Ce este o cooperativa?

de Stefano şi Vera Zamagni

Trăsăturile caracteristice ale întreprinderii cooperatiste

Astăzi se folosesc în mod curent două definiţii ale întreprinderii cooperatiste. Cea mai des folosită este cea a Alianţei Internaţionale Cooperatiste (AIC), o organizaţie non-guvernamentală care grupează aproape 230 de asociaţii de cooperative din 100 de ţări. Constituită în 1895, AIC este principalul garant moral al identităţii cooperatiste. În Declaraţia de la Manchester din 1995 privitoare la identitatea cooperatistă (care urmează documentelor din 1937 şi 1966) se spune: „O cooperativă este o asociaţie autonomă de persoane care s-au unit în mod voluntar pentru a-şi satisface nevoi şi aspiraţii economice, sociale şi culturale comune printr-o întreprindere pe care o posedă împreună şi o controlează democratic“.

Congresul de la Manchester a formulat şapte principii ale cooperativelor. Ultimul este nou, dar primele şase sunt, uşor reformulate, aceleaşi pe care Rochdale Society of Equitable Pioneers le-a adoptat în 1844. Este remarcabil însuşi faptul că principiile fundamentale au rămas neschimbate timp de un secol şi jumătate. Să le enumerăm:

1. Calitatea de membru, liberă şi nesilită. Cooperativele sunt organizaţii şi întreprinderi voluntare, deschise tuturor persoanelor apte să le folosească serviciile şi dornice să accepte responsabilităţile care derivă din calitatea de membru fără discriminări de ordin social, rasial, politic, în funcţie de sex sau religie. Acest principiu este cunoscut în mişcarea cooperatistă drept „principiul uşilor deschise“.

2. Controlul democratic exercitat de membrii cooperatori. Spre deosebire de firmele capitaliste, în care voturile acţionarilor au ponderi diferite, în funcţie de numărul acţiunilor deţinute, mişcarea cooperatistă adoptă regula „un membru, un vot“. Aceasta înseamnă că în adunarea generală sau la întrunirile consiliului de conducere toţi membrii au drept de vot egal.

3. Participarea economică a membrilor. Membrii contribuie echitabil – nu obligatoriu în mod egal – la capitalul cooperativei pe care îl controlează în mod democratic. Cel puţin o parte din capital este de obicei proprietatea comună a cooperativei. Dacă se stipulează în statut, membrii pot primi o compensaţie limitată pentru capitalul pe care l-au subscris ca o conditie a intrării în cooperativă. Motivul pentru care o astfel de compensaţie este limitată are în vedere nevoia de a evita riscul ca, pe parcursul existenţei ei, cooperativa să renunţe la statutul de cooperativă. O parte din surplusul net generat de funcţionarea cooperativei va fi alocată fondului de rezervă, care parţial trebuie să fie indivizibil; o altă parte din surplus va fi alocată răsplătirii membrilor în functie de contribuţia lor în cooperativă; şi altă parte, sprijinirii altor activităţi aprobate de către membri – în mod obişnuit, pentru cooperarea cu alte entităţi similare.

4. Autonomie şi independenţă. Cooperativele sunt organizaţii autonome, auto-suficiente, controlate de către membrii lor. Dacă din anumite motive ele stabilesc înţelegeri cu alte organizaţii sau acumulează capital din surse externe, trebuie să o facă în termeni care să asigure controlul democratic exercitat de către membri asupra lor şi păstrarea autonomiei cooperatiste.

5. Educaţie, pregătire şi informare. Cooperativele oferă nu numai pregătire profesională, dar îi şi educă pe membri, pe reprezentanţii aleşi, pe manageri şi pe angajaţi (principiile cooperativei Rochdale prevedeau ca 2,5% din surplusul anual să meargă spre cercetare şi spre educaţia membrilor). Cooperativele trebuie să informeze de asemeni marele public despre natura şi misiunea cooperaţiei.

6. Cooperare între cooperative. Acţiunea cooperatistă nu este limitată la acţiunile desfăşurate în cadrul fiecărei cooperative individuale. Altfel spus, cooperativele îşi servesc membrii în modul cel mai eficient şi întăresc mişcarea cooperatistă acţionând împreună prin structurile locale, naţionale, regionale şi internaţionale.

7. Grija faţă de comunitate. Acesta este un principiu nou, adăugat la congresul de la Manchester. În acest scop, cooperativele trebuie să lucreze pentru dezvoltarea sustenabilă a comunităţilor prin politici aprobate de către membrii lor. O expresie practică a orientării sociale pronunţate a mişcării cooperatiste este oferită de regula adoptată în 1992 de către cooperativele italiene, de a aloca 3% din surplusul lor anual fondurilor de ajutor reciproc.

A doua definiţie a întreprinderii cooperatiste este aceea a Departamentului Agriculturii din Statele Unite, care în 1987 a definit o cooperativă drept „o întreprindere deţinută şi controlată de cei care o au în folosinţă, care distribuie beneficii în funcţie de modul în care este exercitat dreptul la folosinţă“. Definirea membrilor drept „utilizatori ai dreptului de proprietate“ implică faptul că cei care „au în folosinţă“ cooperativa (membrii) participă la finantarea ei şi prin aceasta o au în posesie. Sintagma „control al celor care o au în folosinţă“ înseamnă că membrii conduc cooperativa atât direct, cât şi indirect, prin reprezentanţii lor în consiliul de conducere. În mod clar, în cooperativă nu poate exista separare între proprietate şi control.

În definiţia americană, se poate ca în anumite circumstanţe să existe derogări de la regula „un membru, un vot“. Dreptul de a vota poate fi proporţional cu volumul activităţii prestate de membri în cadrul cooperativei – dar niciodată în funcţie de capitalul pe care l-au adus. În practica din SUA, controlul democratic asupra cooperativei este asigurat prin legarea dreptului de a vota de participarea efectivă la viaţa cooperativei, şi nu prin simpla numărare a voturilor-oameni. Acest aspect este întărit de principiul conform căruia beneficiile trebuie să fie distribuite în funcţie de implicarea în generarea lor. Astfel, membrii îşi împart nu numai beneficiile, dar şi costurile şi riscurile în funcţie de gradul lor de implicare; ei sunt stimulaţi să întreţină relaţii strânse cu cooperativa.

După cum vedem. cele două definiţii sunt în mare parte convergente, chiar dacă între ele sunt diferenţe apreciabile. Ceea ce stă la originea cooperativei, indiferent de sectorul ei de activitate, este necesitatea fundamentală, chiar dacă nu neaparat exclusivă, de a servi nevoilor comune ale mebrilor ei. Obiectivul central al unei cooperative este, deci, de a maximiza remuneraţia contribuţiei fiecărui membru – indiferent dacă această contribuţie constă în muncă, aportul de active sau folosirea bunurilor şi serviciilor cooperativei – şi nu, ca în firma capitalistă, de a maximiza profitul pe capitalul investit.

(din capitolul „What is a cooperative?“, din lucrarea lui Stefano Zamagni şi a Verei Zamagni, Cooperative Enterprise: Facing the Challenge of Globalization, Edward Elgar, Cheltenham, UK şi Northampton, MA, USA, 2010. Traducere de Ovidiu Hurduzeu)

OVIDIU HURDUZEU: “Romanii trebuie sa fie din nou stapini la ei acasa”

Recomand acest interviu cu Dr. Ovidiu Hurduzeu, omul care a scos in off-side semidoctismul intelectualilor post-comunisti care critica cultura romana in general, dar si cultura in special, de pe pozitii politice si ideologice. Interviu realizat de prietenul meu Razvan Papasima (celalat blog aici).

Ovidiu Hurduzeu: Romanii trebuie sa fie din nou stapini la ei acasa. In prezent, Romania nu mai este o casa, o gospodarie, ci o gara in care astepti trenul pentru o alta destinatie. Nu mai este o patrie, ci un loc unde se fac bani sau se crapa de foame, un cazinou sau un ghetou, o locuinta temporara, pe care vrei cit mai repede s-o parasesti. Cred ca majoritatea romanilor isi pregatesc copiii sa para­seasca tara. Cind esti mereu pe picior de plecare, nu-ti mai pasa ce se intimpla in jur. De aici, lipsa de reactie a popu­latiei fata de toate evenimentele negative care o afecteaza. In ochii multora, a lupta pentru Romania, a fi patriot, nationalist sau cum vreti sa-i spuneti, a devenit o actiune subversiva. Pina nu dispare patologia sociala a „pa­rasirii corabiei“, nu prea exista sanse pentru o schimbare la fata a Romaniei.

Vorbiti mereu despre nevoia de a apara interesele nationale. Sinteti nationalist?

Ovidiu Hurduzeu: Da, sint nationalist si distributist, doua notiuni care se completeaza. Nationalismul este dusmanul de moarte atit al marxismului, cit si al neoliberalismului. Marxistii il considerau o doctrina „mic-burgheza“, radical opusa interna­tionalismului proletar; neoliberalii de azi, reprezentind interesele marilor companii transnationale, ale marilor banci internationale si ale fondurilor speculative de investitii, denunta pe toate caile nationalismul, intrucit se opune globalizarii si interdependentei. Adeva­rul este ca o tara ca Romania nu-si mai permite sa nu fie nationalista; daca renunta sa-si mai apere interesul national, se autodistruge. Nationalismul, asa cum este practicat de natiunile responsabile, inclusiv de unele tari vecine, ­precum Polonia, Ungaria sau Cehia, este echivalent cu „spatiul de manevra“. De pilda, guvernul maghiar si-a creat un spatiu de manevra care i-a adus beneficii in relatiile cu bancile, FMI-ul si vecini ca Romania, fara ca aceste actiuni sa atraga represalii care ar fi anulat avantajele. Nationalismul de care vorbesc poate fi practicat cu succes de tara noastra, in cadrul Uniunii Europene: el nu ne-ar aduce decit respectul partenerilor si aliatilor nostri. Un guvern intelept trebuie sa stie foarte exact care este spatiul sau de manevra si sa profite la maximum de acesta. Reafirmarea suveranitatii Romaniei asupra patrimoniului ei natural, cum ar fi padurile sau resursele minerale – este vorba despre ceea ce eu am numit „nationalismul verde“ –, actioneaza nu numai in interesul tarii, ci si al Uniunii Europene. Daca Romania permite transnationalelor sa-i defriseze padurile, are oare UE de cistigat? Daca Romania cedeaza presiunilor companiilor americane sa cultive soia modificata genetic, nu cumva se situeaza pe o pozitie ostila atit interesului national, cit si celui european? In plus, deseori, mafia locala romaneasca devine campioana „globali­zarii“ si a politicilor neoliberale, pentru a-si apara propriile interese. Mass-media romaneasca ar trebui sa inceteze sa mai cenzureze termenul „nationalist“ si sa incurajeze dezbateri serioase privitoare la interesele nationale ale Romaniei.

[... citeste restul interviului in revista VIP...]

DISTRIBUTISMUL ROMANESC, INTRE ION MIHALACHE SI SOCIETATEA DE MAINE. De Ovidiu Hurduzeu

Textul conferintei “Distributismul românesc, între Ion Mihalache şi societatea de mâine”sustinuta de Ovidiu Hurduzeu la Cluj, mai 2011.

 

Multora dintre dumneavoastră, termenul „distributism“ nu le spune nimic, iar legătura dintre distributism şi Ion Mihalache pare la fel de absurdă precum legătura dintre o pisică şi un măr. Dacă, însă, Ion Mihalache ar intra acum în sală ar recunoaşte cu siguranţă în distributism un model economic şi social foarte apropiat de cel propus de ţărănişti după primul război mondial. Şi, probabil, ar cere partidului care se revendică din partidul pe care l-a creat împreună cu Iuliu Maniu o explicaţie privitoare la abandonarea acestei doctrine după 1990.

Interesul meu pentru distributism, care ulterior a devenit un adevărat crez, este de dată recentă. Am scris prima dată despre acest model în cartea „A Treia Forţă. România profunda“ (co-autor Mircea Platon). În capitolul „O societate personalist-conservatoare“, susţineam teza că România ar fi redevenit o ţară normală dacă guvernele postdecembriste ar fi urmat calea distributistă de dezvoltare. Ar fi trebuit ca proprietatea să fi fost răspândită celor mulţi, nicidecum câtorva oligarhi, administraţia de stat să fi fost condusă după regulile subsidiarităţii, care spun că decizia trebuie luată la nivel local şi nu central, iar ţărănimea să-şi fi recăpătat locul cuvenit în societate.

În „A Treia Forţă“ nici eu, nici Mircea Platon nu ne-am propus să trasam liniile directoare ale unui model economic. Ulterior, discuţiile avute cu cititorii în timpul conferinţelor prin ţară sau pe internet au pus însă în evidenţă nevoia unor „soluţii“ pentru rezolvarea actualei crizei de sistem din România (şi nu numai din România). Pentru a răspunde acestor doleanţe, am alcătuit o antologie de texte social-economice, „Economia libertăţii. Renaşterea României profunde“, realizată împreună cu economistul şi teologul american John Medaille – precizez că John Médaille este considerat unul dintre teoreticienii neodistributismului contemporan. Antologia , incluzând textele a 14 personalităţi de renume din Occident, prezintă principii şi soluţii de reformare a societăţii pe baza principiilor distributiste.

