernele postdecembriste ar fi urmat calea distributistă de dezvoltare. Ar fi trebuit ca proprietatea să fi fost răspândită celor mulţi, nicidecum câtorva oligarhi, administraţia de stat să fi fost condusă după regulile subsidiarităţii, care spun că decizia trebuie luată la nivel local şi nu central, iar ţărănimea să-şi fi recăpătat locul cuvenit în societate.

În „A Treia Forţă“ nici eu, nici Mircea Platon nu ne-am propus să trasam liniile directoare ale unui model economic. Ulterior, discuţiile avute cu cititorii în timpul conferinţelor prin ţară sau pe internet au pus însă în evidenţă nevoia unor „soluţii“ pentru rezolvarea actualei crizei de sistem din România (şi nu numai din România). Pentru a răspunde acestor doleanţe, am alcătuit o antologie de texte social-economice, „Economia libertăţii. Renaşterea României profunde“, realizată împreună cu economistul şi teologul american John Medaille – precizez că John Médaille este considerat unul dintre teoreticienii neodistributismului contemporan. Antologia , incluzând textele a 14 personalităţi de renume din Occident, prezintă principii şi soluţii de reformare a societăţii pe baza principiilor distributiste.

Când am început sa lucrăm la antologie, John Medaille mi-a atras atenţia asupra legăturii strânse dintre distributism şi doctrinele agrariene interbelice. Mi-a vorbit cu admiraţie despre Virgil Madgearu şi Ion Mihalache, reamintindu-mi marele respect pe care îl purta Chesterton, părintele distributiştilor englezi din anii ’20, pentru „a treia cale“ urmată de partidele agrariene din Estul Europei. Am fost surprins, chiar şocat să constat că intelectuali americani, dintre cei mai respectaţi, redescoperiseră de curând modelul agrarienilor interbelici, la loc de frunte situându-se modelul românesc. Nu numai că occidentalii au redescoperit distributismul interbelic din Estul Europei, dar l-au propus drept alternativă viabilă la actualul model neoliberal.

Împroprietăririle din Estul Europei, înfăptuite după 1917, transformaseră întreaga regiune într-un ţinut al micilor gospodării ţărăneşti. Este foarte important să subliniem caracteristicile acestor măsuri radicale. În anii ’20, în Estul Europei nu s-a trecut de la marea proprietate agricolă la mica proprietate, de la o agricultură capitalistă practicată pe mari întinderi la o agricultură ţărănească cu mici fermieri. Nu! Spre deosebire de marele şi micul fermier din Occident, pentru ţăranul din Estul Europei pământul era în primul rând un mijloc de a-şi asigura hrana, pentru familie şi animalele din gospodărie. Drept urmare, producţia agricolă era diversificată; ţăranul ducea la piaţă doar surplusul şi poate ceva mai mult atunci când avea mare nevoie de bani lichizi. O recoltă mai bogată însemna un consum mai mare pentru ţăranii înşişi. „Înainte duceam gâştele la piaţă iar eu mă hrăneam cu cartofi“, spunea un ţăran maghiar citat de istoricul David Mitrany. „Acum“, preciza ţăranul, „vând cartofii şi mănânc gâştele“. Împroprietăririle au ridicat în mod evident nivelul de trai al ţărănimii dar nu au crescut producţia destinată pieţei sau randamentul agriculturii. Împroprietăririle au eliminat privilegiile de care se bucurau marii latifundiari; exproprierile s-au făcut fără compensaţii; ţăranii au primit pământul gratis ori l-au cumpărat foarte ieftin – în România, ţăranii au putut cumpăra pământ la 3% din valoarea de piaţă.

Înainte de reforma agrară, în România proprietăţile de peste 100 de acri acopereau 49 la sută din suprafaţa arabilă şi se aflau în mâinile a 0,46% dintre proprietari. Să nu credem însă că pe aceste mari domenii agricole se producea după modelul industrial. Deşi aveau în posesie jumătate din terenul arabil al ţării, marii proprietăţii deţineau doar o zecime din animalele de tracţiune şi mai puţin de o zecime din pluguri. Anomalia decurgea din faptul ca latifundiarii nu-şi lucrau singuri pământul (doar 0.6 % dintre ei făceau acest lucru) – pământul le era dat în arendă ţăranilor şi unor intermediari pe perioade între 3 până la 5 ani. Arendaşii nu aveau nici un motiv să aducă îmbunătăţiri terenurilor care erau lucrate de ţărani în devălmăşie – ţăranii foloseau propriile lor unelte şi propria lor sămânţă. Existau extrem de puţine ferme agricole mari, pe sistem capitalist – România avea doar vreo 20 de astfel de ferme, iar ele s-au bucurat de un tratament preferenţial în timpul reformelor.

Împroprietăririle nu au putut să rezolve acele problemele economice rezultate din suprapopularea regiunilor rurale. În perioada interbelică populaţia rurală a crescut cu 30% în Estul Europei. Se considera că un hectar de persoană era minimul necesar pentru ca o gospodărie ţărănească să-şi asigure un trai decent. Reformele nu au putut să le ofere ţăranilor decât jumătate de hectar de persoană.

Gospodăriile ţărăneşti împroprietărite nu aveau mijloace să achiziţioneze animale, unelte şi îngrăşăminte; nu li s-au acordat nici credite şi nici consultanţă. Mişcarea cooperatistă, la care ţinea atât de mult Ion Mihalache, a fost ţinută, din motive politice, mai mult sau mai puţin sub controlul statului. Deşi era imperios necesar ca satele să poată comunica între ele şi cu lumea din jur, fondurile publice au fost alocate căilor ferate şi construcţiei de şosele.

Agricultura ţărănească din centrul şi estul Europei nu era şi nu este potrivită producţiei de cereale – mai ales a porumbului – ci creşterii animalelor şi grădinăritului. Cu toate acestea, toate ţările din Est s-au încăpăţânat să menţină în mod artificial exportul de cereale chiar şi după reformă. În acest scop statul le oferea ţăranilor subvenţii pentru cultivarea porumbului şi creştea impozitele dacă pe terenurile achiziţionate după reformă practicau agricultura diversificată. În general, tendinţa era ca agricultura să fie lăsată să se descurce în timp ce subvenţiile mergeau spre activităţile industriale.

Reforma agrara a început în 1917 sub presiunea situaţiei de pe front şi a schimbărilor survenite pe plan internaţional. Se căuta cu disperare un mijloc pentru a ridica moralul trupelor româneşti şi a stăvili propaganda bolşevică. Într-un moment în care ţara se afla într-o situaţie dramatică, Regele Ferdinand le-a promis ţăranilor: „Aţi câştigat dreptul de a fi stăpâni ai pământului pe care aţi luptat. Vi se va da pământ. Eu, regale vostru, voi fi primul care voi da exemplul. Veţi fi chemaţi să participaţi în mai mare măsură la viaţa publică“. Decretul de împroprietărire a ţăranilor, votat în decembrie 1918, a trecut în proprietatea ţăranilor 5 milioane de acri. Când PNŢ-ul a ajuns la putere, cu Ion Mihalache, ministrul agriculturii, reforma agrară a continuat într-un ritm accelerat.

Păturile sociale deposedate de pământ, şi-au găsit ocupaţii în industrie, bănci, comerţ, armată şi administraţia de stat, umflând aceste sectoare cu mult peste necesităţile reale ale ţărilor din Est. După prăbuşirea Imperiului austro-ungar, piaţa de desfacere comună a fost înlocuită de pieţele naţionale dominate de mercantilismul urban şi de tarife protecţioniste. Capitale precum Sofia şi Bucureştiul întreţineau birocraţii costisitoare, plătite din impozitele impuse ţărănimii (80% din populaţie în România). Fiecare ţăran trebuia să muncească jumătate de an pentru plata impozitelor. Într-o vreme când ţăranii împroprietăriţi aveau cel mai mult nevoie de ajutor pentru a-şi organiza activitatea, puţinule lor venituri monetare erau secătuite de impozite şi tarife protecţioniste. „După ce li s-a dat pământul ieftin“, scrie Mitrany, „ţăranii a trebuit să plătească cu vârf şi îndesat prin mijloace indirecte; au scăpat de exploatarea marilor latifundiari doar pentru a cădea sub tutelajul unei mame vitrege: statul mercantilist“. „Situaţia existentă înainte de reformă, în care un număr mic de proprietari de pământ deţineau cea mai mare parte a veniturilor agricole a fost transferată domeniului comerţului şi industriei“, observa un critic al vremii. În 1925, Ion Mihalache scria în Noul Regim Agrar: „Este adevărat ca astăzi ţăranii nu mai sunt sclavii marilor proprietari; dar acesta este singurul progres evident şi este doar formal. Robia nu a dispărut; acum robia faţă de trusturile bancare dictează condiţiile în care sunt vândute produsele. Munca liberă dar impozitată şi comerţul îngrădit – iată metodele moderne de subjugare“.

Reformele agrare au produs schimbări cruciale în Europa de Est. Nu au creat noi clase sociale dar au întărit în mod considerabil ţărănimea. Reformele i-au ruinat pe marii latifundiari, de fapt, au desfiinţat clasa lor socială de sine stătătoare, întrucât noile legi restricţionau vânzarea terenurilor agricole şi împiedicau reconcentrarea lor în mari proprietăţi.