Când am început sa lucrăm la antologie, John Medaille mi-a atras atenţia asupra legăturii strânse dintre distributism şi doctrinele agrariene interbelice. Mi-a vorbit cu admiraţie despre Virgil Madgearu şi Ion Mihalache, reamintindu-mi marele respect pe care îl purta Chesterton, părintele distributiştilor englezi din anii ’20, pentru „a treia cale“ urmată de partidele agrariene din Estul Europei. Am fost surprins, chiar şocat să constat că intelectuali americani, dintre cei mai respectaţi, redescoperiseră de curând modelul agrarienilor interbelici, la loc de frunte situându-se modelul românesc. Nu numai că occidentalii au redescoperit distributismul interbelic din Estul Europei, dar l-au propus drept alternativă viabilă la actualul model neoliberal.

Împroprietăririle din Estul Europei, înfăptuite după 1917, transformaseră întreaga regiune într-un ţinut al micilor gospodării ţărăneşti. Este foarte important să subliniem caracteristicile acestor măsuri radicale. În anii ’20, în Estul Europei nu s-a trecut de la marea proprietate agricolă la mica proprietate, de la o agricultură capitalistă practicată pe mari întinderi la o agricultură ţărănească cu mici fermieri. Nu! Spre deosebire de marele şi micul fermier din Occident, pentru ţăranul din Estul Europei pământul era în primul rând un mijloc de a-şi asigura hrana, pentru familie şi animalele din gospodărie. Drept urmare, producţia agricolă era diversificată; ţăranul ducea la piaţă doar surplusul şi poate ceva mai mult atunci când avea mare nevoie de bani lichizi. O recoltă mai bogată însemna un consum mai mare pentru ţăranii înşişi. „Înainte duceam gâştele la piaţă iar eu mă hrăneam cu cartofi“, spunea un ţăran maghiar citat de istoricul David Mitrany. „Acum“, preciza ţăranul, „vând cartofii şi mănânc gâştele“. Împroprietăririle au ridicat în mod evident nivelul de trai al ţărănimii dar nu au crescut producţia destinată pieţei sau randamentul agriculturii. Împroprietăririle au eliminat privilegiile de care se bucurau marii latifundiari; exproprierile s-au făcut fără compensaţii; ţăranii au primit pământul gratis ori l-au cumpărat foarte ieftin – în România, ţăranii au putut cumpăra pământ la 3% din valoarea de piaţă.

Înainte de reforma agrară, în România proprietăţile de peste 100 de acri acopereau 49 la sută din suprafaţa arabilă şi se aflau în mâinile a 0,46% dintre proprietari. Să nu credem însă că pe aceste mari domenii agricole se producea după modelul industrial. Deşi aveau în posesie jumătate din terenul arabil al ţării, marii proprietăţii deţineau doar o zecime din animalele de tracţiune şi mai puţin de o zecime din pluguri. Anomalia decurgea din faptul ca latifundiarii nu-şi lucrau singuri pământul (doar 0.6 % dintre ei făceau acest lucru) – pământul le era dat în arendă ţăranilor şi unor intermediari pe perioade între 3 până la 5 ani. Arendaşii nu aveau nici un motiv să aducă îmbunătăţiri terenurilor care erau lucrate de ţărani în devălmăşie – ţăranii foloseau propriile lor unelte şi propria lor sămânţă. Existau extrem de puţine ferme agricole mari, pe sistem capitalist – România avea doar vreo 20 de astfel de ferme, iar ele s-au bucurat de un tratament preferenţial în timpul reformelor.

Împroprietăririle nu au putut să rezolve acele problemele economice rezultate din suprapopularea regiunilor rurale. În perioada interbelică populaţia rurală a crescut cu 30% în Estul Europei. Se considera că un hectar de persoană era minimul necesar pentru ca o gospodărie ţărănească să-şi asigure un trai decent. Reformele nu au putut să le ofere ţăranilor decât jumătate de hectar de persoană.

Gospodăriile ţărăneşti împroprietărite nu aveau mijloace să achiziţioneze animale, unelte şi îngrăşăminte; nu li s-au acordat nici credite şi nici consultanţă. Mişcarea cooperatistă, la care ţinea atât de mult Ion Mihalache, a fost ţinută, din motive politice, mai mult sau mai puţin sub controlul statului. Deşi era imperios necesar ca satele să poată comunica între ele şi cu lumea din jur, fondurile publice au fost alocate căilor ferate şi construcţiei de şosele.

Agricultura ţărănească din centrul şi estul Europei nu era şi nu este potrivită producţiei de cereale – mai ales a porumbului – ci creşterii animalelor şi grădinăritului. Cu toate acestea, toate ţările din Est s-au încăpăţânat să menţină în mod artificial exportul de cereale chiar şi după reformă. În acest scop statul le oferea ţăranilor subvenţii pentru cultivarea porumbului şi creştea impozitele dacă pe terenurile achiziţionate după reformă practicau agricultura diversificată. În general, tendinţa era ca agricultura să fie lăsată să se descurce în timp ce subvenţiile mergeau spre activităţile industriale.

Reforma agrara a început în 1917 sub presiunea situaţiei de pe front şi a schimbărilor survenite pe plan internaţional. Se căuta cu disperare un mijloc pentru a ridica moralul trupelor româneşti şi a stăvili propaganda bolşevică. Într-un moment în care ţara se afla într-o situaţie dramatică, Regele Ferdinand le-a promis ţăranilor: „Aţi câştigat dreptul de a fi stăpâni ai pământului pe care aţi luptat. Vi se va da pământ. Eu, regale vostru, voi fi primul care voi da exemplul. Veţi fi chemaţi să participaţi în mai mare măsură la viaţa publică“. Decretul de împroprietărire a ţăranilor, votat în decembrie 1918, a trecut în proprietatea ţăranilor 5 milioane de acri. Când PNŢ-ul a ajuns la putere, cu Ion Mihalache, ministrul agriculturii, reforma agrară a continuat într-un ritm accelerat.

Păturile sociale deposedate de pământ, şi-au găsit ocupaţii în industrie, bănci, comerţ, armată şi administraţia de stat, umflând aceste sectoare cu mult peste necesităţile reale ale ţărilor din Est. După prăbuşirea Imperiului austro-ungar, piaţa de desfacere comună a fost înlocuită de pieţele naţionale dominate de mercantilismul urban şi de tarife protecţioniste. Capitale precum Sofia şi Bucureştiul întreţineau birocraţii costisitoare, plătite din impozitele impuse ţărănimii (80% din populaţie în România). Fiecare ţăran trebuia să muncească jumătate de an pentru plata impozitelor. Într-o vreme când ţăranii împroprietăriţi aveau cel mai mult nevoie de ajutor pentru a-şi organiza activitatea, puţinule lor venituri monetare erau secătuite de impozite şi tarife protecţioniste. „După ce li s-a dat pământul ieftin“, scrie Mitrany, „ţăranii a trebuit să plătească cu vârf şi îndesat prin mijloace indirecte; au scăpat de exploatarea marilor latifundiari doar pentru a cădea sub tutelajul unei mame vitrege: statul mercantilist“. „Situaţia existentă înainte de reformă, în care un număr mic de proprietari de pământ deţineau cea mai mare parte a veniturilor agricole a fost transferată domeniului comerţului şi industriei“, observa un critic al vremii. În 1925, Ion Mihalache scria în Noul Regim Agrar: „Este adevărat ca astăzi ţăranii nu mai sunt sclavii marilor proprietari; dar acesta este singurul progres evident şi este doar formal. Robia nu a dispărut; acum robia faţă de trusturile bancare dictează condiţiile în care sunt vândute produsele. Munca liberă dar impozitată şi comerţul îngrădit – iată metodele moderne de subjugare“.

Reformele agrare au produs schimbări cruciale în Europa de Est. Nu au creat noi clase sociale dar au întărit în mod considerabil ţărănimea. Reformele i-au ruinat pe marii latifundiari, de fapt, au desfiinţat clasa lor socială de sine stătătoare, întrucât noile legi restricţionau vânzarea terenurilor agricole şi împiedicau reconcentrarea lor în mari proprietăţi.

Aceste uriaşe schimbări din Europa de Est din perioada interbelică au fost cunoscute sub numele de „răzvrătirea verde“. „Răzvrătirea verde este precum marele război“, scria Chesterton la începutul anilor 20. „Este un eveniment crucial, un punct de cotitură în istorie precum convertirea lui Constantin la creştinism şi Revoluţia Franceză…Ceea ce s-a întâmplat în Europa de la terminarea războiului [Primul Război Mondial] marchează o enormă victorie pentru ţăran şi, în consecinţă, o enormă înfrângere atât pentru comunişti cât şi pentru capitalişti… Într-un fel de tăcere reverenţioasă, ţărănimea a dus o luptă vastă şi înverşunată contra bolşevismului şi a fratelui sau geamăn, care este Marea Corporaţie, iar ţărănimea a câştigat.“ Chesterton nu era singurul care remarca însemnătatea „răzvrătirii verzi“. Doi ziarişti cunoscuţi ai vremii, Dorothy Thomson şi M.W. Fodor scriau că: „Ţăranul, ieri un sclav, este astăzi stăpân pe situaţia din Europa Centrală“ dar remarcau şi faptul că, în vreme ce „revoluţia roşie stârneşte cea mai mare îngrijorare şi este mereu prezentă pe prima pagină a ziarelor, răzvrătirea verde, care este la fel de promiţătoare şi de ameninţătoare, şi mult mai activa, nu suscită un prea mare interes“.

Să nu credem că în anii ’20 elitele conducătoare au prins dintr-o dată drag de ţărănime şi s-au hotărât să-i ofere drepturi şi libertăţi. În 1866, în primul parlament constituţional al României, ţăranii nu aveau nici un reprezentant, o situaţie care nu s-a îmbunătăţit prea mult dacă luăm în considerare faptul că, în 1917, în Parlamentul de la Iaşi, acolo unde se dezbătea marea reformă constituţională şi agrară, nu se afla nici un deputat al ţăranilor. Elitele credeau ca ţărănimea, odată ce-şi va fi potolit foamea de pământ, nu va mai revendica nimic altceva. În 1921, când s-a definitivat reforma agrară, cunoscutul om politic liberal Constantin Argetoianu a exclamat: „Şi acum, Partidului Ţărănesc fie-i ţărâna uşoară!“.

Dupa 1990, in  România, asa zisele „elite intelectuale” au injectat în mentalul colectiv trei idei toxice: ideea pasivităţii ţăranului în istorie, a inaderenţei sale faţă de valorile democratice precum şi ideea rezistenţei ţăranului la modernizarea societăţii româneşti. După 1990, oameni precum Horia Roman Patapievici au dus până la absurd „teza modernizării eşuate“, susţinând, nici mai mult nici mai puţin, decât că România actuală nu s-ar afla într-o situaţie catastrofală datorită comunismului, ci mai degrabă datorită ţărănimii şi „spiritului naţional, invariabil conceput ca ţărănesc, ortodox, colectivist şi devălmaş“ ( o critică a tezei „modernizării eşuate“ găsiţi în articolul „Libertatea istoriei şi istoria libertăţii“ scris de Mircea Platon şi inclus în „A Treia Forţă. România profundă“). Mai recent, într-un eseu din 2006 de Gelu Sabău, intitulat „De ce n-a reprezentat ţărănimea o soluţie?“ am găsit o variaţiune pe aceeaşi temă: „Pus să-şi dea cu părerea despre problemele politice, sociale sau economice ale zilei – aşa cum poate şi trebuie să facă orice cetăţean al unei democraţii respectabile – ţăranul nu poate emite decât opinii, uneori pline de bun simţ, însă în cel mai bun caz inadecvate realităţilor supuse analizei. De altfel, există voci care susţin că eşecul modernizării şi declinul clasei politice şi al societăţii româneşti a început odată cu universalizarea dreptului la vot, adică odată cu transformarea ţărănimii majoritare în masă electorală“ ( este vorba despre votul universal al României Mari. care l-a înlocuit pe cel cenzitar al României Mici).

Susţinătorii postdecembrişti ai tezei „modernizării ratate“ nu au înţeles sau nu au vrut să admită noutatea pe care o aducea „răzvrătirea verde“ a ţărănimii est- şi central-europene. În întreaga regiune, revoluţia agrară a fost însoţită de o revoluţie politică democratică. Ţăranul nu s-a mai mulţumit să dobândească pământ fără libertate şi libertate fără pământ. Pentru prima data Europa centrala şi de sud-est cunoştea o adevărată mişcare populară hotărâtă să-şi revendice drepturile politice constituţionale.

Deşi era în favoarea ordinii democratice, dezvoltarea impetuoasă a partidelor agrariene din acei ani, succesul lor, au înspăimântat elitele mercantile aproape la fel de mult ca şi bolşevismul. Nu „răzvrătirea verde“ a ţăranilor a fost antidemocratică – de exemplu, Partidul Naţional Ţărănesc a format primul guvern cu adevărat parlamentar din istoria ţării – nu agrarienii au îngrădit libertăţile constituţionale ci, dimpotrivă, partidele şi grupările mercantilismului urban. Ţărăniştii erau atât de ataşaţi principiilor democratice încât acest ataşament a devenit punctul lor slab, călcâiul lui Ahile, în momentul în care au început să întâmpine rezistenţă violentă din partea forţelor dictatoriale şi a extremiştilor de dreapta şi de stânga. Profesând principiile democraţiei şi nonviolenţei, au căzut victimă propriilor idealuri. A rămas înscrisă în istorie atitudinea responsabilă a liderilor PNŢ din timpul uriaşei demonstraţii ţărăneşti de la Alba Iulia din 6 mai 1928. Deşi mulţimea adunată cerea insistent plecarea spre Bucureşti într-un fel de „marş asupra Romei“, liderii ţărănişti au optat pentru nonviolenţă, oprind coloanele de participanţi să se deplaseze spre Capitală.