Aceste uriaşe schimbări din Europa de Est din perioada interbelică au fost cunoscute sub numele de „răzvrătirea verde“. „Răzvrătirea verde este precum marele război“, scria Chesterton la începutul anilor 20. „Este un eveniment crucial, un punct de cotitură în istorie precum convertirea lui Constantin la creştinism şi Revoluţia Franceză…Ceea ce s-a întâmplat în Europa de la terminarea războiului [Primul Război Mondial] marchează o enormă victorie pentru ţăran şi, în consecinţă, o enormă înfrângere atât pentru comunişti cât şi pentru capitalişti… Într-un fel de tăcere reverenţioasă, ţărănimea a dus o luptă vastă şi înverşunată contra bolşevismului şi a fratelui sau geamăn, care este Marea Corporaţie, iar ţărănimea a câştigat.“ Chesterton nu era singurul care remarca însemnătatea „răzvrătirii verzi“. Doi ziarişti cunoscuţi ai vremii, Dorothy Thomson şi M.W. Fodor scriau că: „Ţăranul, ieri un sclav, este astăzi stăpân pe situaţia din Europa Centrală“ dar remarcau şi faptul că, în vreme ce „revoluţia roşie stârneşte cea mai mare îngrijorare şi este mereu prezentă pe prima pagină a ziarelor, răzvrătirea verde, care este la fel de promiţătoare şi de ameninţătoare, şi mult mai activa, nu suscită un prea mare interes“.

Să nu credem că în anii ’20 elitele conducătoare au prins dintr-o dată drag de ţărănime şi s-au hotărât să-i ofere drepturi şi libertăţi. În 1866, în primul parlament constituţional al României, ţăranii nu aveau nici un reprezentant, o situaţie care nu s-a îmbunătăţit prea mult dacă luăm în considerare faptul că, în 1917, în Parlamentul de la Iaşi, acolo unde se dezbătea marea reformă constituţională şi agrară, nu se afla nici un deputat al ţăranilor. Elitele credeau ca ţărănimea, odată ce-şi va fi potolit foamea de pământ, nu va mai revendica nimic altceva. În 1921, când s-a definitivat reforma agrară, cunoscutul om politic liberal Constantin Argetoianu a exclamat: „Şi acum, Partidului Ţărănesc fie-i ţărâna uşoară!“.

Dupa 1990, in  România, asa zisele „elite intelectuale” au injectat în mentalul colectiv trei idei toxice: ideea pasivităţii ţăranului în istorie, a inaderenţei sale faţă de valorile democratice precum şi ideea rezistenţei ţăranului la modernizarea societăţii româneşti. După 1990, oameni precum Horia Roman Patapievici au dus până la absurd „teza modernizării eşuate“, susţinând, nici mai mult nici mai puţin, decât că România actuală nu s-ar afla într-o situaţie catastrofală datorită comunismului, ci mai degrabă datorită ţărănimii şi „spiritului naţional, invariabil conceput ca ţărănesc, ortodox, colectivist şi devălmaş“ ( o critică a tezei „modernizării eşuate“ găsiţi în articolul „Libertatea istoriei şi istoria libertăţii“ scris de Mircea Platon şi inclus în „A Treia Forţă. România profundă“). Mai recent, într-un eseu din 2006 de Gelu Sabău, intitulat „De ce n-a reprezentat ţărănimea o soluţie?“ am găsit o variaţiune pe aceeaşi temă: „Pus să-şi dea cu părerea despre problemele politice, sociale sau economice ale zilei – aşa cum poate şi trebuie să facă orice cetăţean al unei democraţii respectabile – ţăranul nu poate emite decât opinii, uneori pline de bun simţ, însă în cel mai bun caz inadecvate realităţilor supuse analizei. De altfel, există voci care susţin că eşecul modernizării şi declinul clasei politice şi al societăţii româneşti a început odată cu universalizarea dreptului la vot, adică odată cu transformarea ţărănimii majoritare în masă electorală“ ( este vorba despre votul universal al României Mari. care l-a înlocuit pe cel cenzitar al României Mici).

Susţinătorii postdecembrişti ai tezei „modernizării ratate“ nu au înţeles sau nu au vrut să admită noutatea pe care o aducea „răzvrătirea verde“ a ţărănimii est- şi central-europene. În întreaga regiune, revoluţia agrară a fost însoţită de o revoluţie politică democratică. Ţăranul nu s-a mai mulţumit să dobândească pământ fără libertate şi libertate fără pământ. Pentru prima data Europa centrala şi de sud-est cunoştea o adevărată mişcare populară hotărâtă să-şi revendice drepturile politice constituţionale.

Deşi era în favoarea ordinii democratice, dezvoltarea impetuoasă a partidelor agrariene din acei ani, succesul lor, au înspăimântat elitele mercantile aproape la fel de mult ca şi bolşevismul. Nu „răzvrătirea verde“ a ţăranilor a fost antidemocratică – de exemplu, Partidul Naţional Ţărănesc a format primul guvern cu adevărat parlamentar din istoria ţării – nu agrarienii au îngrădit libertăţile constituţionale ci, dimpotrivă, partidele şi grupările mercantilismului urban. Ţărăniştii erau atât de ataşaţi principiilor democratice încât acest ataşament a devenit punctul lor slab, călcâiul lui Ahile, în momentul în care au început să întâmpine rezistenţă violentă din partea forţelor dictatoriale şi a extremiştilor de dreapta şi de stânga. Profesând principiile democraţiei şi nonviolenţei, au căzut victimă propriilor idealuri. A rămas înscrisă în istorie atitudinea responsabilă a liderilor PNŢ din timpul uriaşei demonstraţii ţărăneşti de la Alba Iulia din 6 mai 1928. Deşi mulţimea adunată cerea insistent plecarea spre Bucureşti într-un fel de „marş asupra Romei“, liderii ţărănişti au optat pentru nonviolenţă, oprind coloanele de participanţi să se deplaseze spre Capitală.

Trecând în revistă programul economic al ţărăniştilor din acea vreme, vom descoperi un model de dezvoltare de sorginte distributistă, extrem de curajos şi de o clarviziune uimitoare. Era o adevărată „a treia cale“ menită să întărească cei doi piloni ai unei societăţi ţărăneşti: tradiţia şi echitatea socială. Baza socială a acestui program nu era individul atomizat al liberalismului sau indivizii aglutinaţi într-o masă informă ai comunismului, ci familia şi obştea sătească. (Nu-i poate întâmplător faptul că, după reformele agrare din 1918-1920, în mediul rural din România numărul căsătoriilor a crescut dramatic.)

Spre deosebire de fascişti şi comunişti, ţărăniştii susţineau idealurile democraţiei economice şi ale pluralismului. „Ataşamentul lor faţă de proprietatea de familie era mai puternic decât a oricărui partid conservator“ , scrie Allan Carlson, un gânditor paleoconservator contemporan din SUA. Prin unele dintre idealurile lor sociale se apropiau de socialism dar deosebirile dintre distributismul ţărăniştilor şi socialism erau esenţiale. Socialiştii, ca şi liberalii susţinători ai laissez-faire-ului, vedeau rezolvarea problemelor socio-economice în producţia industrială pe scară largă şi în concentrarea de capital, fie în mâini private, ca liberalii, fie în mâinile statului socialist. Partidele ţărăniste susţineau „proprietatea obţinută ca rod al muncii“ şi se împotriveau proprietăţii bazate pe operaţiuni speculative. Înfiinţarea de cooperative avea drept scop tocmai eliminarea intermediarilor. Odată ajunse la putere, partidele ţărăneşti au promovat dezvoltarea selectivă a industriei, comerţul liber cu vecinii – erau în favoarea unei zone de comerţ în zona Dunării –, impozitele echitabile, guvernul descentralizat, serviciul public pentru tineri.

Nu mai este necesar sa amintesc anticomunismul care caracteriza partidele ţărăneşti. Karl Marx vedea în ţărani o clasă sociala condamnată de istorie. Pentru Marx ţăranii erau proşti, înguşti la minte, ineficienţi. În viziunea lui Marx, viitorul agriculturii urma sa fie asigurat de agricultura pe baze industriale practicată pe suprafeţe întinse. Pentru ţărănişti, viitorul agriculturii consta în dezvoltarea agriculturii intensive practicata în gospodăriile ţărăneşti, considerate mai eficiente decât marile ferme de tip industrial. Din motive de strategie, considera Lenin, comuniştii trebuia să încurajeze revoltele ţărăneşti, dar trebuia să se opună oricărui proiect de „îmburghezire“ a ţărănimii, inclusiv cooperativelor. Este un fapt istoric de necontestat că în Polonia guvernul agrarian a oprit invadarea ţării de către bolşevici în mai 1920, în Bulgaria, guvernul populist al lui Stamboliski a împiedicat derularea unei greve generale conduse de comunişti iar eforturile bolşevice de a captura mişcările agrariene din centrul şi estul Europei printr-o Internaţională agrariană roşie, numită Krestintern, au dat greş. În 1923, partidele ţărăniste şi-au format propria lor internaţională numită Internaţionala verde, cu sediul la Praga.

Deşi erau singura alternativă viabilă atât la fascism cât şi la comunism, guvernele agrare din Polonia, România sau Bulgaria nu au beneficiat de ajutorul Occidentului. Ele nu au găsit resursele necesare să descentralizeze industriile, să construiască infrastructura de transport şi să consolideze sistemul cooperatist. Liberalizarea regională a comerţului, pe care o propuneau ei, s-a lovit de neomercantilisimul practicat în urma colapsului economic din ’29-30. Oricum, experimentele agrariene din perioada interbelică au arătat că o ordine distributistă nu este o utopie, ci o realitate, un mod de viaţă cu profunde rădăcini în societăţile tradiţionale din Estul Europei.

Întrebarea pe care ne-o punem cu toţii este dacă o astfel de ordine este posibilă astăzi sau dacă este legata iremediabil de trecut. Răspunsul meu este că, în mod categoric, „a treia cale“ a agrarienilor interbelici poate constitui o alternativă viabilă pentru rezolvarea gravelor probleme cu care ne confruntăm. Nu este vorba de copierea ad litteram a modelului ţărănist interbelic. Ca şi în perioada interbelică, se pune însă problema găsirii unei a treia căi. Astăzi, în România, avem nevoie de o alternativă la neoliberalismul globalizant, care propune colonizarea economică a ţării, şi etatismul neocomunist de tip mafiot.

În antologia “Economia libertăţii. Renaşterea României profunde“, în articolele publicate de către Centrul pentru o Românie integra şi prosperă (CRIP) veţi găsi analize şi soluţii pentru o renaştere economică a României. Majoritatea soluţiilor pe care eu şi colaboratorii mei le-am propus, chiar dacă nu sunt exclusiv  distributiste – nici nu ar putea sa fie, întrucât România trebuie să aibă o economie mixtă – rămân coerente cu creştinismul şi tradiţiile noastre economice.

Civilizaţia globală de astăzi este o aberaţie a istoriei. Societatea românească, situata cumva la marginea sistemului, rămasă neintegrată prin „România profundă“, are o reală şansă de a evita obezitatea economică şi civilizaţională care este în curs de a ruina Occidentul. Revenirea la unităţile economice naturale, la familie, la asocierile bazate pe vecinătate cum ar fi parohia, este mult mai uşor de înfăptuit în România decât în SUA. Întoarcerea la o lume normală, cu Dumnezeu şi rost, în genul celei care exista înainte de dezastrul comunist şi aventura „liber-schimbistă“ de astăzi este nu numai posibilă, dar şi inevitabilă.

Trebuie să abandonăm prejudecăţile şi stereotipurile gândirii convenţionale. Să ne gândim la ţărani nu la timpul trecut, ci la cel viitor. Să credem cu fermitate că satele româneşti vor rămâne comunităţi viabile şi peste o sută de ani. Ele vor fi comunităţi prospere care vor face atractivă viaţa la ţară. În mod sigur, satele româneşti de mâine vor depăşi orizontul agriculturii prin apariţia şi dezvoltarea în zonele rurale a unor forme foarte diferite de activităţi non-agricole, de la formele economice parteneriale de tip „open source“ până la noua economie verde. Să nu uităm că economiile ţărăneşti din istorie au funcţionat pe baza utilizării eficiente a energiei solare. Pe plan mondial, tendinţele economice de dezvoltare converg toate spre generalizarea practicilor distributiste şi a unor modele de dezvoltare neoagrariene. Se vorbeşte din ce în ce mai mult de capitalismul sustenabil, de apărarea şi folosirea raţională a patrimoniului natural al fiecărei ţări, de revenirea la practicile agriculturii tradiţionale, de avantajele economiei domestice, de autonomia micii gospodării de semi-subzistenţă, de răspândirea largă a capitalului prin microcreditare, de o distribuţie echitabilă a producţiei, de cooperarea voluntară şi, poate cel mai important, de încorporarea în viaţa economică a aşteptărilor etice mai degrabă decât simplul profit. Precum ţărăniştii din trecut, distributiştii nu se împotrivesc tehnologiei. Ei vor doar ca tehnologia să respecte „practicile locului“, aşa cum practicile economice trebuie să respecte biodiversitatea.

Gospodăriile de subzistenţă şi semi-subzistenţă nu trebuie distruse; ele trebuie să profite însă de avantajele create de cooperarea în reţea. „Este recomandabil să nu te amesteci în nebunia capitalismului global“, scrie profesorul american Adam Webb în „Economia libertăţi“, „a urmări însă avantajul reciproc, colaborând cu oameni care gândesc ca tine, a încheia tranzacţii pe o bază etică sunt lucruri care trebuie încurajate“.

A gândi în mod serios alternative care să contracareze excesele economice şi culturale de astăzi implică redefinirea a ceea ce înseamnă să fii modern. Astăzi modernitatea este definită de forţele deteritorializate ale globalizării. Modern înseamnă tot ceea ce este global. Acestei deteritorializări, distributiştii şi tradiţionaliştii îi vor opune, mai devreme sau mai târziu, propriul lor inter naţionalism. Iată de ce distributiştii trebuie să redefinească şi ceea ce înseamnă astăzi a fi naţionalist. Ordinea inter naţională postbelică, construită pe fundamentul instituţional stabilit la Bretton Woods nu este o lume fără frontiere ci o „comunitate a comunităţilor naţionale“, cum o defineşte Herman E. Daly, părintele economiei ecologice. În acest sens, naţionalismul de astăzi este în totalitate „verde“, are o conotaţie complet pozitivă; fiecare naţiune este chemată să păstreze şi să restaureze integritatea sistemelor ei naturale – solul, apa, aerul, diversitatea biologică – şi să exploateze cu mare grijă resursele sale minerale care devin, pentru fiecare naţiune, „resurse strategice“. Distributiştii nu se opun forţelor care vor să distrugă naţiunea, piatra unghiulară a ordinii mondiale, din considerente demagogice şi etnic-parohiale. A apăra comunităţile naţionale şi subnaţionale, de la naţiune, regiune, cartier până la familie, înseamnă să lupţi pentru binele comun la toate nivelele (sensul cel mai larg al cuvântului fiind „binele omenirii“). Cine ne-ar putea apăra de venalitatea capitalului speculativ, de cupiditatea transnaţionalelor şi „competitivitatea globală“ (un slogan pentru a desemna robia economică impusă de globalism), cine ar putea transpune în practică legile de protejare a mediului, cine ar putea opri exportul de capital natural spre profitul speculanţilor globali?

Cine ar putea eradica corupţia locală? Nimeni altcineva decât instituţiile statului naţional demafiotizat şi comunităţile organice şi voluntare ale naţiunii, cum sunt familia, biserica, asociaţiile de tip cooperatist, acest al treilea sector, intermediar între individul izolat şi stat. A le desfiinţa ori slăbi ar destabiliza nu numai viaţa unei naţiuni ci şi întreaga ordine mondială.

Pe urmele „Internaţionalei verzi“ din anii 20, trebuie să stabilim propria noastră Internaţională tradiţionalistă, agrariană sau distributistă, depinde de terminologia pe care o preferăm. Să îndrăznim să ne imaginam din nou un bloc puternic al partidelor distributiste din Parlamentul european care ar încerca să redefinească agenda economică a Uniunii Europene! Agrarienii interbelici ne-au demonstrat că un astfel de gând nu este o utopie.

Principiile si obiectivele Ligii Distributiste Romane “Ion Mihalache”

Proprietatea, subsidiaritatea si sustenabilitatea sunt fundamentele pe care se poate cladi o economie personalista, care acorda prioritate omului ca persoana si relatiei „fata catre fata“ dintre persoane aflate in comuniune. Pentru omul ca persoana, relatia cu Dumnezeu, Biserica, natura si neamul sau este interna identitatii sale. Relatia personala este un dar divin pe care avem datoria sa-l inmultim, iar fundamentul persoanei in lume il constituie familia, biserica, comunitatea organica si mediul natural.

Pricipiile şi obiectivele Ligii Distributiste Române “Ion Mihalache”

Distributismul românesc, o punere în lucrare a puterii omului ca persoană.

1. Distributismul este un mod de viata, o existenta concreta care acorda prioritate omului ca PERSOANA si relatiei „fata catre fata“ dintre persoane aflate in comuniune. Termenul „persoana“ isi are echivalentul indepartat in grecul prosopon care inseamna “sunt in fata catre cineva”, “sunt in fata cuiva”.

2. „Persoana este esentialmente deschidere spre. Adica relatie dinamica, respectiv ecstaza, dispozitie nativa de a veni in intampinare, de a se darui“ (Mihail Sora).

3. Persoana este locul de intalnire dintre eu si celalalt. Persoana, spre deosebire de „individul atomizat“, are ca fundament intersubiectivitatea. Intr-o ordine distributista, avantajul fiecaruia se realizeaza „impreuna“ cu al altora, si nu „impotriva“ lor, cum se intampla in cazul bunului privat, nici facand abstractie de el, ca in cazul bunului public.