Trecând în revistă programul economic al ţărăniştilor din acea vreme, vom descoperi un model de dezvoltare de sorginte distributistă, extrem de curajos şi de o clarviziune uimitoare. Era o adevărată „a treia cale“ menită să întărească cei doi piloni ai unei societăţi ţărăneşti: tradiţia şi echitatea socială. Baza socială a acestui program nu era individul atomizat al liberalismului sau indivizii aglutinaţi într-o masă informă ai comunismului, ci familia şi obştea sătească. (Nu-i poate întâmplător faptul că, după reformele agrare din 1918-1920, în mediul rural din România numărul căsătoriilor a crescut dramatic.)

Spre deosebire de fascişti şi comunişti, ţărăniştii susţineau idealurile democraţiei economice şi ale pluralismului. „Ataşamentul lor faţă de proprietatea de familie era mai puternic decât a oricărui partid conservator“ , scrie Allan Carlson, un gânditor paleoconservator contemporan din SUA. Prin unele dintre idealurile lor sociale se apropiau de socialism dar deosebirile dintre distributismul ţărăniştilor şi socialism erau esenţiale. Socialiştii, ca şi liberalii susţinători ai laissez-faire-ului, vedeau rezolvarea problemelor socio-economice în producţia industrială pe scară largă şi în concentrarea de capital, fie în mâini private, ca liberalii, fie în mâinile statului socialist. Partidele ţărăniste susţineau „proprietatea obţinută ca rod al muncii“ şi se împotriveau proprietăţii bazate pe operaţiuni speculative. Înfiinţarea de cooperative avea drept scop tocmai eliminarea intermediarilor. Odată ajunse la putere, partidele ţărăneşti au promovat dezvoltarea selectivă a industriei, comerţul liber cu vecinii – erau în favoarea unei zone de comerţ în zona Dunării –, impozitele echitabile, guvernul descentralizat, serviciul public pentru tineri.

Nu mai este necesar sa amintesc anticomunismul care caracteriza partidele ţărăneşti. Karl Marx vedea în ţărani o clasă sociala condamnată de istorie. Pentru Marx ţăranii erau proşti, înguşti la minte, ineficienţi. În viziunea lui Marx, viitorul agriculturii urma sa fie asigurat de agricultura pe baze industriale practicată pe suprafeţe întinse. Pentru ţărănişti, viitorul agriculturii consta în dezvoltarea agriculturii intensive practicata în gospodăriile ţărăneşti, considerate mai eficiente decât marile ferme de tip industrial. Din motive de strategie, considera Lenin, comuniştii trebuia să încurajeze revoltele ţărăneşti, dar trebuia să se opună oricărui proiect de „îmburghezire“ a ţărănimii, inclusiv cooperativelor. Este un fapt istoric de necontestat că în Polonia guvernul agrarian a oprit invadarea ţării de către bolşevici în mai 1920, în Bulgaria, guvernul populist al lui Stamboliski a împiedicat derularea unei greve generale conduse de comunişti iar eforturile bolşevice de a captura mişcările agrariene din centrul şi estul Europei printr-o Internaţională agrariană roşie, numită Krestintern, au dat greş. În 1923, partidele ţărăniste şi-au format propria lor internaţională numită Internaţionala verde, cu sediul la Praga.

Deşi erau singura alternativă viabilă atât la fascism cât şi la comunism, guvernele agrare din Polonia, România sau Bulgaria nu au beneficiat de ajutorul Occidentului. Ele nu au găsit resursele necesare să descentralizeze industriile, să construiască infrastructura de transport şi să consolideze sistemul cooperatist. Liberalizarea regională a comerţului, pe care o propuneau ei, s-a lovit de neomercantilisimul practicat în urma colapsului economic din ’29-30. Oricum, experimentele agrariene din perioada interbelică au arătat că o ordine distributistă nu este o utopie, ci o realitate, un mod de viaţă cu profunde rădăcini în societăţile tradiţionale din Estul Europei.

Întrebarea pe care ne-o punem cu toţii este dacă o astfel de ordine este posibilă astăzi sau dacă este legata iremediabil de trecut. Răspunsul meu este că, în mod categoric, „a treia cale“ a agrarienilor interbelici poate constitui o alternativă viabilă pentru rezolvarea gravelor probleme cu care ne confruntăm. Nu este vorba de copierea ad litteram a modelului ţărănist interbelic. Ca şi în perioada interbelică, se pune însă problema găsirii unei a treia căi. Astăzi, în România, avem nevoie de o alternativă la neoliberalismul globalizant, care propune colonizarea economică a ţării, şi etatismul neocomunist de tip mafiot.

În antologia “Economia libertăţii. Renaşterea României profunde“, în articolele publicate de către Centrul pentru o Românie integra şi prosperă (CRIP) veţi găsi analize şi soluţii pentru o renaştere economică a României. Majoritatea soluţiilor pe care eu şi colaboratorii mei le-am propus, chiar dacă nu sunt exclusiv  distributiste – nici nu ar putea sa fie, întrucât România trebuie să aibă o economie mixtă – rămân coerente cu creştinismul şi tradiţiile noastre economice.

Civilizaţia globală de astăzi este o aberaţie a istoriei. Societatea românească, situata cumva la marginea sistemului, rămasă neintegrată prin „România profundă“, are o reală şansă de a evita obezitatea economică şi civilizaţională care este în curs de a ruina Occidentul. Revenirea la unităţile economice naturale, la familie, la asocierile bazate pe vecinătate cum ar fi parohia, este mult mai uşor de înfăptuit în România decât în SUA. Întoarcerea la o lume normală, cu Dumnezeu şi rost, în genul celei care exista înainte de dezastrul comunist şi aventura „liber-schimbistă“ de astăzi este nu numai posibilă, dar şi inevitabilă.

Trebuie să abandonăm prejudecăţile şi stereotipurile gândirii convenţionale. Să ne gândim la ţărani nu la timpul trecut, ci la cel viitor. Să credem cu fermitate că satele româneşti vor rămâne comunităţi viabile şi peste o sută de ani. Ele vor fi comunităţi prospere care vor face atractivă viaţa la ţară. În mod sigur, satele româneşti de mâine vor depăşi orizontul agriculturii prin apariţia şi dezvoltarea în zonele rurale a unor forme foarte diferite de activităţi non-agricole, de la formele economice parteneriale de tip „open source“ până la noua economie verde. Să nu uităm că economiile ţărăneşti din istorie au funcţionat pe baza utilizării eficiente a energiei solare. Pe plan mondial, tendinţele economice de dezvoltare converg toate spre generalizarea practicilor distributiste şi a unor modele de dezvoltare neoagrariene. Se vorbeşte din ce în ce mai mult de capitalismul sustenabil, de apărarea şi folosirea raţională a patrimoniului natural al fiecărei ţări, de revenirea la practicile agriculturii tradiţionale, de avantajele economiei domestice, de autonomia micii gospodării de semi-subzistenţă, de răspândirea largă a capitalului prin microcreditare, de o distribuţie echitabilă a producţiei, de cooperarea voluntară şi, poate cel mai important, de încorporarea în viaţa economică a aşteptărilor etice mai degrabă decât simplul profit. Precum ţărăniştii din trecut, distributiştii nu se împotrivesc tehnologiei. Ei vor doar ca tehnologia să respecte „practicile locului“, aşa cum practicile economice trebuie să respecte biodiversitatea.

Gospodăriile de subzistenţă şi semi-subzistenţă nu trebuie distruse; ele trebuie să profite însă de avantajele create de cooperarea în reţea. „Este recomandabil să nu te amesteci în nebunia capitalismului global“, scrie profesorul american Adam Webb în „Economia libertăţi“, „a urmări însă avantajul reciproc, colaborând cu oameni care gândesc ca tine, a încheia tranzacţii pe o bază etică sunt lucruri care trebuie încurajate“.

A gândi în mod serios alternative care să contracareze excesele economice şi culturale de astăzi implică redefinirea a ceea ce înseamnă să fii modern. Astăzi modernitatea este definită de forţele deteritorializate ale globalizării. Modern înseamnă tot ceea ce este global. Acestei deteritorializări, distributiştii şi tradiţionaliştii îi vor opune, mai devreme sau mai târziu, propriul lor inter naţionalism. Iată de ce distributiştii trebuie să redefinească şi ceea ce înseamnă astăzi a fi naţionalist. Ordinea inter naţională postbelică, construită pe fundamentul instituţional stabilit la Bretton Woods nu este o lume fără frontiere ci o „comunitate a comunităţilor naţionale“, cum o defineşte Herman E. Daly, părintele economiei ecologice. În acest sens, naţionalismul de astăzi este în totalitate „verde“, are o conotaţie complet pozitivă; fiecare naţiune este chemată să păstreze şi să restaureze integritatea sistemelor ei naturale – solul, apa, aerul, diversitatea biologică – şi să exploateze cu mare grijă resursele sale minerale care devin, pentru fiecare naţiune, „resurse strategice“. Distributiştii nu se opun forţelor care vor să distrugă naţiunea, piatra unghiulară a ordinii mondiale, din considerente demagogice şi etnic-parohiale. A apăra comunităţile naţionale şi subnaţionale, de la naţiune, regiune, cartier până la familie, înseamnă să lupţi pentru binele comun la toate nivelele (sensul cel mai larg al cuvântului fiind „binele omenirii“). Cine ne-ar putea apăra de venalitatea capitalului speculativ, de cupiditatea transnaţionalelor şi „competitivitatea globală“ (un slogan pentru a desemna robia economică impusă de globalism), cine ar putea transpune în practică legile de protejare a mediului, cine ar putea opri exportul de capital natural spre profitul speculanţilor globali?

Cine ar putea eradica corupţia locală? Nimeni altcineva decât instituţiile statului naţional demafiotizat şi comunităţile organice şi voluntare ale naţiunii, cum sunt familia, biserica, asociaţiile de tip cooperatist, acest al treilea sector, intermediar între individul izolat şi stat. A le desfiinţa ori slăbi ar destabiliza nu numai viaţa unei naţiuni ci şi întreaga ordine mondială.

Pe urmele „Internaţionalei verzi“ din anii 20, trebuie să stabilim propria noastră Internaţională tradiţionalistă, agrariană sau distributistă, depinde de terminologia pe care o preferăm. Să îndrăznim să ne imaginam din nou un bloc puternic al partidelor distributiste din Parlamentul european care ar încerca să redefinească agenda economică a Uniunii Europene! Agrarienii interbelici ne-au demonstrat că un astfel de gând nu este o utopie.

Principiile si obiectivele Ligii Distributiste Romane “Ion Mihalache”

Proprietatea, subsidiaritatea si sustenabilitatea sunt fundamentele pe care se poate cladi o economie personalista, care acorda prioritate omului ca persoana si relatiei „fata catre fata“ dintre persoane aflate in comuniune. Pentru omul ca persoana, relatia cu Dumnezeu, Biserica, natura si neamul sau este interna identitatii sale. Relatia personala este un dar divin pe care avem datoria sa-l inmultim, iar fundamentul persoanei in lume il constituie familia, biserica, comunitatea organica si mediul natural.

Pricipiile şi obiectivele Ligii Distributiste Române “Ion Mihalache”

Distributismul românesc, o punere în lucrare a puterii omului ca persoană.

1. Distributismul este un mod de viata, o existenta concreta care acorda prioritate omului ca PERSOANA si relatiei „fata catre fata“ dintre persoane aflate in comuniune. Termenul „persoana“ isi are echivalentul indepartat in grecul prosopon care inseamna “sunt in fata catre cineva”, “sunt in fata cuiva”.

2. „Persoana este esentialmente deschidere spre. Adica relatie dinamica, respectiv ecstaza, dispozitie nativa de a veni in intampinare, de a se darui“ (Mihail Sora).

3. Persoana este locul de intalnire dintre eu si celalalt. Persoana, spre deosebire de „individul atomizat“, are ca fundament intersubiectivitatea. Intr-o ordine distributista, avantajul fiecaruia se realizeaza „impreuna“ cu al altora, si nu „impotriva“ lor, cum se intampla in cazul bunului privat, nici facand abstractie de el, ca in cazul bunului public.

4. Desi persoana face parte dintr-o comunitate si este orientata spre comunitate, ea nu este un fragment, o rotita dintr-un angrenaj precum individul atomizat – in si prin ea insasi, persoana este unitara si integra, un univers.

5. Prin „binele comun“ distributistii inteleg raspandirea cat mai larga a bunurilor comune, materiale, spirituale, precum si a idealurilor comune, care produc propasirea fiecarui membru in calitatea sa de persoana. Binele comun nu se situeaza niciodata in afara comunitatii de persoane; el nu poate fi prilej de bucurie pentru unii si de tristete pentru altii, el nu poate fi adjudecat de unele persoane in defavoarea altora. Daca individul atomizat se situeaza in afara relatiei personale (inlocuita uneori de erzatul relatiei contractuale si clientelare) si vrea la fiecare pas sa-si impuna vointa individuala, persoana cauta sa se curete de rezistentele egocentrice in vederea propasirii binelui comun.