4. Desi persoana face parte dintr-o comunitate si este orientata spre comunitate, ea nu este un fragment, o rotita dintr-un angrenaj precum individul atomizat – in si prin ea insasi, persoana este unitara si integra, un univers.

5. Prin „binele comun“ distributistii inteleg raspandirea cat mai larga a bunurilor comune, materiale, spirituale, precum si a idealurilor comune, care produc propasirea fiecarui membru in calitatea sa de persoana. Binele comun nu se situeaza niciodata in afara comunitatii de persoane; el nu poate fi prilej de bucurie pentru unii si de tristete pentru altii, el nu poate fi adjudecat de unele persoane in defavoarea altora. Daca individul atomizat se situeaza in afara relatiei personale (inlocuita uneori de erzatul relatiei contractuale si clientelare) si vrea la fiecare pas sa-si impuna vointa individuala, persoana cauta sa se curete de rezistentele egocentrice in vederea propasirii binelui comun.

6. Fiecare distributist trebuie sa se afirme ca persoana autonoma si responsabila. Implinirea personala implica o autodepasire, o iesire din autosuficienta mentala (ignoranta, conformism, inchistare intelectuala, pasivitate) si din autarhia sufleteasca (egoism, pasivitate, indiferenta, cinism) pentru a intemeia noi posibilitati implinitoare. Faptul de a fi impreuna, fata catre fata cu semenii mei, nu este un impediment in calea realizarii mele personale, autonomia mea se intareste, nu se diminueaza, in cadrul unor relatii de incredere, colaborare, solidaritate si dragoste dezinteresata.

7. Pentru homo oeconomicus (individul fragmentat si izolat ce-si urmareste doar propriile scopuri, modelul pe baza caruia sunt construite teoriile economice actuale) si pentru homo sovieticus relatia cu oamenii si cu lucrurile din jur este exterioara: indivizi atomizati, separati unii de altii, sunt „reasamblati“ in mod artificial in groupes d’encadrement (celula de partid, brigada de munca, comunitatea de consumatori, workteam-ul corporatist) creand o falsa comunitate si o iluzorie solidaritate interpersonala in intregime dependente de principii, structuri si obiecte exterioare (partid, stat, corporatie, „satul global“, „piata libera“, marfurile pe care individul le cumpara).

8. Pentru omul ca persoana, relatia cu Dumnezeu, Biserica, natura si neamul sau este interna identitatii sale. Relatia personala este un dar divin pe care avem datoria sa-l inmultim. Am primit in dar mediul natural, darul familiei si pe cel al comunitatii (neamului), fara de care nu am putea trai. Pervertirea relatiei personale duce la caderea in individualism iar lipsa relatiei (distanta, dusa pana la separare) este de-a dreptul diavoleasca – de la grecescul diabolos = cel care separa).

9. La intrebarea „Cine sunt eu?“, raspunsul „Sunt fiul tatalui meu, sunt banatean, ardelean, sunt roman, sunt ortodox“ stabileste relatia mea cu familia, Biserica, regiunea si tara stramoseasca drept parte constitutiva a identitatii mele personale si nu ca o legatura exterioara.

10. Distributismul romanesc este una dintre practicile crestin-ortodoxe de existenta in lume. Nu este insa o afacere privata a ortodocsilor. Distributistul este persoana-in-comunitate care se realizeaza pe sine printr-o impreuna-lucrare cu celelalte persoane, indreptata spre un bine comun si o finalitate ultima.

11. Distributistii considera ca bunastarea cetateanului roman depinde in primul rand de calitatea relatiilor personale. Ei lupta ca aceste relatii sa fie mereu imbunatatite, sa nu fie pervertite in relatii exterioare, cantitative si instrumentale (relatii mercantile, clientelare sau de tip mafiot).

12. Pentru a-si pastra unicitatea si neasemuirea persoanei sale, distributistul refuza supunerea fata de ordinea impersonala a non-relatiei (ordinea individualismului autarhic), a relatiilor instrumentalizate (ordinea corporatista si tehnocratica) sau pervertite (relatii imorale), refuza sa mai fie un „oarecare“, „un lucru“ sau un „mijloc“.

13. Distributistii romani stabilesc o relatie personala cu ecosistemul. Viata omului nu poate fi separata de viata lumii care-l inconjoara. Legatura mea cu aerul pe care il respir, cu hrana pe care o consum, aici si acum, nu este exterioara si abstracta, este o relatie interna si concreta, vitala pentru mine, afectandu-mi in mod decisiv sanatatea fizica, starea mentala, relatia mea cu ceilalti si cu Dumnezeu. Iata de ce distributistii se pronunta in mod hotarat impotriva siluirii naturii si lupta pentru mentinerea iar, unde este posibil, restaurarea ecosistemului natural – solul, apa, aerul si biodiversitatea – in plan local si national.

14. Fundamentul persoanei in lume il constituie familia, biserica, comunitatea organica si mediul natural.

15. Pentru distributisti comunitatea nu este un agregat de indivizi singuratici. Nici nu include toate relatiile posibile cu toti locuitorii globului. A te situa in relatie personala, fata catre fata cu aproapele tau inseamna sa imparti cu aproapele darul unei comunitati unice, cu granite bine definite, o comunitate organica, in care te bucuri de o istorie, limba, traditie si legi comune. Fiecare neam este incarnat intr-o istorie, un loc si o prezenta reala si are nevoie de modul sau specific de existenta personala. Precum persoana unica si neasemuita, nici comunitatea de persoane nu se inchide niciodata intr-o cochilie, ci isi doreste sa se depaseasca pe sine printr-o deschidere spre alte comunitati. Nici „depasirea de sine“, nici „deschiderea“ nu inseamna insa permeabilitate totala, ci selectie. In comunitatile distributiste, degajate de elementele anti- sau impersonale domina relatiile mutuale. Fiecare pierde daca ceilalti pierd, fiecare castiga atunci cand toti ceilalti castiga. Fiecare se simte acasa, intr-o familie extinsa. Idealul distributist este cel al simfoniei pluripersonale in care fiecare persoana interpreteaza partitura sa, fiecare aducand o contributie concreta, fiecare beneficiind de aportul celorlalti semeni ai sai.

16. Distributistii sustin cresterea rolului politic si economic al comunitatilor nongeografice in cadrul celor geografice (satul, orasul, statul-natiune). De pilda, asociatiile profesionale si cooperativele pot impune inalte standarde de performanta si responsabilitate in cadrul comunitatilor geografice, eliminand nevoia interventiilor birocrat-etatiste sau a intermediarilor parazitari. Distributistii se pronunta pentru stabilirea unei comunitati de interese intre aceste asociatii asa incat ele sa conlucreze pentru propasirea binelui comun.

17. Distributistii romani considera ca atat chipul persoanei individuale cat si al tarii a fost slutit de catre comunism, politicile postcomuniste si neoliberale. Colectivizarea si industrializarea comunista au distrus sistematic Romania interbelica, o tara formata dintr-o tesatura deasa si complexa de comunitati organice si asociatii voluntare. Odata dezradacinat din temeiul si rostul sau, romanul a fost reincadrat intr-o societate de masa prin mijloacele economice, politienesti si propagandistice de care dispunea statul comunist. Masificat, romanul isi pierdea posibilitatea de a trai pe propriile sale picioare si devenea o simpla unealta in mainile sistemului. Dupa 1990, Romania globalizata si EUropenizata a continuat sa produca lonely crowds, mase de indivizi dezradacinati; tara este in prezent un rezervor de resurse ieftine, umane si naturale, pregatite pentru exploatare „utilitara“ de catre o plutonomie globala care actioneaza prin intermediul „administratorilor“ ei, plutocratia locala.

18. Prin masificare, distributistii inteleg procesul de depersonalizare prin care omul este despuiat de calitatile sale divin-umane pentru a fi transformat intr-o entitate abstracta (un numar, un cod, o „resursa umana“) si intersanjabila. Mai intai este sparta in bucati coeziunea persoanei noastre, dupa care suntem parcelati in portiuni utilitare (asa numitele „abilitati profesionale“) si reintegrati intr-un „intreg“ construit artificial in baza unor inginerii economice si sociale. Acele parti din noi care nu slujesc intereselor Sistemului impersonal, de obicei sufletul, constiinta morala, spiritul critic si taina credintei, sunt aruncate la gunoi.

19. Distributistii considera ca masificarea si pierderea autonomiei personale devin inevitabil, intr-o lume dominata de globalism, marile organizatii etatiste sau private, aferente lor, in care exista concentrarea proprietatii si puterii in cateva maini, plutocratie si plutonomie (economie in slujba plutocratiei).

20. Distributismul romanesc este un proiect economic si cultural-politic de repersonalizare a Romaniei, o a treia cale, diferita si de capitalism, si de comunism, de organizare si dezvoltare a societatii romanesti, cu accent pe binele comun (si nu pe profitul obtinut oricum), pe altruism (si nu pe egoism), pe cooperare (si nu pe competitia nesanatoasa), pe dreptate si echitate sociala (si nu pe injustitie si inegalitate). O reinnoire a celei de „a treia cai“ inaugurate de Romania interbelica.