6. Fiecare distributist trebuie sa se afirme ca persoana autonoma si responsabila. Implinirea personala implica o autodepasire, o iesire din autosuficienta mentala (ignoranta, conformism, inchistare intelectuala, pasivitate) si din autarhia sufleteasca (egoism, pasivitate, indiferenta, cinism) pentru a intemeia noi posibilitati implinitoare. Faptul de a fi impreuna, fata catre fata cu semenii mei, nu este un impediment in calea realizarii mele personale, autonomia mea se intareste, nu se diminueaza, in cadrul unor relatii de incredere, colaborare, solidaritate si dragoste dezinteresata.

7. Pentru homo oeconomicus (individul fragmentat si izolat ce-si urmareste doar propriile scopuri, modelul pe baza caruia sunt construite teoriile economice actuale) si pentru homo sovieticus relatia cu oamenii si cu lucrurile din jur este exterioara: indivizi atomizati, separati unii de altii, sunt „reasamblati“ in mod artificial in groupes d’encadrement (celula de partid, brigada de munca, comunitatea de consumatori, workteam-ul corporatist) creand o falsa comunitate si o iluzorie solidaritate interpersonala in intregime dependente de principii, structuri si obiecte exterioare (partid, stat, corporatie, „satul global“, „piata libera“, marfurile pe care individul le cumpara).

8. Pentru omul ca persoana, relatia cu Dumnezeu, Biserica, natura si neamul sau este interna identitatii sale. Relatia personala este un dar divin pe care avem datoria sa-l inmultim. Am primit in dar mediul natural, darul familiei si pe cel al comunitatii (neamului), fara de care nu am putea trai. Pervertirea relatiei personale duce la caderea in individualism iar lipsa relatiei (distanta, dusa pana la separare) este de-a dreptul diavoleasca – de la grecescul diabolos = cel care separa).

9. La intrebarea „Cine sunt eu?“, raspunsul „Sunt fiul tatalui meu, sunt banatean, ardelean, sunt roman, sunt ortodox“ stabileste relatia mea cu familia, Biserica, regiunea si tara stramoseasca drept parte constitutiva a identitatii mele personale si nu ca o legatura exterioara.

10. Distributismul romanesc este una dintre practicile crestin-ortodoxe de existenta in lume. Nu este insa o afacere privata a ortodocsilor. Distributistul este persoana-in-comunitate care se realizeaza pe sine printr-o impreuna-lucrare cu celelalte persoane, indreptata spre un bine comun si o finalitate ultima.

11. Distributistii considera ca bunastarea cetateanului roman depinde in primul rand de calitatea relatiilor personale. Ei lupta ca aceste relatii sa fie mereu imbunatatite, sa nu fie pervertite in relatii exterioare, cantitative si instrumentale (relatii mercantile, clientelare sau de tip mafiot).

12. Pentru a-si pastra unicitatea si neasemuirea persoanei sale, distributistul refuza supunerea fata de ordinea impersonala a non-relatiei (ordinea individualismului autarhic), a relatiilor instrumentalizate (ordinea corporatista si tehnocratica) sau pervertite (relatii imorale), refuza sa mai fie un „oarecare“, „un lucru“ sau un „mijloc“.

13. Distributistii romani stabilesc o relatie personala cu ecosistemul. Viata omului nu poate fi separata de viata lumii care-l inconjoara. Legatura mea cu aerul pe care il respir, cu hrana pe care o consum, aici si acum, nu este exterioara si abstracta, este o relatie interna si concreta, vitala pentru mine, afectandu-mi in mod decisiv sanatatea fizica, starea mentala, relatia mea cu ceilalti si cu Dumnezeu. Iata de ce distributistii se pronunta in mod hotarat impotriva siluirii naturii si lupta pentru mentinerea iar, unde este posibil, restaurarea ecosistemului natural – solul, apa, aerul si biodiversitatea – in plan local si national.

14. Fundamentul persoanei in lume il constituie familia, biserica, comunitatea organica si mediul natural.

15. Pentru distributisti comunitatea nu este un agregat de indivizi singuratici. Nici nu include toate relatiile posibile cu toti locuitorii globului. A te situa in relatie personala, fata catre fata cu aproapele tau inseamna sa imparti cu aproapele darul unei comunitati unice, cu granite bine definite, o comunitate organica, in care te bucuri de o istorie, limba, traditie si legi comune. Fiecare neam este incarnat intr-o istorie, un loc si o prezenta reala si are nevoie de modul sau specific de existenta personala. Precum persoana unica si neasemuita, nici comunitatea de persoane nu se inchide niciodata intr-o cochilie, ci isi doreste sa se depaseasca pe sine printr-o deschidere spre alte comunitati. Nici „depasirea de sine“, nici „deschiderea“ nu inseamna insa permeabilitate totala, ci selectie. In comunitatile distributiste, degajate de elementele anti- sau impersonale domina relatiile mutuale. Fiecare pierde daca ceilalti pierd, fiecare castiga atunci cand toti ceilalti castiga. Fiecare se simte acasa, intr-o familie extinsa. Idealul distributist este cel al simfoniei pluripersonale in care fiecare persoana interpreteaza partitura sa, fiecare aducand o contributie concreta, fiecare beneficiind de aportul celorlalti semeni ai sai.

16. Distributistii sustin cresterea rolului politic si economic al comunitatilor nongeografice in cadrul celor geografice (satul, orasul, statul-natiune). De pilda, asociatiile profesionale si cooperativele pot impune inalte standarde de performanta si responsabilitate in cadrul comunitatilor geografice, eliminand nevoia interventiilor birocrat-etatiste sau a intermediarilor parazitari. Distributistii se pronunta pentru stabilirea unei comunitati de interese intre aceste asociatii asa incat ele sa conlucreze pentru propasirea binelui comun.

17. Distributistii romani considera ca atat chipul persoanei individuale cat si al tarii a fost slutit de catre comunism, politicile postcomuniste si neoliberale. Colectivizarea si industrializarea comunista au distrus sistematic Romania interbelica, o tara formata dintr-o tesatura deasa si complexa de comunitati organice si asociatii voluntare. Odata dezradacinat din temeiul si rostul sau, romanul a fost reincadrat intr-o societate de masa prin mijloacele economice, politienesti si propagandistice de care dispunea statul comunist. Masificat, romanul isi pierdea posibilitatea de a trai pe propriile sale picioare si devenea o simpla unealta in mainile sistemului. Dupa 1990, Romania globalizata si EUropenizata a continuat sa produca lonely crowds, mase de indivizi dezradacinati; tara este in prezent un rezervor de resurse ieftine, umane si naturale, pregatite pentru exploatare „utilitara“ de catre o plutonomie globala care actioneaza prin intermediul „administratorilor“ ei, plutocratia locala.

18. Prin masificare, distributistii inteleg procesul de depersonalizare prin care omul este despuiat de calitatile sale divin-umane pentru a fi transformat intr-o entitate abstracta (un numar, un cod, o „resursa umana“) si intersanjabila. Mai intai este sparta in bucati coeziunea persoanei noastre, dupa care suntem parcelati in portiuni utilitare (asa numitele „abilitati profesionale“) si reintegrati intr-un „intreg“ construit artificial in baza unor inginerii economice si sociale. Acele parti din noi care nu slujesc intereselor Sistemului impersonal, de obicei sufletul, constiinta morala, spiritul critic si taina credintei, sunt aruncate la gunoi.

19. Distributistii considera ca masificarea si pierderea autonomiei personale devin inevitabil, intr-o lume dominata de globalism, marile organizatii etatiste sau private, aferente lor, in care exista concentrarea proprietatii si puterii in cateva maini, plutocratie si plutonomie (economie in slujba plutocratiei).

20. Distributismul romanesc este un proiect economic si cultural-politic de repersonalizare a Romaniei, o a treia cale, diferita si de capitalism, si de comunism, de organizare si dezvoltare a societatii romanesti, cu accent pe binele comun (si nu pe profitul obtinut oricum), pe altruism (si nu pe egoism), pe cooperare (si nu pe competitia nesanatoasa), pe dreptate si echitate sociala (si nu pe injustitie si inegalitate). O reinnoire a celei de „a treia cai“ inaugurate de Romania interbelica.

 

Cateva principii si obiective economice

1. Distributismul este un personalism economic. O societate trebuie sa aiba o economie bazata pe persoana, supusa persoanei si in serviciul persoanei.

2. Paradigma distributista implica echilibrarea societatii si a economiei in spiritul unui trai demn si drept si al unei societati organice. Telul ei este dezvoltarea unor persoane libere si a unui popor increzator in capacitatile sale. Pentru aceasta este necesar ca principiul omului ca persoana, si nu ca „resursa umana“, sa guverneze toate domeniile vietii economice, sociale, politice.

3. Distributismul urmareste respectarea demnitatii persoanei in toate laturile vietii sociale si economice, de la alocatia pentru nou-nascuti pana la pensie, de la educatie pana la ingrijirea sanatatii. Intr-o economie distributist-personalista, bunastarea este privita prin prisma sanatatii organismului social, sanatate afectata de concentrarea capitalului si, in consecinta, a puterii, precum si de nedreptate in distribuirea produsului muncii.

4. Distributismul este un sistem de practici economice in care proprietatea este folosita in primul rand pentru producerea de bunuri si servicii necesare care servesc persoana-in-comunitate. O gospodarie taraneasca trebuie sa produca hrana iar taranul sa fie un producator agricol si nu cel care urmareste doar sa-si vanda cat mai repede pamantul dezvoltatorilor. O fabrica trebuie sa faca profit din producerea de bunuri reale nicidecum din vinderea activelor unor fonduri speculative sau unei mari corporatii care o va inchide si vinde bucata cu bucata. O banca trebuie sa finanteze activitatea productiva si nu schemele speculative. Privit din perspectiva distributista, intre micul editor, micul librar si speculantul la bursa exista o imensa diferenta. Primii creeaza valoare pentru ei insisi, familiile lor si comunitate, in timp ce speculantul nu face decat sa „extraga“ valoare fara sa creeze nimic in loc. Distributismul privilegiaza in mod net investitiile productive in folosul persoanei-in-comunitate si descurajeaza, prin toate mijloacele legale, investitiile speculative care sifoneaza bogatia creata de altii sau de natura (cazul Rosia Montana). Astfel se produc nu numai bunuri materiale necesare unui trai prosper, ci si un bun intangibil pentru supravietuirea comunitatii: stabilitatea sociala.

5. Distributismul isi propune sa asigure stabilitatea, echilibrul si sustenabilitatea economica prin mijloacele pietei libere.

6. Prin „piata libera“ distributistii inteleg o piata competitiva care este stabila si sustenabila datorita faptului ca proprietatea productiva este larg raspandita in societate. Aceasta inseamna ca productia oricarei marfi este raspandita intr-un numar de firme mici si mijlocii suficient de mare pentru ca nici una sa nu aiba puterea de a stabili sau influenta arbitrar preturile. Toate „accepta“ preturile si nu le „impun“. Preconditia „numarului vast de firme“ este un fundament al teoriei economice clasice, incalcat prea adesea in economiile lumii de azi.

7. Distributismul este un sistem de micro-proprietati. Intr-un sistem distributist, vor fi predominante atelierele, firmele de familie si micile gospodarii si ferme agricole; in cazul entitatilor mari, cum ar fi caile ferate, utilitatile publice sau bancile, acestea vor fi „mutualizate“, adica vor fi organizate intr-o forma care sa permita controlarea lor de catre angajati si clienti, care devin actionari directi (stakehoders).

8. O piata cu adevarat libera combina logica profitului cu beneficiile sociale. In modelul „capitalismului salbatic“ este perfect valabil sa fii interesat numai de profit, fara sa tii cont de consecintele sociale ale goanei dupa bani si putere. Economia personalista este o economie participativa, in care profitul este realizat in cadrul unui model de responsabilitate sociala.

9. Distributistii se opun cu hotarare deplasarii puterii economice de la nivelul persoanei la cel al marilor organizatii impersonale (stat, corporatii) sau al oligarhiei care concentreaza capitalul si proprietatea. Ca obiectiv strategic, un viitor stat distributist isi va propune fixarea conditiilor necesare ca sa coboare puterea (sa o distribuie) la nivelul micului proprietar-producator, caramida societatii, de a carui bunastare depinde intregul edificiu social. Este un obiectiv care necesita o actiune hotarata in plan legislativ, financiar, al educatiei institutiilor de stat si a schimbarii mentalitatii,

10. Numele de distributism nu trimite la „distribuirea bunastarii / bogatiei“ din modelele socialiste – „distribuirea“ socialista este de fapt o „redistribuire“ artificiala – ci propune o cat mai larga distribuire a proprietatii productive.

11. „Proprietatea“ nu inseamna o proprietate abstracta concretizata, sa spunem, in „actiuni“, in „equity instruments“ sau alte scheme speculative; in context distributist, acest termen desemneaza mai degraba „proprietatea productiva“, posesiunea fizica si folosirea concreta a pamantului, uneltelor si cunostintelor. „Proprietate productiva“ este considerat si capitalul real, fizic, capabil sa produca in mod responsabil si sustenabil, tinand seama si de „externalitati“. O economie distributista raspandeste proprietatea productiva, cea care conduce la piete libere si la dezvoltarea constiintei profesionale, autonomiei si bunastarii personale precum si a responsabilitatii civice.

12. Sistemul economic trebuie sa promoveze valorile persoanei-in-comunitate. (In nici un fel sfera economica nu va incalca fundamentele ontologice ale persoanei.) O economie distributista isi propune sa intareasca acele comunitati situate cat mai aproape de persoana, in primul rand familia si comunitatea locala, care trebuie sa fie in mare parte autosuficiente si capabile sa se guverneze singure. Distributistii considera ca proprietatea, subsidiaritatea si sustenabilitatea sunt fundamentele pe care se poate cladi o astfel de economie personalista.

13. In acord cu principiul proprietatii, distributistii incurajeaza detinerea de mijloace de productie de cat mai multi membri ai societatii, asigurand astfel conditiile pentru o reala autonomie economica a persoanei si pentru bunastare. Micile proprietati productive si micii producatori conduc la imbunatatirea gradului de ocupare a fortei de munca nu prin ingrosarea numarului bugetarilor sau al salariatilor de la firmele multinationale ci prin incurajarea formelor asociative si a IMM-urilor. In toate economiile avansate sectorul IMM-urilor reuneste cel mai mare numar de angajati.

14. In acord cu principiul subsidiaritatii, distributistii incurajeaza localul si descentralizarea deciziei, mutand centrul de greutate dinspre guvernul central spre comunitatile locale, incurajand diversitatea in unitate – o singura natiune, o multitudine de comunitati, milioane de persoane.

15. In acord cu principiul solidaritatii, distributistii incurajeaza modelele si initiativele asociative (inclusiv formele de tipul „employee-owned companies“ si cooperativele), mutand centrul de greutate al vietii economice si sociale dinspre indivizii si entitatile aflate intr-o concurenta distructiva spre persoane care coopereaza in retea sau in diferite forme de asociere, urmarind scopuri comune – bunastarea fiind numai unul dintre ele. Tot in interesul solidaritatii sociale, „distributismul nu ezita sa proclame ca obiectiv final stabilirea unor limite legale care sa impiedice acumularea proprietatii in mainile catorva. Astfel de limite sunt in interesul unei societati al carei sistem economic ar fi orientat catre producerea de obiecte si servicii menite sa satisfaca nevoile reale ale omului“ (Thomas Storck, Un nou drum pentru economie?).

16. In acord cu principiul sustenabilitatii, distributistii incurajeaza exclusiv proiectele de dezvoltare si politicile publice care nu presupun epuizarea resurselor si degradarea mediului, ci contribuie la ridicarea calitatii vietii si ofera garantii ca nu vaduvesc generatiile viitoare de posibilitatea dezvoltarii. Acest principiu are implicatii nemijlocite in privinta contracararii entropiei resurselor si a cresterii economice pe baze durabile, datorita faptului ca nici munca, nici capitalul nu pot suplini resursele consumate sau risipite.

17. Intr-o economie distributist-personalista lucratorii angajeaza capitalul si nu viceversa, ca in socialism si capitalism – munca are prioritate in fata capitalului; obiectivul unei firme distributiste este calitatea superioara a serviciului prestat, satisfacerea unor necesitati reale ale comunitatii si mentinerea solidaritatii intre lucratori mai degraba decat profitul – profitul este o necesitate practica dar obiectivul unei firme nu se poate reduce la profit, ca in schema neoliberala.

18. Intrucat lucratorul este o persoana, el nu poate fi tratat ca o marfa, ca o „resursa umana“ sau ca un sclav. Acolo unde exista forta de lucru salariala, distributistii militeaza pentru un salariu echitabil si o rata a dobanzii echitabile (din moment ce dobanda este „salariul“ capitalului). In ceea ce priveste companiile mari care activeaza in Romania, se impune participarea nemijlocita a lucratorilor la beneficiile create de produsul muncii lor. In acest scop, distributistii cer dezvoltarea imediata a unor solutii legislative pentru programe de participare la beneficii si acordarea de actiuni la aceste companii dupa modelul ESOP-urilor (Employee Stock Ownership Plan) din SUA.

19. Distributistii militeaza pentru democratizarea accesului la creditul productiv. Este imperios necesara infiintarea unei retele de banci populare, cooperatiste si uniuni de credit. CEC-ul trebuie sa fie recapitalizat si transformat in motorul finantarii unei noi ordini distributiste.

20. Distributistii incurajeaza economiile informale si domestice, ne- sau partial monetarizate (subzistenta si semi-subzistenta, trocul si alte forme de economie informala) intrucat ele reduc treptele intermediare dintre productie si consum. Capacitatea de a-ti asigura nevoile de consum cu propria forta de munca, cu pamantul propriu si cu propriile unelte nu poate fi distrusa de recesiune sau de decizia marilor corporatii de a inchide fabricile din Romania si a le muta in China. Productia la scara mica, intr-o economie locala diversificata, este ideala pentru coordonarea stabila intre cerere si oferta. Drept urmare. distributistii incurajeaza „firmele de apartament“, pe micul meserias si „agricultura de subzistenta“ care aduce la piata sau la colt de strada un portbagaj de rosii si cateva oua proapspete, dar si „industriile de lux“ (in Occident) bazate pe ucenicie, pe meseriile artizanale precum croitor, cizmar, bijutier. In loc sa fie distruse, acestor forme de economie informala si locala trebuie sa li se asigure conditiile necesare ca sa prospere si sa contribuie in mai mare masura la binele comun.

21. Modelul distributist este perfect compatibil si incurajeaza dinamicile parteneriale de tip „open source“ si „peer to peer“, explorand posibilitatile unei etape de tranzitie catre o societate postcapitalista, axata pe productia in parteneriat.

 

Obiectivul politic

1. Distributismul romanesc este mai mult decat o filozofie, mai mult decat o economie politica. Este politica „celei de-a treia forte“, actiunea ei directa. O revolutie reactionara, cum o numea Belloc.

2. Distributistii considera ca democratia participativa, exersata la nivelul cel mai apropiat de persoana, este singura modalitate eficienta prin care romanii pot participa cu adevarat in actul de guvernare.

3. Distributistii trebuie sa lupte pentru a schimba relatiile de putere din societatea romaneasca. Puterea concentrata in prezent in mainile statului, oligarhilor, institutiilor si corporatiilor transnationale trebuie sa fie raspandita cat mai mult in societate. Distributistii nu mai pot accepta situatia in care cativa oameni stabilesc ce este bine si ce este rau pentru societatea romaneasca. Distributistii propun o masiva redistribuire a puterii; de la Guvern la Parlament; de la birocratie la democratie; de la „democratia de partid“ cleptopartinica la democratia practicata de persoana-in-comunitate (democratia informala si cea practicata in si prin asociatiile intermediare).

4. Distributistii vor transforma politica intr-o scoala de educatie pentru practicarea virtutii si promovarea binelui comun. Politicianul distributist nu va impune insa nicicand binele colectiv in dauna intereselor particulare ale cetatenilor, ci va sti sa armonizeze socialul si personalul, binele cetatii cu binele persoanei individuale.

5. Distributistii se pronunta pentru dezbateri deschise la toate nivelurile societatii. Politicienii distributisti vor dezbate idei si vor propune masuri plecand insa de la scopuri bine definite si orientari clare catre viitor, de la o ierarhie a valorilor obiective si un respect adanc fata de idealurile si traditiile nationale.

6. Daca toata clasa politica sta cu ochii tinta pe Palatul Victoria, distributistii urmaresc sa controleze politica locala. Vor acumula cu rabdare mici victorii situate sub radar; cu timpul, acestea vor da nastere la schimbari politice semnificative.

7. Sistemul democratic romanesc va functiona doar atunci cand oamenii vor simti ca au control asupra propriei lor vieti. Omul depersonalizat, masificat, „sclavul fericit“ este obisnuit doar sa fie condus, in timp ce „elitele“ stiu doar sa dea ordine haotice, in stanga si dreapta. Nici unii dintre ei nu sunt campionii unei Romanii democratice. Interesati de dezvoltarea si apararea micii proprietati productive, a vietii de familie si a comunitatii locale, micul intreprinzator, lucratorul-proprietar, taranul autarhic, fermierul mic si mijlociu vor fi singurii care vor milita cu entuziasm si responsabilitate pentru instaurarea unui regim democratic, construit la firul ierbii, si impotriva anarho-tiraniei de astazi.

8. Politica (policy) este aplicarea unei filozofii in lumea in care traim. Distributismul este crestinism pus in lucrare (Distributism is applied Christianity – Anthony Cooney).

 

Proiectul cultural

1. In plan social-cultural, distributistii romani actioneaza in spiritul traditional crestin. Spre deosebire de alti „traditionalisti“, distributistii considera ca schimbarile culturale si economice survin impreuna si se conditioneaza reciproc. Activitatea economica, felul in care o societate produce bunurile materiale are o influenta hotaratoare asupra valorilor morale si sociale ale individului iar schimbarile operate pe taramul culturii influenteaza economia. Nu poti sa predici cinstea intr-o societate construita pe cele mai ruinatoare tendinte ale naturii umane, asa cum o fac neoliberalii / neoconservatorii. Nu poti sa aperi libertatea si drepturile persoanei si simultan sa distrugi autonomia ei economica. Nu poti deplange tendintele dezintegratoare din societate si in acelasi timp sa promovezi politici economice si sociale care distrug coeziunea organica a micilor structuri traditionale, familia si satul. Nu poti fi conservator in plan social-politic si liberal / libertarian in economie. „O societate care a inceput sa accepte liberalismul – scrie scriitorul distributist Thomas Storck – va incepe sa modifice si sistemul legal in aceeasi directie liberala. La randul lor, acele modificari legislative vor intari tendintele catre liberalism, facandu-l sa para inevitabil si parte a naturii lucrurilor.“

2. Distributistii considera ca stangistii sunt la fel de incoerenti in doctrinele si actiunile lor. Pe de-o parte fac inginerie sociala, promovand relativismul valorilor si un individualism radical in plan social si cultural, si, pe de alta parte, cer statului asistential sa intervina si sa repare coeziunea sociala prin masuri monetariste.

3. Pentru distributisti, atat modelul liberal / neoconservator cat si cel socialist descind din liberalismul revolutionar al Epocii Luminilor. Pentru ganditori ca Jean Jacques Rousseau, familia si societatea, cu legaturile lor organice, sunt privite ca o inchisoare care subjuga pe „individul liber“. Pentru a apara aceasta libertate iresponsabila si lipsita de continut, care poate fi definita doar in sens negativ (eliberat de…), liberalismul revolutionar a descatusat fortele impersonale si tiranice ale statului si ale asa numitei „piete globale“. In societatea romaneasca, liberalismul revolutionar postdecembrist a impus un individualism extrem care a continuat, cu mai multa furie, opera colectivismului bolsevic de alienare a persoanei si dezintegrare a grupurilor sociale organice.

4. In interesul solidaritatii sociale si al adevaratei libertati personale, distributistii vor milita pentru restaurarea societatii obstesti distruse de comunisti si neoliberali.

5. In acest scop, ei vor actiona pentru recastigarea rapida a increderii in cultura si valorile romanesti, in destinul national, o incredere care sa permita persoanei-in-comunitate sa-si reafirme identitatea sa personala si nationala.

6. Distributistii vor milita ferm impotriva patologiilor sociale si culturale ale vietii moderne si impotriva fortelor economice, politice si mediatice care le alimenteaza perpetuarea si le accentueaza virulenta.

7. Vor restabili consensul comunitatii asupra prioritatilor sociale si morale, asupra unei ierarhii a valorilor obiective si asupra unor idealuri culturale ale natiunii romane.

8. Distributistii vor face cunoscute in Romania acele curente si traditii culturale occidentale care se opun actualelor tendinte distructive provenite din SUA si EUropa. De pilda, se va face cunoscut faptul ca Europa a avut in trecut o economie asemanatoare celei distributiste. Pana in 1950 chiar si Franta a fost o societate formata din mici ferme si ateliere. Tot ceea ce a mai ramas unic si fermecator in cultura europeana se datoreaza supravietuirii unor elemente de viata distributista.

9. Distributistii vor remoraliza pietele intrucat „economia de piata“ nu poate exista in afara unei arhitecturi morale. Remoralizarea pietelor va insoti recapitalizarea nevoiasilor si a micului producator.

10. Distributistii vor restructura din temelii sistemul de educatie si vor reformula obiectivele invatamantului romanesc. Se va renunta, pe de-o parte, la viziunea utilitarist-tehnicista asupra educatiei – educatia ca o procedura tehnica – prin care copilul este considerat o tablita goala, pe care se inscriu informatiile si procedurile unei societati tehnocratice (influenta liberalismului economic) si pe de alta parte, se vor abandona experimentele stangiste de origine roussauista care vor sa „elibereze“ geniul ascuns in fiecare copil, considerand ca societatea (familia, scoala) nu fac decat sa inabuse individualitatea sa (influenta liberalismului cultural).