 

Cateva principii si obiective economice

1. Distributismul este un personalism economic. O societate trebuie sa aiba o economie bazata pe persoana, supusa persoanei si in serviciul persoanei.

2. Paradigma distributista implica echilibrarea societatii si a economiei in spiritul unui trai demn si drept si al unei societati organice. Telul ei este dezvoltarea unor persoane libere si a unui popor increzator in capacitatile sale. Pentru aceasta este necesar ca principiul omului ca persoana, si nu ca „resursa umana“, sa guverneze toate domeniile vietii economice, sociale, politice.

3. Distributismul urmareste respectarea demnitatii persoanei in toate laturile vietii sociale si economice, de la alocatia pentru nou-nascuti pana la pensie, de la educatie pana la ingrijirea sanatatii. Intr-o economie distributist-personalista, bunastarea este privita prin prisma sanatatii organismului social, sanatate afectata de concentrarea capitalului si, in consecinta, a puterii, precum si de nedreptate in distribuirea produsului muncii.

4. Distributismul este un sistem de practici economice in care proprietatea este folosita in primul rand pentru producerea de bunuri si servicii necesare care servesc persoana-in-comunitate. O gospodarie taraneasca trebuie sa produca hrana iar taranul sa fie un producator agricol si nu cel care urmareste doar sa-si vanda cat mai repede pamantul dezvoltatorilor. O fabrica trebuie sa faca profit din producerea de bunuri reale nicidecum din vinderea activelor unor fonduri speculative sau unei mari corporatii care o va inchide si vinde bucata cu bucata. O banca trebuie sa finanteze activitatea productiva si nu schemele speculative. Privit din perspectiva distributista, intre micul editor, micul librar si speculantul la bursa exista o imensa diferenta. Primii creeaza valoare pentru ei insisi, familiile lor si comunitate, in timp ce speculantul nu face decat sa „extraga“ valoare fara sa creeze nimic in loc. Distributismul privilegiaza in mod net investitiile productive in folosul persoanei-in-comunitate si descurajeaza, prin toate mijloacele legale, investitiile speculative care sifoneaza bogatia creata de altii sau de natura (cazul Rosia Montana). Astfel se produc nu numai bunuri materiale necesare unui trai prosper, ci si un bun intangibil pentru supravietuirea comunitatii: stabilitatea sociala.

5. Distributismul isi propune sa asigure stabilitatea, echilibrul si sustenabilitatea economica prin mijloacele pietei libere.

6. Prin „piata libera“ distributistii inteleg o piata competitiva care este stabila si sustenabila datorita faptului ca proprietatea productiva este larg raspandita in societate. Aceasta inseamna ca productia oricarei marfi este raspandita intr-un numar de firme mici si mijlocii suficient de mare pentru ca nici una sa nu aiba puterea de a stabili sau influenta arbitrar preturile. Toate „accepta“ preturile si nu le „impun“. Preconditia „numarului vast de firme“ este un fundament al teoriei economice clasice, incalcat prea adesea in economiile lumii de azi.

7. Distributismul este un sistem de micro-proprietati. Intr-un sistem distributist, vor fi predominante atelierele, firmele de familie si micile gospodarii si ferme agricole; in cazul entitatilor mari, cum ar fi caile ferate, utilitatile publice sau bancile, acestea vor fi „mutualizate“, adica vor fi organizate intr-o forma care sa permita controlarea lor de catre angajati si clienti, care devin actionari directi (stakehoders).

8. O piata cu adevarat libera combina logica profitului cu beneficiile sociale. In modelul „capitalismului salbatic“ este perfect valabil sa fii interesat numai de profit, fara sa tii cont de consecintele sociale ale goanei dupa bani si putere. Economia personalista este o economie participativa, in care profitul este realizat in cadrul unui model de responsabilitate sociala.

9. Distributistii se opun cu hotarare deplasarii puterii economice de la nivelul persoanei la cel al marilor organizatii impersonale (stat, corporatii) sau al oligarhiei care concentreaza capitalul si proprietatea. Ca obiectiv strategic, un viitor stat distributist isi va propune fixarea conditiilor necesare ca sa coboare puterea (sa o distribuie) la nivelul micului proprietar-producator, caramida societatii, de a carui bunastare depinde intregul edificiu social. Este un obiectiv care necesita o actiune hotarata in plan legislativ, financiar, al educatiei institutiilor de stat si a schimbarii mentalitatii,

10. Numele de distributism nu trimite la „distribuirea bunastarii / bogatiei“ din modelele socialiste – „distribuirea“ socialista este de fapt o „redistribuire“ artificiala – ci propune o cat mai larga distribuire a proprietatii productive.

11. „Proprietatea“ nu inseamna o proprietate abstracta concretizata, sa spunem, in „actiuni“, in „equity instruments“ sau alte scheme speculative; in context distributist, acest termen desemneaza mai degraba „proprietatea productiva“, posesiunea fizica si folosirea concreta a pamantului, uneltelor si cunostintelor. „Proprietate productiva“ este considerat si capitalul real, fizic, capabil sa produca in mod responsabil si sustenabil, tinand seama si de „externalitati“. O economie distributista raspandeste proprietatea productiva, cea care conduce la piete libere si la dezvoltarea constiintei profesionale, autonomiei si bunastarii personale precum si a responsabilitatii civice.

12. Sistemul economic trebuie sa promoveze valorile persoanei-in-comunitate. (In nici un fel sfera economica nu va incalca fundamentele ontologice ale persoanei.) O economie distributista isi propune sa intareasca acele comunitati situate cat mai aproape de persoana, in primul rand familia si comunitatea locala, care trebuie sa fie in mare parte autosuficiente si capabile sa se guverneze singure. Distributistii considera ca proprietatea, subsidiaritatea si sustenabilitatea sunt fundamentele pe care se poate cladi o astfel de economie personalista.

13. In acord cu principiul proprietatii, distributistii incurajeaza detinerea de mijloace de productie de cat mai multi membri ai societatii, asigurand astfel conditiile pentru o reala autonomie economica a persoanei si pentru bunastare. Micile proprietati productive si micii producatori conduc la imbunatatirea gradului de ocupare a fortei de munca nu prin ingrosarea numarului bugetarilor sau al salariatilor de la firmele multinationale ci prin incurajarea formelor asociative si a IMM-urilor. In toate economiile avansate sectorul IMM-urilor reuneste cel mai mare numar de angajati.

14. In acord cu principiul subsidiaritatii, distributistii incurajeaza localul si descentralizarea deciziei, mutand centrul de greutate dinspre guvernul central spre comunitatile locale, incurajand diversitatea in unitate – o singura natiune, o multitudine de comunitati, milioane de persoane.

15. In acord cu principiul solidaritatii, distributistii incurajeaza modelele si initiativele asociative (inclusiv formele de tipul „employee-owned companies“ si cooperativele), mutand centrul de greutate al vietii economice si sociale dinspre indivizii si entitatile aflate intr-o concurenta distructiva spre persoane care coopereaza in retea sau in diferite forme de asociere, urmarind scopuri comune – bunastarea fiind numai unul dintre ele. Tot in interesul solidaritatii sociale, „distributismul nu ezita sa proclame ca obiectiv final stabilirea unor limite legale care sa impiedice acumularea proprietatii in mainile catorva. Astfel de limite sunt in interesul unei societati al carei sistem economic ar fi orientat catre producerea de obiecte si servicii menite sa satisfaca nevoile reale ale omului“ (Thomas Storck, Un nou drum pentru economie?).

16. In acord cu principiul sustenabilitatii, distributistii incurajeaza exclusiv proiectele de dezvoltare si politicile publice care nu presupun epuizarea resurselor si degradarea mediului, ci contribuie la ridicarea calitatii vietii si ofera garantii ca nu vaduvesc generatiile viitoare de posibilitatea dezvoltarii. Acest principiu are implicatii nemijlocite in privinta contracararii entropiei resurselor si a cresterii economice pe baze durabile, datorita faptului ca nici munca, nici capitalul nu pot suplini resursele consumate sau risipite.

17. Intr-o economie distributist-personalista lucratorii angajeaza capitalul si nu viceversa, ca in socialism si capitalism – munca are prioritate in fata capitalului; obiectivul unei firme distributiste este calitatea superioara a serviciului prestat, satisfacerea unor necesitati reale ale comunitatii si mentinerea solidaritatii intre lucratori mai degraba decat profitul – profitul este o necesitate practica dar obiectivul unei firme nu se poate reduce la profit, ca in schema neoliberala.

18. Intrucat lucratorul este o persoana, el nu poate fi tratat ca o marfa, ca o „resursa umana“ sau ca un sclav. Acolo unde exista forta de lucru salariala, distributistii militeaza pentru un salariu echitabil si o rata a dobanzii echitabile (din moment ce dobanda este „salariul“ capitalului). In ceea ce priveste companiile mari care activeaza in Romania, se impune participarea nemijlocita a lucratorilor la beneficiile create de produsul muncii lor. In acest scop, distributistii cer dezvoltarea imediata a unor solutii legislative pentru programe de participare la beneficii si acordarea de actiuni la aceste companii dupa modelul ESOP-urilor (Employee Stock Ownership Plan) din SUA.