11. Distributistii propun un invatamant care sa promoveze traditia vie, si nu simple fapte; va inceta secularizarea fortata; adevarul, binele si frumosul nu vor mai fi separate si predate in afara valorilor transcendente. Ca si economia, scoala va servi intereselor omului ca persoana.

12. Scolile vor fi reprofesionalizate, profesorii vor fi lasati sa predea si, impreuna cu parintii, vor exercita un mult mai mare control asupra actului educativ; in spirit distributist, educatia se va muta dinspre stat inspre sfera civila, statul permitand si asigurand finantarea mai multor tipuri de scoli, inclusiv a „scolilor de acasa“ (home-schooling).

13. Educatiei corporatiste, de tip top-down, militarist, finantate de marile corporatii, distributistii ii vor opune o educatie in spiritul unei economii distributist-personaliste. Tinerilor li se va dezvolta spiritul antreprenorial si de responsabilitate civica. In loc de conformismul corporatist, tinerii vor fi invatati sa gandeasca liber, ca niste lucratori-proprietari si nu ca simpli detinatori de „job“-uri si CV-uri.

Anca Simitopol, Statul neutru sau “minunata lume nouă”? Anarho-conservatorismul lui Jean-Claude Michéa şi critica paradigmei neo-liberale

Cine ar trebui să ne guverneze? Cei mai înţelepţi, cei mai curajoşi, cei mulţi? Începând cu Thomas Hobbes, filozofia politică modernă priveşte problema binelui şi a virtuţii cu scepticism şi ironie, înlocuind întrebarea “cine ar trebui să ne guverneze” cu întrebarea “care instituţii îi pot preveni pe cei incompetenţi să ne conducă”. Iar instituţia statului liberal, expresia modernităţii, este, potrivit lui Pierre Manent, “încarnarea scepticismului”.

Cartea lui Jean-Claude Michéa, L’empire du moindre mal (Paris: Climats, 2007),  este o invitaţie filozofică de a cerceta adevărurile care stau la baza liberalismelor actuale, precum şi consecinţele ultime care decurg din chiar principiile liberalismului clasic, arătând că versiunea economică a liberalismului actual (care se defineşte ca “dreapta”) şi versiunea sa culturală şi politică (susţinută de stânga contemporană) au aceeaşi sursă: dorinţa de pace şi de progres ştiinţific subsumate unei unice finalităţi, aceea a performanţei individuale. Michéa propune aici înţelegerea termenului “liberalism” ca forţa devenită activă în istoria occidentală o dată cu distrugerea Vechiului Regim, ultimul bastion – bun sau rău – de tradiţie. Autorul francez porneşte de la teza lui Karl Polanyi că, dacă până în momentul Revoluţiei Industriale, economia era parte integrantă a societăţii care avea un scop ultim, ulterior acestui moment, economia – ca toate ştiinţele – a fost scoasă din totalitatea societăţii, devenind scop în sine sau, ceea ce Aristotel numeşte, crematistică, adică economia care are ca scop bogăţia de dragul bogăţiei. În acest sens defineşte Michéa liberalismul, ca şi Leo Strauss, ca ideologia modernă prin excelenţă care, găsindu-şi legitimitatea în individul abstract, autonom, a-social şi a-politic, nu se revendică de la tradiţia filozofiei politice clasice şi creştine, şi, astfel, descătuşează dorinţele nelimitate de putere.

citeste resul pe alexandruracu.wordpress.com…

 

Davos-ul propune solutii distributiste de iesire din criza

În aşteptarea lansării Centrului pentru o Românie Integră şi Prosperă (CRIP), patronat de profesorii canadieni Yvan Allaire şi Mihaela Fîrşirotu („a forum for the promotion of ideas and actionable policies to bring about a fair and prosperous Romania. Our mission is to help salvage Romania from its misguided politics and dead-end economic policies“) reproducem comunicatul de presă al IGOPP despre scopul participării prof. Yvan Allaire la Davos.

Profesorul Yvan Allaire la Forumul Economic Anual de la Davos, 26-30 ianuarie
Întreprinderile trebuie să creeze valoare pe termen lung pentru toate părţile implicate şi nu să maximizeze valoarea pentru acţionari.

[... citeste restul pe atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com ...]

Distributism, capitalism si razboi

Alternativa la masina capitalista de razboi e distributismul, un model economic care nu genereaza razboi, in acord cu invataturile Sfintilor Parinti care scriu ca razboiul e generat de lacomie, de oligarhie, de iubirea de argint – vedeti aici conferinta pe acest subiect foarte importanta,

The Economics of Peace

http://vimeo.com/channels/theeconomicsofpeace/page:2

 

Science of Tyranny

Eisenhower identified more than one threat to the republic.

By Patrick J. Deneen

The Farewell Address is a short but profound masterpiece. Direct, compact, and riveting, in an economy of words it drives to the heart of America’s modern crisis: our loss of republican liberty in the name of power and liberation. Although Eisenhower’s admonitions about the rise of the military-industrial complex attract the most attention, equally worthy of note is his second theme, the dangers of the “technological revolution.”

America might be called the technological republic—born, nurtured, and raised to its mighty stature by its close affiliation with the modern scientific project. Befitting its creation during the Age of Reason, America’s heroes have often been its inventors and scientists, from Benjamin Franklin to Carl Sagan. If other nations can claim great theoreticians—the Darwins and Mendels and Heisenbergs—the reputation of American science lies more in its applications. As Alexis de Tocqueville wrote in 1835, “the more democratic, enlightened, and free a nation is, the greater will be the number of these interested promoters of scientific genius and the more will discoveries immediately applicable to productive industry confer on their authors gain, fame, and even power.”

The United States was self-consciously founded as a polity based upon technical knowledge. In the Federalist Papers, Alexander Hamilton attributed the proposed Constitution’s inspiration to “the new science of politics,” premised upon “reflection and choice” and no longer relying upon the unconscious accumulation of ancient practice, prejudice, and tradition, which he equated with “accident and force.” Reflecting this modern faith, the Constitution has been described as “the machine that would go of itself,” and the colonial physician Benjamin Rush characterized its citizenry as “republican machines.”

Later, John Dewey would argue that democracy and science were effectively indistinguishable, both predicated upon unending experimentation and progress, both devoted to the expansion of human power. Today Americans have an overwhelmingly favorable attitude toward science and scientists, with 84 percent stating their view to be “mostly positive,” according to a 2009 Pew Research Center poll.

Yet American confidence in scientific progress is met by equally longstanding misgivings about the costs of technology upon nature, community, and the human soul. Early voices such as Nathaniel Hawthorne warned of the deforming aspects of “the machine in the garden,” and a steady line of critics have expressed deep reservations in the varying refrains of religion, naturalism, and literature. Defenders of the natural order from Henry David Thoreau to Aldo Leopold to Wendell Berry have argued against the role of modern science in the decimation of the natural world and in fostering an ethic of plunder.

At the heart of this internal division is a disagreement over the nature of liberty, that permanent if contested American aspiration. According to the originators of the modern scientific project—especially Francis Bacon, considered by Thomas Jefferson to be one of the three greatest minds in human history—science would liberate humanity from the limits imposed by nature. Bacon said, “knowledge is power,”and modern science is the means to that empowering knowledge. This Baconian confidence is given official sanction in Article 1 of the Constitution, requiring Congress to support “the progress of Science and useful Arts.”

The voices cautioning against America’s embrace of science invoke an ancient idea of liberty as self-government. In this tradition, slavery is seen not primarily as subordination to another—a condition in which one’s soul could be free—but rather as submission to one’s unrestrained appetite. These Cassandras warned that the scientific project would lead not to thoroughgoing freedom, but instead to a more profound bondage, including the prospect that we would cease to possess the inclination or ability to control the very creations of science itself. They admonished against the tendency of liberty badly-defined to treat all relations—whether with the world or with other humans—in purely utilitarian terms, making the world and its living inhabitants fodder for our pleasure.

What makes the Farewell Address so extraordinary is that Eisenhower acknowledges that liberty depends not only on America’s ability to develop appropriate scientific and technological responses to great international threats, but also on America’s capacity to govern the consequences of the scientific imperative itself. Eisenhower saw clearly that America’s resistance to the temptations of power was giving way to the demands of a permanent garrison state. The project of defending American liberty would require a massive expansion of government—particularly the executive—and the extensive influence of military players in the political process would increase the need for “secrecy and dispatch.” But more, the dependence upon science would decisively tip the scale toward liberty conceived as the overcoming of nature, premised upon an unrelenting expansion of power.

No section of Eisenhower’s address gives more compelling witness to this fear than his warning that the military-industrial-scientific complex’s demands would require the transformation of the university. His prophecy—which has become history—not only portended the death knell of “free ideas,” but the demise of the university’s historic role in providing reflective cautions about the pursuit of forbidden knowledge. Instead, the academy has given itself over to forms of inquiry with the ultimate aim of overcoming human nature.

Today every research university measures itself against its peers by calculating comparative amounts of federal grant funds; meanwhile, the un-useful liberal arts decline in esteem, size, even presence. This demotion overturns a tradition that located liberty’s source not in the untrammeled expansion of scientific knowledge, but in the liberal (and civic) arts—those subjects that educated free citizens in the discipline of self-goverment.

Tocqueville discerned over 125 years before Eisenhower that the utilitarian pursuit of scientific knowledge would imperil democracy, above all by leading men to live and think in the short term. “To minds thus predisposed, every new method that leads by a shorter road to wealth, every machine that spares labor, every instrument that diminishes the cost of production, every discovery that facilitates pleasures or augments them, seems to be the grandest effort of the human intellect. It is chiefly from these motives that a democratic people addicts itself to scientific pursuits.” In a brief but telling section of his address, Eisenhower warns against the tendency to “live only for today,” urging his fellow citizens to think in terms of generational debts and obligations lest democracy become “the insolvent phantasm of tomorrow.”

We now tend to think our various forms of insolvency—economic, certainly; in natural resources, as gathering evidence suggests; and morally, at the root of our bankruptcy—can be answered by the application of better scientific technique. What America’s second voice has warned all along, and what Eisenhower powerfully articulated 50 years ago, was that our faith in science will not save us, but may in fact be the very source of our insolvency. What is needed instead is a sounder idea of liberty—in which (to paraphrase the forgotten second verse of “America the Beautiful”) we confirm our soul in self-control and find liberty in law.

Patrick J. Deneen is the Tsakopoulos-Kounalakis Associate Professor of Government at Georgetown University, where he is director of the Tocqueville Forum on the Roots of American Democracy.

This article is part of a symposium on the fiftieth anniversary of Eisenhower’s Farewell Address and the military-industrial complex.

Drafting History Robert Schlesinger How–and why–Ike’s farewell was written.  The Other Eisenhowers Bill Kauffman Ike’s anti-militarist roots. Read Eisenhower’s Address > Watch a Video >	.	The Liberal Complex Michael C. Desch Idealism, not economics, drives U.S. militarism.  I Don’t Like Ike Lew Rockwell He vastly expanded the garrison state.
This special symposium would not be possible without the support of our donors and print subscribers. Please make a donation or subscribe today!

 

- va urma –

Hurduzeu, Racu si Platon

Creştinism, Contra-Revoluţie şi Fascism: Eseu despre virtuţile, dinamica istorică şi limitele dreptei, de Alexandru Racu:

Introducere

Jean-François Lyotard, unul dintre principalii teoreticieni ai postmodernismului, se arăta cândva îngrozit de faptul că filozofia şi politica moderne au luat naştere sub semnul unei « crime oribile », mai exact, decapitarea lui Ludovic al XVI-lea, pe care Lyotard îl descrie drept « un rege viteaz şi demn de toată dragostea, care reprezenta întruparea ideii de legitimitate »[1]. Nu trebuie uitat însă că deconstrucţia postmodernă, denunţând violenţa inerentă oricărei metaparadigme, îşi ia printre altele drept ţintă – şi aparent drept principala ţintă – raţionalismul iluminist, sau, altfel spus, discursul fondator al modernităţii.

Conceptele de dreapta si stânga apar în gândirea politică europeană odată cu Revoluţia Franceză. În Adunarea Stărilor Generale, convocată de Ludovic al XVI-lea în mai 1789, partizanii monarhiei s-au aşezat la dreapta regelui iar oponenţii ei la stânga sa. În acest sens, aşezarea istorică a dreptei a fost asociată cu o serie de categorii ce aparţineau ordinii instituite şi care se voiau a fi distruse prin intermediul violenţei politice de către stânga. Dreapta, aşadar, va fi de acum considerată drept partidul care se aşează de partea trecutului istoric, a tradiţiei, a autorităţii (politice şi religioase) instituite, o serie întreagă de categorii care, în discursul stângii, erau reduse la un singur element : « privilegiile » – nişte interese sociale cât se poate de circumscrise şi « nenobile », ascunse în spatele unei « ideologii » de clasă; temă ce va fi perpetuată de către marxism.

De la 1789 încoace, sub atacurile repetate ale stângii, dreapta tradiţională (care nu are nimic de-a face cu « dreapta » neoliberală ce coabitează de minune cu marxismul cultural, dreaptă neoliberală care reprezintă adevăratul învingător al istoriei politice a secolului XX) a pierdut şi continuă să piardă tot mai mult teren în societăţile europene. De cealaltă parte, în tot acest timp, proiectele contra-revoluţionare ale dreptei şi diversele lor metamorfoze, au rămas, per ansamblu, în cel mai bun caz sterile. Presupusa contra-revoluţie a dreptei europene din perioada interbelică a sfârşit nu doar printr-o catastrofă umanitară de proporţii teribile; dincolo de acest aspect, instrumentalizarea perversă a categoriilor dreptei de către mişcările fasciste a aruncat instituţiile tradiţionale într-o criză de legitimitate şi mai profundă, transformându-le în ţinte cu grad sporit de expunere la atacurile noii retorici de stânga (antifascistă şi care vede fascism în orice înrădăcinare şi în orice mişcare non-centrifugă). Per ansamblu, în cele din urmă, extrema dreaptă interbelică nu a făcut decât să grăbească triumful politic şi cultural al stângii.

Astăzi există gânditori cu sensibilitate conservatore care, conştientizând cât se poate de lucid dezastrul către care ne împinge în mod inexorabil capturarea cvasitotală a culturii societăţilor occidentale de către discursul actualei stângi libertare, afirmă pe de altă parte faptul conform căruia cea mai bună strategie politică în faţa acestui fenomen este aceea de a nu face nimic. Orice s-ar încerca, oricât de bune ar fi intenţiile, spun unii, reacţiunea nu va face decât să accelereze sfârşitul catastrofal. Astfel, dreapta pare condamnată să aleagă între regresiunea nostalgică cu rezonanţă patetică (dacă nu chiar penibilă), sau să se limiteze la aşteptarea pasivă şi perplexă a Apocalipsei.

[... citeste restul eseului pe alexandruracu.wordpress.com ...]

 

Ceea ce, întru Adevăr, contează, de Ovidiu Hurduzeu:

Pentru a ieşi din criza actuală este nevoie să distrugem, unul câte unul, idolii şi tabuurile lumii contemporane. Astăzi nu ne mai închinăm la copaci – deşi ecologiştii radicali au regresat către animismul tribal – ci la fantasmele unei lumi artificiale, de la idolii consumismului la cei ai sclaviei corporatiste. Am sacralizat secularismul, confortul, tehnologia, virtualul şi abstractul. Pe toate canalele ni se tot vorbeşte de raţiune, responsabilitate, tehnologie, eficienţă, „spirit ştiinţific“ pentru a se ascunde faptul că trăim într-un univers absurd, un Matrix satanic unde la tot pasul ne lăsăm vrăjiţi de noi şi noi demoni. Pe 3 mai 1961, Hruşciov îl avertiza pe Abdel Nasser: „Cu toată seriozitatea, vreau să-ţi spun: comunismul este sacru“. O frază pe care a repetat-o în diferite ocazii. Brejnev declara pe 28 octombrie, 1971: „Pentru un comunist sovietic tot ceea ce este legat de viaţa, activitatea şi numele lui Lenin este sacru“. Tot sacru este şi capitalismul pentru un ideolog al neoconservatorismului precum Michael Novak; marea corporaţie, consideră Novak, ar trebui privită într-o lumină teologică întrucât ea reprezintă „vocaţia sobornicească în activitatea economică“ iar „în cadrul lumii seculare, este cea mai apropiată de biserică“.

[... citeste restul pe atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com ...]

 

Economia de piaţă şi minciuna de subzistenţă, de Mircea Platon:

Motto: “Dacă cineva nu e oligarh, înseamnă că ceva nu e în regulă cu el.Toţi am pornit de la aceleaşi condiţii, oricine ar fi putut deveni oligarh.”(Mihail Hodorkovski, considerat astăzi un martir al pieţei libere, la sfârşitul anilor ’90)

 

1. (Neo)(Ordo)liberalii români nu citesc Wall Street Journal. Nici vorbă. Citesc, şi citează, de douăzeci de ani, pe optsprezece voci, doar Cărticica Şefului de Stat Minimal. De acolo, din lista bibliografică obligatorie şi exclusivă, află de “valorile modernităţii”. Care ar fi de centru. Adică de dreapta. Adică anticomuniste. Şi antifasciste. Mai ales antifasciste. Pentru că, după cum le spune unul din cei patru mari activişti minimali care erau trei, şi ăia vai de ei, Piciu şi Grivei, comunismul = stalinism = naţional-comunism = fascism = legionarism. Iar dacă dreapta e de centru, iar centrul e moderat în fermitate şi ferm în moderaţie, atunci dreapta se defineşte mai ales nu ca mod de viaţă, ca adevăr adică, ci doar ca mod de operare, ca minciună asumată tehnocratic.

De aceea, în România, economia de piaţă se bazează pe minciuna de subzistenţă. Minţi ca să te vinzi. Şi te vinzi ca să trăieşti. Te descurci. Sistemul se sprijină pe trepăduşi, pe spirite de închiriat. Dacă regimul comunist a produs, în ultimele-i două decenii, o mulţime de sub-ingineri, regimul capitalist produce, de două decenii, o mulţime de sub-gânditori: adică de spirite subalterne sub nivelul mării. Îi voi numi deci sub-marine: entităţi care se dau la fund, ţin legătura cu realitatea doar prin periscop, şi pot fi scufundate cu o singură şarjă.

[... citeste restul pe mirceaplaton.com ...]

Avocatul care i-a scăpat pe ţărani de cămătari

Distributismul bancar in Romania. Cand statul si bancile kapitaliste merg mana in mana provocand crize, saracie si mafie, niciun partid politic din Romania nu spune adevarul. Care e de fapt cauza crizei si care e solutia? Jaful e “mama” actualului sistem politic care saraceste din ce in ce mai mult poporul, in timp ce mafia politica si intelectuala prospera pe banii corporatiilor germane! “Elita intelectuala” nu a fost capabila sa se autofinanteze din fonduri romanesti, in schimb accepta milioane de euro din afara, traind pe ce au altii si gandidnd “independent”, tinand in acelasi timp si predici despre “lenea neamului” si despre cum putem deveni o forta economica!

Puteti citi in Romania Libera de azi un articol care ilustreaza perfect ce romani au facut ISTORIE in Romania, ce e puterea adevarata, ce inseamna sa fii o forta economica de dezvoltare durabila si locala.

Din vistieria băncii s-au cumpărat rase superioare de animale. A fost achiziţionată moşia Vlădoianu, pământul fiind împărţit sătenilor, care au fost împro-prietăriţi. Ba au mai primit şi echipamente – joagăre şi circulare – pentru exploatarea lemnului. S-a făcut o bibliotecă în Novaci, cu 2.000 de volume, iar tinerii cu perspectivă primeau burse de studii.

Brezulescu i-a reprezentat gratuit pe ţărani, ca avocat, în sute de procese împotriva cămătarilor. Sătenii nu-şi puteau achita vechile împrumuturi, riscând să-şi piardă pământul, pus drept garanţie.

http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/documentar/avocatul-care-i-a-scapat-pe-tarani-de-camatari-208699.html

La loc (tele)comanda!, Mircea Platon

- posmagi muieţi pentru leneşii de stânga şi de dreapta -

Imprimă articolul

1. La începutul anului 2003, Germania era în şoc: ministrul de finanţe social-democrat Hans Eichel dezvăluise că bugetul federal al Germaniei are o “gaură” de 15 miliarde de euro.1 Germania depăşise deja deficitul bugetar de 3% permis de acordurile care au stat în anii ’90 la baza creării euro. Economia Germaniei, anunţau agenţiile de presă, era în “pragul recesiunii”.2 Şomajul era în creştere, iar Cancelarul Gerhard Schroeder (la putere între 1998-2005) anunţa măsuri de reducere a ajutoarelor de şomaj şi a pensiilor. Sute de mii de oameni protestau în stradă. Atât patronatul cât şi sindicatele se arătau puţin dispuse să facă sacrificii reale pentru a accepta reformele lui Schroeder.3 În 2005, după adoptarea unui plan de măsuri dure de reducere a ajutoarelor de şomaj, Gerhard Schroeder a pierdut alegerile în favoarea Angelei Merkel.

2. În 2010, agenţiile de presă şi editorialiştii se entuziasmează de performanţele economiei germane.4 Prin contrast cu ceea ce presa engleză a numit “PIGS” (Portugalia, Italia, Grecia, Spania), dar şi cu Irlanda, Franţa, România sau chiar Marea Britanie, Germania apare ca un model de hărnicie şi cumpătare. Faptul că întreaga Europă are de ales între prăbuşirea totală şi pax germanica nu miră pe nimeni. Şi nici nu scandalizează. La urma urmelor, nemţii nu fac nimic altceva decât să vină şi să repare ce-au stricat alţii, să pună ordine cu eficienţă tipică în neorânduiala celtico-mediteraneano-balcanică a altora: “Nu vreau să critic Germania în nici un fel. Nu a fost ceva ce a căutat. Mai degrabă a fost ceva ce i s-a aruncat în braţe datorită propriei conştiinciozităţi, hărnicii şi constante aplicări a inteligenţei la economia reală mai degrabă decât la cea virtuală.”5Aşadar, în numai 5 ani, din 2005 şi până astăzi, nemţii au muncit atât de mult încât au ajuns să cumpere insulele grecilor la pachet cu jumătate din continent. Cum e cu putinţă acest lucru?

[... citeste restul pe mirceaplaton.com ]

 

George Friedman, fondatorul Stratfor: Problema este ca Romania nu si-a creat o politica externa pe cont propriu

Cred ca acest interviu e unul care pune punctul pe i in ce priveste politica economica si externa a R0maniei din ultimii 20 de ani. Trebuie citit, recitit, recitit, recitit. Cu ce ne mint politrucii de la Bucuresti si ce spun specialistii. Semnalele au fost date: “baieti, nu mai merge sa va milogiti la Poarta UE, NATO, SUA, FMI. Riscati daca vreti sa fiti o natiune respectata in lume.”

Baconschi e in off-side. Clasa politica de la Bucuresti primeste o palma dura. Se pare ca, in momentul de fata, politicienii romani pur si simplu nu mai sunt agreati peste Ocean.

Vezi si “Romania se numara printre tarile care in viitor ar putea sa lupte pentru autonomia lor impotriva zonelor concurente de influenta”, se afirma intr-un articol publicat de revista “Newsweek” sub semnatura profesoruluiJoel Kotkin. Romania se afla in grupul asa-numitelor “state de frontiera”, alaturi de Belgia, Cehia, Ungaria, Irlanda sau Marea Britanie. La randul ei, Moldova este plasata in zona Noului Imperiu rus. Materialul sustine ca asa-numitele “legaturi tribale” (in care sunt incluse rasa, etnia si religia) devin in prezent “mult mai importante decat granitele”. -> http://www.hotnews.ro/stiri-international-7851975-noua-ordine-mondiala-viziunea-newsweek-romania-grupul-statelor-frontiera-alaturi-belgia-cehia-ungaria-irlanda-sau-marea-britanie.htm

>>> Mihaela Fîrşirotu, profesor de strategia afacerilor, Montreal, Canada: De ce emigrează românii în Canada?
“[...] organizarea unui forum de dezbateri privind modul în care diaspora ar putea transfera cele mai bune practici sociale, administrative, de cooperaţie şi de afaceri din societatea de adopţie în România.”

 

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-8042524-video-george-friedman-fondatorul-stratfor-romania-terbuie-invete-fie-mai-periculoasa-pentru-exista-fie-risc-pentru-rusi-germani-dece-nu-americani.htm?cfnl=

Cateva fragmente tari.

UE si NATO nu asigura Romaniei securitatea la care se gandea cand a vrut sa adere, de aceea Romania trebuie sa isi intareasca suveranitatea, sa​ aiba propria politica, bazata pe urmarirea intereselor nationale, spune fondatorul Stratfor, George Friedman intr-un interviu acordat HotNews.ro.

Este orientata spre UE, dar este una dintre multele tari din uniune al carei loc nu este acolo.
Sa ne uitam la structura de baza a UE. In centru este Germania. Germania este o putere exportatoare masiva, al carei model este ciudat, pentru ca a inceput cu un model de tara exportatoare si asta nu a incetat nici acum.Pentru ca Romania sa se dezvolte, trebuie sa profite de avantajul sau competitiv. Iar avantajul ei este sa devina o tara exportatoare. Problema este ca in centrul UE se gaseste o putere gigantica ce exporta in Romania si este foarte greu pentru Romania sa gaseseasca locul in UE unde sa-si vanda bunurile.

Ca sa fii o natiune suverana e nevoie sa ai controlul asupra suveranitatii, a viitorului tau national, a puterii militare si economice pe care o ai. Romanii – si nu numai ei – si-au spus ca, daca sunt membri ai UE si NATO aceste organizatii vor avea grija de ea si ea va fi libera sa se ocupe de alte lucruri. Si cred ca asta e problema: pentru ca eu nu cred ca UE are grija de voi, in mod cert nu cred ca NATO o face, ca v-ar proteja daca s-ar intampla ceva. Traiti intr-o parte foarte periculoasa a lumii in care oricand se poate intampla ceva. Si trebuie sa va dezvoltati institutiile suveranitatii, dar asta se face greu, este scump si nu e tocmai confortabil. In aceasta faza se afla Romania.

Pentru 20 de ani a fost mai usor si cred ca faceti confuzie intre acesti 20 de ani si viitorul vostru. Rusii isi revin, germanii isi joaca jocul, americanii isi joaca jocul – care e diferit de al tuturor celorlalti – iar Romania are chestiuni strategice de clarificat, decizii strategice de luat. Iar ceea ce face ea in UE si NATO este sa se eschiveze de la a lua decizii strategice. Lasandu-le pe seama altora. Si nu merge asa.