19. Distributistii militeaza pentru democratizarea accesului la creditul productiv. Este imperios necesara infiintarea unei retele de banci populare, cooperatiste si uniuni de credit. CEC-ul trebuie sa fie recapitalizat si transformat in motorul finantarii unei noi ordini distributiste.

20. Distributistii incurajeaza economiile informale si domestice, ne- sau partial monetarizate (subzistenta si semi-subzistenta, trocul si alte forme de economie informala) intrucat ele reduc treptele intermediare dintre productie si consum. Capacitatea de a-ti asigura nevoile de consum cu propria forta de munca, cu pamantul propriu si cu propriile unelte nu poate fi distrusa de recesiune sau de decizia marilor corporatii de a inchide fabricile din Romania si a le muta in China. Productia la scara mica, intr-o economie locala diversificata, este ideala pentru coordonarea stabila intre cerere si oferta. Drept urmare. distributistii incurajeaza „firmele de apartament“, pe micul meserias si „agricultura de subzistenta“ care aduce la piata sau la colt de strada un portbagaj de rosii si cateva oua proapspete, dar si „industriile de lux“ (in Occident) bazate pe ucenicie, pe meseriile artizanale precum croitor, cizmar, bijutier. In loc sa fie distruse, acestor forme de economie informala si locala trebuie sa li se asigure conditiile necesare ca sa prospere si sa contribuie in mai mare masura la binele comun.

21. Modelul distributist este perfect compatibil si incurajeaza dinamicile parteneriale de tip „open source“ si „peer to peer“, explorand posibilitatile unei etape de tranzitie catre o societate postcapitalista, axata pe productia in parteneriat.

 

Obiectivul politic

1. Distributismul romanesc este mai mult decat o filozofie, mai mult decat o economie politica. Este politica „celei de-a treia forte“, actiunea ei directa. O revolutie reactionara, cum o numea Belloc.

2. Distributistii considera ca democratia participativa, exersata la nivelul cel mai apropiat de persoana, este singura modalitate eficienta prin care romanii pot participa cu adevarat in actul de guvernare.

3. Distributistii trebuie sa lupte pentru a schimba relatiile de putere din societatea romaneasca. Puterea concentrata in prezent in mainile statului, oligarhilor, institutiilor si corporatiilor transnationale trebuie sa fie raspandita cat mai mult in societate. Distributistii nu mai pot accepta situatia in care cativa oameni stabilesc ce este bine si ce este rau pentru societatea romaneasca. Distributistii propun o masiva redistribuire a puterii; de la Guvern la Parlament; de la birocratie la democratie; de la „democratia de partid“ cleptopartinica la democratia practicata de persoana-in-comunitate (democratia informala si cea practicata in si prin asociatiile intermediare).

4. Distributistii vor transforma politica intr-o scoala de educatie pentru practicarea virtutii si promovarea binelui comun. Politicianul distributist nu va impune insa nicicand binele colectiv in dauna intereselor particulare ale cetatenilor, ci va sti sa armonizeze socialul si personalul, binele cetatii cu binele persoanei individuale.

5. Distributistii se pronunta pentru dezbateri deschise la toate nivelurile societatii. Politicienii distributisti vor dezbate idei si vor propune masuri plecand insa de la scopuri bine definite si orientari clare catre viitor, de la o ierarhie a valorilor obiective si un respect adanc fata de idealurile si traditiile nationale.

6. Daca toata clasa politica sta cu ochii tinta pe Palatul Victoria, distributistii urmaresc sa controleze politica locala. Vor acumula cu rabdare mici victorii situate sub radar; cu timpul, acestea vor da nastere la schimbari politice semnificative.

7. Sistemul democratic romanesc va functiona doar atunci cand oamenii vor simti ca au control asupra propriei lor vieti. Omul depersonalizat, masificat, „sclavul fericit“ este obisnuit doar sa fie condus, in timp ce „elitele“ stiu doar sa dea ordine haotice, in stanga si dreapta. Nici unii dintre ei nu sunt campionii unei Romanii democratice. Interesati de dezvoltarea si apararea micii proprietati productive, a vietii de familie si a comunitatii locale, micul intreprinzator, lucratorul-proprietar, taranul autarhic, fermierul mic si mijlociu vor fi singurii care vor milita cu entuziasm si responsabilitate pentru instaurarea unui regim democratic, construit la firul ierbii, si impotriva anarho-tiraniei de astazi.

8. Politica (policy) este aplicarea unei filozofii in lumea in care traim. Distributismul este crestinism pus in lucrare (Distributism is applied Christianity – Anthony Cooney).

 

Proiectul cultural

1. In plan social-cultural, distributistii romani actioneaza in spiritul traditional crestin. Spre deosebire de alti „traditionalisti“, distributistii considera ca schimbarile culturale si economice survin impreuna si se conditioneaza reciproc. Activitatea economica, felul in care o societate produce bunurile materiale are o influenta hotaratoare asupra valorilor morale si sociale ale individului iar schimbarile operate pe taramul culturii influenteaza economia. Nu poti sa predici cinstea intr-o societate construita pe cele mai ruinatoare tendinte ale naturii umane, asa cum o fac neoliberalii / neoconservatorii. Nu poti sa aperi libertatea si drepturile persoanei si simultan sa distrugi autonomia ei economica. Nu poti deplange tendintele dezintegratoare din societate si in acelasi timp sa promovezi politici economice si sociale care distrug coeziunea organica a micilor structuri traditionale, familia si satul. Nu poti fi conservator in plan social-politic si liberal / libertarian in economie. „O societate care a inceput sa accepte liberalismul – scrie scriitorul distributist Thomas Storck – va incepe sa modifice si sistemul legal in aceeasi directie liberala. La randul lor, acele modificari legislative vor intari tendintele catre liberalism, facandu-l sa para inevitabil si parte a naturii lucrurilor.“

2. Distributistii considera ca stangistii sunt la fel de incoerenti in doctrinele si actiunile lor. Pe de-o parte fac inginerie sociala, promovand relativismul valorilor si un individualism radical in plan social si cultural, si, pe de alta parte, cer statului asistential sa intervina si sa repare coeziunea sociala prin masuri monetariste.

3. Pentru distributisti, atat modelul liberal / neoconservator cat si cel socialist descind din liberalismul revolutionar al Epocii Luminilor. Pentru ganditori ca Jean Jacques Rousseau, familia si societatea, cu legaturile lor organice, sunt privite ca o inchisoare care subjuga pe „individul liber“. Pentru a apara aceasta libertate iresponsabila si lipsita de continut, care poate fi definita doar in sens negativ (eliberat de…), liberalismul revolutionar a descatusat fortele impersonale si tiranice ale statului si ale asa numitei „piete globale“. In societatea romaneasca, liberalismul revolutionar postdecembrist a impus un individualism extrem care a continuat, cu mai multa furie, opera colectivismului bolsevic de alienare a persoanei si dezintegrare a grupurilor sociale organice.

4. In interesul solidaritatii sociale si al adevaratei libertati personale, distributistii vor milita pentru restaurarea societatii obstesti distruse de comunisti si neoliberali.

5. In acest scop, ei vor actiona pentru recastigarea rapida a increderii in cultura si valorile romanesti, in destinul national, o incredere care sa permita persoanei-in-comunitate sa-si reafirme identitatea sa personala si nationala.

6. Distributistii vor milita ferm impotriva patologiilor sociale si culturale ale vietii moderne si impotriva fortelor economice, politice si mediatice care le alimenteaza perpetuarea si le accentueaza virulenta.

7. Vor restabili consensul comunitatii asupra prioritatilor sociale si morale, asupra unei ierarhii a valorilor obiective si asupra unor idealuri culturale ale natiunii romane.

8. Distributistii vor face cunoscute in Romania acele curente si traditii culturale occidentale care se opun actualelor tendinte distructive provenite din SUA si EUropa. De pilda, se va face cunoscut faptul ca Europa a avut in trecut o economie asemanatoare celei distributiste. Pana in 1950 chiar si Franta a fost o societate formata din mici ferme si ateliere. Tot ceea ce a mai ramas unic si fermecator in cultura europeana se datoreaza supravietuirii unor elemente de viata distributista.

9. Distributistii vor remoraliza pietele intrucat „economia de piata“ nu poate exista in afara unei arhitecturi morale. Remoralizarea pietelor va insoti recapitalizarea nevoiasilor si a micului producator.

10. Distributistii vor restructura din temelii sistemul de educatie si vor reformula obiectivele invatamantului romanesc. Se va renunta, pe de-o parte, la viziunea utilitarist-tehnicista asupra educatiei – educatia ca o procedura tehnica – prin care copilul este considerat o tablita goala, pe care se inscriu informatiile si procedurile unei societati tehnocratice (influenta liberalismului economic) si pe de alta parte, se vor abandona experimentele stangiste de origine roussauista care vor sa „elibereze“ geniul ascuns in fiecare copil, considerand ca societatea (familia, scoala) nu fac decat sa inabuse individualitatea sa (influenta liberalismului cultural).

11. Distributistii propun un invatamant care sa promoveze traditia vie, si nu simple fapte; va inceta secularizarea fortata; adevarul, binele si frumosul nu vor mai fi separate si predate in afara valorilor transcendente. Ca si economia, scoala va servi intereselor omului ca persoana.

12. Scolile vor fi reprofesionalizate, profesorii vor fi lasati sa predea si, impreuna cu parintii, vor exercita un mult mai mare control asupra actului educativ; in spirit distributist, educatia se va muta dinspre stat inspre sfera civila, statul permitand si asigurand finantarea mai multor tipuri de scoli, inclusiv a „scolilor de acasa“ (home-schooling).

13. Educatiei corporatiste, de tip top-down, militarist, finantate de marile corporatii, distributistii ii vor opune o educatie in spiritul unei economii distributist-personaliste. Tinerilor li se va dezvolta spiritul antreprenorial si de responsabilitate civica. In loc de conformismul corporatist, tinerii vor fi invatati sa gandeasca liber, ca niste lucratori-proprietari si nu ca simpli detinatori de „job“-uri si CV-uri.

Statul şi pieţele, Autor: Prof.dr. Yvan Allaire

Prezentare la Academia Română

Bucureşti, 23 mai 2011

de

Prof. Yvan Allaire,

Fellow al Royal Society of Canada

Doctor în economie (MIT)

Preşedintele Institutului pentru guvernanţa organizaţiilor publice şi private (IGOPP), Montreal, Canada

 

(Redactat în parte pornind de la volumul Black Markets and Business Blues (FI Press, 2009) de Yvan Allaire şi Mihaela  Firsirotu)

 

Copyright: Allaire 2011

Textul nu poate fi reprodus fără consimţământul autorului

 

„Ceea ce ar fi trebuit să moară împreună cu comunismul este credinţa că societăţile moderne pot fi guvernate după un singur principiu, fie el cel al planificării impuse de o voinţă autoritară, fie cel al reglării dictate de piaţă.“ 

Charles Taylor, Etica autenticităţii, 1991

Criză financiară sau criză morală…?

•     Criza financiară din 2007-2008 s-a transformat în multe state în recesiune economică şi în criză fiscală;

•     Cruda ironie este că guvernele au trebuit să se îndatoreze pentru a salva sistemul financiar şi pentru a face faţă recesiunii pe care tocmai acest sistem o produsese; apoi guvernele au fost forţate să impună popoarelor lor politici de austeritate pentru ca aceleaşi bănci să nu cumva să sufere pierderi în urma creditelor acordate guvernelor;

•     Criza financiară a fost de fapt o criză morală, care încă nu a luat sfârşit;

•     În acest timp, se depun mari eforturi menite a reglementa funcţionarea sistemului financiar, sau cel puţin a lăsa impresia că se face aşa ceva…

•     „Şi totuşi, nu putem să nu fim cuprinşi de un sentiment de zădărnicie la vederea acestui masiv efort, de impresia că nu se vizează adevăratele cauze ale acestei crize care se încăpăţânează să persiste, că totul seamănă cu pregătirea pentru a lupta într-un război din trecut.

•     Nimic din ceea ce se propune nu schimbă de fapt caracterul sistemelor financiare, motivaţiile care le animă, lăcomia de care sunt infectate. Prin urmare, să ne pregătim pentru următoarea criză…“

Yvan Allaire, „After the melt-down“, în Policy Options, martie 2011 

Pieţe libere: câte păcate s-au comis în numele vostru!

Predicat şi practicat de Greenspan, ca şi de alţi ideologi croiţi după chipul şi asemănarea lui, neoliberalismul (sau fundamentalismul pieţei) se întemeiază pe credinţa aproape înduioşătoare în abilitatea pieţelor de a crea bogăţie pentru toţi (toţi cei care contează) şi de a se autoregla.

La un nivel mult mai practic, ea poate reflecta numai influenţa banilor asupra aleşilor care fac legile.

Cele şase convingeri ale crezului „neoliberal“

•     SUPREMAŢIA PIEŢELOR LIBERE: este convingerea fundamentală a crezului neoliberal

Piaţa stă la baza eficienţei; ea se autoreglează şi corectează rapid orice deviere de la echilibrul optim.

•     COMERŢUL LIBER ÎNTRE TOATE POPOARELE: este întotdeauna bun.

Doar sentimentalii neinformaţi, socialiştii care acţionează fără să gândească şi muncitorii plângăreţi şi imaturi nu acceptă acest  adevăr economic fundamental.

•     GRANIŢELE NAŢIONALE SUNT OBSTACOLE ARTIFICIALE ÎN CALEA EFICIENŢEI PIEŢEI

Deţinerea de către străini a avuţiei naţionale, a companiilor, a pământurilor arabile etc. este benefică pentru societate; capitalul trebuie să circule nestingherit de graniţe pentru a asigura cea mai bună performanţă economică.

•     DEREGLEMENTAREA

Reglementarea nu face decât să stânjenească pieţele în tendinţa lor spre autoreglare; birocraţii care se amestecă în mersul pieţei sunt întotdeauna contraproductivi. Ar trebui reduse dimensiunile guvernelor astfel încât neoliberalii „să le poată îneca în cada de baie“.

•     PRIVATIZAREA

Guvernele sunt ineficiente; întreprinderile private ar putea şi ar  oferi servicii mult mai eficient; prin urmare, orice entitate care oferă servicii sau bunuri cetăţenilor ar trebui privatizată. Sănătatea publică, educaţia publică etc. ar trebui să fie încredinţate sectorului privat, care ar oferi servicii mai bune la un preţ corect.

•     „SOCIETATEA“ ŞI „BINELE OBŞTESC“ SUNT NOŢIUNI LIPSITE DE CONŢINUT

Un grup de indivizi motivaţi de propriile interese sfârşeşte prin a face bine sub presiunea şi îndrumarea pieţelor eficiente. Conceptul de „bunuri comune“ (aerul pe care trebuie să îl respirăm, apa pe care trebuie să o bem etc.) miroase a comunism.

citeste restul pe Centrul pentru o Romanie Integra si Prospera……

ΕΞΟΜΟΛΟΓΕΙΣΘΕ ΤΩ ΚΥΡΙΩ – ΨΑΛΜΟΣ 135

“In viitorul apropiat mijeşte o criză şi mai grea decât cea actuală”– interviu cu dr. Călin Georgescu

Un interviu realist, dincolo de pesimismul apocaliptic-chietist al ortodocsistilor si de optimismul utopic al neoliberalilor.

http://www.cadranpolitic.ro/?p=4140

Care sunt temele globale care privesc şi România?

Aş selecta şase subiecte-cheie, iniţiate cu patru decenii în urmă de Aurelio Peccei, fondatorul Clubului de la Roma, dar care dobândesc astăzi caracter de urgenţă şi îmbracă forme noi: resursele, educaţia, cultura, coo­pe­­rarea, raportul oraş-sat şi teh­nologia.
În ceea ce priveşte resursele, în viitorul apropiat mijeşte o criză şi mai grea decât cea actuală, care rezultă din disproporţia între resurse şi populaţie. Lumea este deja divizată între cei care au energie, hrană şi apă şi cei ce nu au. Supravieţuirea omenirii pe singura ei planetă se afirmă riguros: 7% din populaţie foloseşte 20% din resurse, terenul arabil este de 11,5 miliarde hectare pentru o populaţie de 7 miliarde de locuitori, aproape de limita dincolo de care pot izbucni conflicte sociale mari. Preţurile ali­men­telor de bază cresc alarmant. Se pre­figurează o criză a hranei, dar şi a apei. Criza actuală este în mare măsură o reflectare a consumului iraţional şi iresponsabil de resurse. Prin urmare, actualul model de dezvoltare trebuie revizuit radical pentru a-l pune în armonie cu metabolismul naturii.

Ce rol are tehnologia în acest peisaj marcat de noile ameninţări?

Dezvoltarea este determinată în principal de avansul tehnologiei, du­când la un spor de productivitate şi competitivitate. Dar acestea singure nu mai sunt suficiente. De la semnalul de alarmă tras în anul 1972 prin raportul „Limitele creşterii“ realizat de Clubul de la Roma, continuând cu lansarea conceptului de „dezvoltare durabilă“, în 1992, şi până în 2011 lumea continuă să se confrunte cu aceleaşi probleme, numai că acum ele au devenit mai acute.
Noile tehnologii, materiale şi pro­ceduri modifică esenţial modul în care oamenii lucrează, gândesc, se mişcă şi comunică între ei de mai multe ori în cursul aceleiaşi generaţii. Ritmul schim­bării este ameţitor şi reclamă soluţii pe măsură. Este nevoie acum de o gândire mai avansată şi de o revitalizare fundamentală a unor reţete vechi, care au funcţionat cu doctrine şi concepte obosite. Conceptul cuprin­ză­tor de dezvoltare durabilă include, în afara producţiei de bunuri şi servicii, acti­varea responsabilă a resurselor dispo­nibile, curmarea  risipei, conser­va­rea şi îmbunătăţirea mediului na­tu­ral, ridicarea calitativă şi utilizarea raţională a capitalului uman. Toate acestea obligă guvernele naţionale şi instituţiile internaţionale să se concen­treze mai mult pe obiective de coordo­nare şi armonizare. În ziua de azi puterea politică nu mai poate opera în afara bogăţiei de cunoştinţe şi expe­rienţe acumulate de cercetători inde­pendenţi şi experţi.

Educaţia şi cercetarea sunt compo­nente importante în dezvoltarea unui stat.  Care este viziunea dumneavoastră cu privire la aceste domenii?

Stâlpii civilizaţiei sunt ştiinţa, tehnologia şi economia, iar aceştia trebuie să stea bine ancoraţi în educaţie. Cu cât investiţia în educaţie va fi considerată o prioritate cu atât supravieţuirea omenirii va fi mai sigură şi de lungă durată. Criza economică este o dovadă a unei defecţiuni de mentalitate în care ordinea, cinstea şi munca onestă au fost înlocuite de lăcomie şi aroganţă.
Inovaţia este cheia succesului. Această ţintă se atinge prin investiţia în educaţie, formare profesională conti­nu­ă şi cercetare. Doar inovaţia este generatoare de valoare adăugată, iar aceasta este inseparabilă de calitatea educaţiei.

Cum poate ieşi România din criza economică?

Viitorul va fi al creierului şi al minţii, dacă dorim să supravieţuim. Avem nevoie ca mintea să fie liberă, critică şi independentă. Pentru România, filo­zo­fia mea este simplă şi va funcţiona cu certitudine: trebuie să angajăm cele mai bune minţi tinere, să le dăm tot sprijinul necesar şi libertatea intelec­tua­lă pentru ca să muncească şi să reuşească în ţara lor. Creierele trebuie puse la lucru.
Pe de altă parte, în condiţiile spe­cifice ale României, mediul rural continuă să aibă un potenţial imens, în primul rând pentru producţia agro-alimentară şi furnizarea serviciilor aferente, dar şi într-un sens socio-economic mai larg.  Faptul că o ţară ca România are încă o populaţie rurală de peste 40% este adesea perceput ca o slăbiciune ce trebuie corectată. Ca judo­ka, eu încerc să privesc lucrurile puţin altfel: cum poţi transforma slă­biciunea în tărie? România dispune de unul dintre cele mai fertile soluri în Europa. Apropierea unei crize alimen­tare globale ar trebui să ne deschidă ochii asupra acestei realităţi şi asupra perspectivelor care se cer valorificate. Viitorul va fi al celui care va şti să-şi gospodărească resursele cu înţelep­ciu­ne. Într-o lume în care grâul şi apa vor fi mai preţioase decât petrolul, agricultura poate să devină nişa de succes a României.
Am mai mult respect pentru fapte decât pentru discursurile despre valori şi consider că principalele noastre ţinte sunt să aducem şi să păstrăm în ţară cei mai educaţi oameni şi să ne an­gajăm într-o muncă serioasă.

Interviu realizat de Roxana Mazilu

Curriculum Vitae:
Dr. Călin Georgescu este director executiv al Centrului Naţional pentru Dezvoltare Durabilă din România. Fiind o autoritate cunoscută în domeniul Dezvoltării Durabile, al Strategiilor şi Politicilor Publice, a fost numit coordonator al proiectului Guvernului român de a lansa Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă atât în 1999, cât şi în 2008 – în noul context creat de cerinţele Uniunii Europene.
În calitate de membru fondator şi director executiv al Institutului de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare (IPID), dr. Georgescu coordonează începând cu anul 2006 proiectul „Reprofesionalizarea României“, concretizat în trei rapoarte de analiză şi soluţii privind situaţia capitalului uman.
Ocupă în prezent şi funcţiile de raportor special ONU pentru efectele adverse ale transportului de produse şi deşeuri toxice şi periculoase asupra realizării drepturilor omului, reprezentant pentru România al Comitetului Naţional al Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP), membru al Clubului de la Roma, preşedinte al Consiliului de conducere al Centrului European de Suport pentru Clubul de la Roma din Viena, secretar general al Asociaţiei Române pentru Clubul de la Roma (ARCoR).

>>>>>

U.N: Small-Scale Farming Could Double the World’s Food Production

Read more: http://slashfood.com/2011/03/08/u-n-small-scale-farming-could-double-the-worlds-food-productio/#ixzz1JEFDxUhB

 

 

>>>>> UN ADEVAR CONVENABIL. Micii agricultori pot hrani lumea

Read more: http://www.ecoruralis.ro/storage/files/Documente/1Un%20adevar%20convenabil.pdf

 

 

>>>>>

Clasament. Locul 12 în lume şi 1 în Europa la vulnerabilitatea populaţiei faţă de preţurile alimentelor

România, în topul ţărilor cu risc de înfometare

Read more: http://www.romanialibera.ro/bani-afaceri/criza/romania-in-topul-tarilor-cu-risc-de-infometare-206954.html

 

>>>>>

România pe locul 1 în Europa după riscul de înfometare, potrivit unui raport al Băncii Europene

Read more: http://www.realitatea.net/romania-pe-locul-1-in-europa-dupa-riscul-de-infometare-potrivit-unui-raport-al-bancii-europene_796232.html

Ce nu spun ziarele din Romania despre Libia

Bancherul

Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii, pledoarie pentru distributism

De ce le e frica politrucilor, jurnalistilor si “intelectualilor” din Romania de monarhie. Ascultati acest discurs al Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii in care face pledoaria DISTRIBUTISMULUI. Asa au fost monarhiile dintotdeauna – DISTRIBUTISTE!

Regele filosof al conservatorilor britanici, distributistul Phillip Blond, despre Monarhie:

The Co-operative Bank Ethical Policy

Anca Simitopol, Statul neutru sau “minunata lume nouă”? Anarho-conservatorismul lui Jean-Claude Michéa şi critica paradigmei neo-liberale

Cine ar trebui să ne guverneze? Cei mai înţelepţi, cei mai curajoşi, cei mulţi? Începând cu Thomas Hobbes, filozofia politică modernă priveşte problema binelui şi a virtuţii cu scepticism şi ironie, înlocuind întrebarea “cine ar trebui să ne guverneze” cu întrebarea “care instituţii îi pot preveni pe cei incompetenţi să ne conducă”. Iar instituţia statului liberal, expresia modernităţii, este, potrivit lui Pierre Manent, “încarnarea scepticismului”.

Cartea lui Jean-Claude Michéa, L’empire du moindre mal (Paris: Climats, 2007),  este o invitaţie filozofică de a cerceta adevărurile care stau la baza liberalismelor actuale, precum şi consecinţele ultime care decurg din chiar principiile liberalismului clasic, arătând că versiunea economică a liberalismului actual (care se defineşte ca “dreapta”) şi versiunea sa culturală şi politică (susţinută de stânga contemporană) au aceeaşi sursă: dorinţa de pace şi de progres ştiinţific subsumate unei unice finalităţi, aceea a performanţei individuale. Michéa propune aici înţelegerea termenului “liberalism” ca forţa devenită activă în istoria occidentală o dată cu distrugerea Vechiului Regim, ultimul bastion – bun sau rău – de tradiţie. Autorul francez porneşte de la teza lui Karl Polanyi că, dacă până în momentul Revoluţiei Industriale, economia era parte integrantă a societăţii care avea un scop ultim, ulterior acestui moment, economia – ca toate ştiinţele – a fost scoasă din totalitatea societăţii, devenind scop în sine sau, ceea ce Aristotel numeşte, crematistică, adică economia care are ca scop bogăţia de dragul bogăţiei. În acest sens defineşte Michéa liberalismul, ca şi Leo Strauss, ca ideologia modernă prin excelenţă care, găsindu-şi legitimitatea în individul abstract, autonom, a-social şi a-politic, nu se revendică de la tradiţia filozofiei politice clasice şi creştine, şi, astfel, descătuşează dorinţele nelimitate de putere.

citeste resul pe alexandruracu.wordpress.com…

 

Dr. Calin Georgescu in emisiunea Contraziceri vorbeste despre distributism ca despre pilonul viitorului

Recomand aceasta emisiune de la Neptun TV despre Romania, economie, strategii, sustenabilitate, dezvoltare durabila, distributism si geniul poporului roman. Dr. Calin Georgescu, posibilul viitor prim-ministru distributist, invitat intr-o emisiune in care pune la punct derapajele capitalismului liberal si ale statului social. E pentru prima data in ultimii 70 de ani cand in Romania isi face aparitia un cap politic cu viziune. Nu am auzit in ultimii 20 de ani, dar ales in ultimii 3 ani de criza economica, un discurs atat de exact, vizionar si tonic. Iata ca sunt in Romania si oameni care stiu ce se intampla in lume si in Romania, oameni care cunosc realitatea pe termen lung si care au un plan de bataie in acord cu necesitatile prezentului si viitorului.

• Partea I a emisiunii aici: http://www.ntvonline.ro/emisiuni/contraziceri/galerie-video/18
• Partea a II-a a emisiunii aici: http://www.ntvonline.ro/emisiuni/contraziceri/galerie-video/19