Aceasta era ideea in intreaga Europa, ca UE va rezolva problemele, dar acum nu mai suntem in 2005, ci in 2010, la doi ani dupa 2008, cand Romania are un sistem bancar detinut in mod coplesitor de banci staine, cel din Cehia e detinut in proportie de 96% de banci straine.

Aveti un sistem financiar care nu e numai sub controlul Bruxelles-ului, ci si sub controlul italian, austriac si al altora. Chestiunea e urmatoarea: ati fost dispusi sa renunati la suveranitate in schimbul securitatii. Si intrebarea este: sunteti in siguranta? Infloreste economica romaneasca? Ideea este sa lasati sa treaca doar cativa ani. Eu insa cred ca atunci cand in centrul UE se afla o masina uriasa de export, tarile mai mici nu isi pot gasi un loc in UE si nu se pot proteja de exporturile germane. Nu vad in UE siguranta economica pe care o cautati. NATO, in ciuda intalnirilor institutionalizate, nu mai functioneaza ca o alianta militara.

Dar Romania trebuie sa se intoarca la istorie si asta e greu, pentru ca n-a fost niciodata o parte a istoriei, spre deosebire de Polonia, sau chiar Ungaria.

Romania trebuie sa isi construiasca propriile capacitati, dar in acelasi timp trebuie sa aiba relatii bilaterale. Una cu SUA, alta cu Turcia, o mare putere la Marea Neagra. Marele noroc al Turciei este ca nu e membra a UE, altfel nu s-ar fi descurcat atat de bine cum o face acum. Este un potential partener comercial, un investitor, un hub energetic, si voi puteti deveni un punct nodal energetic prin proiectul AGRI, iar Azerbaidjanul este puternic influentat de Turcia. Conceputul cooperarii la Marea Neagra are sens, iar in acest context, Turcia este o mare putere, nu mai e Turcia de acum 10 ani. O orientare a Romaniei in aceasta directie, fara sa se neglijeze UE, ar fi foarte buna.

Romania trebuie sa ia decizii care au sens geografic si economic. Si, uitandu-ne la Marea Neagra, puteti avea succes. Rusii vorbesc cu turcii pentru ca au o armata mare, au o economie solida si le vorbesc cu grija. Ca sa-si pastreze pozitia, Romania trebuie sa aiba ceva care sa ingrijoreze rusii, sau germanii sau chiar americanii. Romania nu poate fi luata ca atare.

Un alt lucru pe care trebuie sa il aiba este o armata. Nu esti ascultat cu atentie in lumea asta daca nu ai o armata. Veti zice ca e costisitoare. Iar eu va voi spune sa va uitati la secolul trecut: 5% din PIB ar fi o suma colosala, dar ce ati fi platit sa evitati rusii si germanii. Daca voi credeti ca nu mai exista amenintari si nu vor mai exista, atunci sunteti intr-o pozitie foarte rationala. Pe de alta parte, trebuie sa va ganditi ca in aceasta parte de lume nu a fost un secol fara vreo tragedie. Si in aceste conditii 5% nu inseamna atat de mult.

Sunt doua chestiuni: nu poti ajuta o tara care se prabuseste intr-o saptamana. Si in al doilea rand, in aceasta lume nimeni nu ajuta o tara care nu se poate ajuta singura. Ideea ca germanii vor trimite tinerii sa lupte si sa moara in interesul Romaniei nu e rationala. Poti argumenta ca  Rusia nu va fi agresiva, poate ca nu va fi, dar in trecut, de fiecare data cand o tara est-europeana a pariat ca o alta nu va fi agresiva, a pierdut.

Cred ca Romania este la un punct de rascruce. Epoca sa de post-razboi rece s-a terminat. S-a terminat in 2008-2009 si inca nu si-a definit cum va merge inainte si e greu sa-si doreasca o continuare a unei epoci trecute.

E interesant ca romanii se vad mai slabi decat ii vad altii: e o tara in sud-estul Europei, este mare, substantiala, poate insemna ceva. Dar romanii vor sa creada ca sunt slabi, pentru ca, daca sunt foarte slabi, nu trebuie sa actioneze, iar ei vor sa evite actiunea. Este ca si cum uneori isi spun ca, daca se conving ca sunt neajutorati, istoria isi va urma cursul si ei nu pot impiedica asta. Insa eu am sentimentul ca sunt constienti de asta, insa nu vor face nimic in aceasta privinta. (…) Exista un fel de pace in neajutorare. Cand esti neajutorat, nu poti face nimic.

In final Romania se va intoarce la istorie si va deveni o natiune istorica, actionand, asumandu-si riscuri. Va fi dureros psihologic, tind sa cred ca in Romania crizele nu sunt materiale, sunt psihologice.

Va vad ingrijorati din cauza Rusiei, in timp veti fi ingrijorati si referitor la Turcia. Insa problema voastra este construirea propriei coalitii, nu adaugandu-va unei coalitii. Iar ea este Intermarium, singura capabila sa va asigure promovarea propriilor interese.

Un mare pericol e daca Germania isi creeaza o coalitie pe la spatele vostru cu rusii, sunteti in capcana de aceasta data. Dar Romania a fost mereu prinsa intre mari puteri, calcata in picioare in drumul lor spre o alta destinatie. Provocarea pentru Romania este sa invete sa devina mai periculoasa pentru a exista.

Banca Populară „Gilortul” din Novaci si de ce capitalistii au distrus piata libera

http://www.verticalonline.ro/banca-populara-%E2%80%9Egilortul-din-novaci

La începutul secolului XX, la iniţiativa lui Spiru Haret, în România a luat naştere o mişcare de asociere a elitelor din mediul rural în bănci populare. Scopul acestora era de a oferi credite ieftine ţărănimii, necesare pentru cumpărarea de pământ şi inventar agricol, fără a plăti dobânzi cămătăreşti, de a lupta împotriva sărăciei şi ignoranţei, pentru propăşirea satului românesc. restul aici.

Am spus in postarea anterioara ca bancherii capitalisti / camatari au finantat comunismul si nazismul. In Germania nazista, evreii exterminati erau mici intreprinzatori proprietari. Bancile capitaliste s-au imbogatit de pe urma nazismului cu aurul luat de la evrei.

Care a fost motivul real pentru care bancherii capitalisti au finantat nazismul si comunismul? Motivul real a fost de a distruge pentru totdeauna sistemul bancar distributist care, in Europa de Est si Centrala, cunostea cea mai mare inflorire din lume. Clasa de mijloc si societatea civila cunosteau o puternica inflorire in societatile distributiste din Estul Europei, dupa cum spune si istoricul Alain Besancon.  Sa nu uitam ca in aceasta parte a Europei, capitalismul NU EXISTA, astfel ca pentru bancherii capitalisti / camatari pur si simplu era imposibil de actionat in aceasta zona a lumii. Taranimea distributista reprezenta peste 80 % din totalul populatiei din fiecare tara din Estul Europei. Clasa de mijloc era in crestere. Astfel ca singura sansa de trecere la capitalism a acestor societati fundamental agrare, dar cu o crestere vertiginoasa a economiei si culturii, a fost instaurarea comunismului.

In acest scop mafia bancara a creat o diversiune pentru a falsifica istoria reala a natiunilor: presupusa “opozitie” dintre comunism si capitalism. Asa ceva nu exista.

Conform acestei diversiuni, se formeaza o teorie istorica noua: una conform careia comunismul a fost un demers natural si organic al societatilor agrare. Insa realitatea istorica si stiintifica e cea conform careia comunismul a fost impus cu forta din exteriorul societatilor agrare.

Ca sa-si apere crimele si sa-si inventeze o legitimitate, capitalistii sustin ipoteza conform careia comunismul a fost organic si natural in Estul Europei. Mereu aud clica domnului Patapievici cum da vina pe taranime pentru comunismul autohton, cum taranimea a fost si este fundamental inculta si deci, marxista. In “argumentele” capitalistilor mereu se invoca incultura ca prima cauza a marxismului; am fost inculti, deci am trecut prin comunism. Acest “argument”, in realitate, e unul marxist si capitalist deopotriva. Numai marxistii si capitalistii protestanti sunt intelectualisti pana peste cap, cauzele tuturor problemelor politice, sociale si economice sunt fundamental intelectuale pentru ei.

Insa istoria reala e alta: comunismul a fost impus cu forta din afara societatilor agrare prin finantare capitalista. Asa spun ISTORICII, nu papagalii de serviciu ai oligarhiei globale.

Testul timpului si reinventarea miscarii sindicale

Un sistem economic falimentar nu trece testul timpului. Si daca nu trece testul timpului, inseamna ca pe un asemenea sistem economic nu se poate construi nimic nici pe termen scurt si mediu, nici pe termen lung. Pe la sfarsitul anilor ’80, mai exact in 1987, toata lumea din Europa era de acord ca marxismul, din punct de vedere economic, e falimentar. In Rusia au trebuit sa treaca 70 de ani pentru ca timpul sa invalideze marxismul in proprii lui ochi.

In general, nu e nevoie de o perioada lunga de timp pentru a observa falimentul unei paradigme economice. 20 de ani sunt suficienti. Cand statul taie din salarii si din bugetele locale, cand oamenii protesteaza la limita violentei, cand greva foamei e ultima solutie pentru invatatori si cand Codul Muncii e pus sub lupa institutiilor internationale, atunci e clar ca, la radacina lui, modelul economic pe care l-am urmat din 1990 si pana in prezent nu functioneaza.

Calendarul protestelor din septembrie si octombrie ofera o radiografie foarte buna a crizei, chiar daca, deocamdata, aceste proteste nu au avut un rezultat politic.

“În acest sezon grevist, am încercat să aplicăm o altă stategie, practică – într-un stat civilizat, cu un guvern responsabil, ar trebui să dea rezultatele scontate. Am încercat să facem acţiuni în cascadă, numite acţiuni perlate, şi din această perspectivă, fiecare confederaţie, dar toate corelate la un loc, şi-a stabilit graficul propriu de acţiuni, în funcţie de revendicările generale ale tuturor, dar şi după cele specifice“, declara Aurel Cornea, pe 19 septembrie. (http://www.realitatea.net/protestele-sindicale-incepe-luni-cu-pichete-in-toata-tara-vezi-calendarul_747534.html)

Adeptii statului minimal, dar si ai statului social se arata, in mod nejustificat, foarte deranjati de protestele sindicatelor. Si-ar fi dorit toti ca statul sa taie din salarii si sa concedieze fara ca oamenii sa protesteze.

Tonul protestelor de toamna l-a dat Cartel Alfa pe 20 septembrie. La numai doua zile de la eveniment, Bogdan Hossu, presedintele Cartel Alfa, declara ca se incearca cumpararea liderilor de sindicat si “se doreşte să se demonstreze că mişcarea sindicală este o adunătură de huligani”. (http://www.realitatea.net/hossu-se-incearca-sa-se-demonstreze-ca-miscarea-sindicala-e-o-adunatura-de-huligani_749168.html)

Aproximativ 10.000 de sindicalisti ai CNSLR-Fratia au iesit pe strazile Capitalei in ziua de 22 septembrie oprindu-se in fata Ministerului Muncii. Oamenii au solicitat revenirea la salariile din septembrie 2009 pentru sistemul sanitar, asigurarea autonomiei Casei Nationale de Asigurari de Sanatate si scoaterea sistemului de sanatate din cadrul sectorului bugetar prin asigurarea unui proces radical de descentralizare. Stat minimal versus stat soacial? In nici un caz.

Pe 24 septembrie lucrurile iau o noua intorsatura. Aproximativ 8000 de politisti protesteaza fara autorizatie in fata Palatului Cotroceni. „Du-te Basescu, dupa Ceausescu!” nu e un slogan oarecare impotriva unui guvern sau impotriva unui partid, ci un decret inchizitorial adresat unui anume fel de a gestiona calculul economic, politic si social. Politistii nu l-au slavit pe Ceausescu comparandu-l cu Basescu, ci i-au aruncat pe amandoi in groapa istoriei, cu toata strategia sociala care a stat la baza ultimilor 20 de ani in toate birourile de la Cotroceni.

Protestul politistilor nu e cauza faptului ca in 24 septembrie nu s-a realizat o distinctie intre institutiile statului, ci efectul celor 20 de ani in care institutiile statului nu au fost distincte in Romania.

Pe 28 septembrie BNS a organizat un mars de protest in Bucuresti unde au fost prezenti atat salariati din sectorul public, cat si din secotul privat. Cea mai importanta cerere a BNS e legiferarea depolitizarii institutiilor publice.

„Această acţiune susţine o listă de revendicări care vizează în principal crearea unui program clar de investiţii care să includă resursele financiare aferente pentru relansarea economică. O a doua categorie de revendicări vizează câteva ţinte ale pieţii muncii. Considerăm că în regim de urgenţă salariul minim trebuie să crească. Tinta pe care o vizăm este 750 de lei salariul minim pe economie. Insistăm de asemenea pe nevoia de restructurare, modernizare şi întărirea inspecţiei muncii, care este o instituţie depăşită şi incapabilă să-şi exercite în principal actul de control şi nu în ultimul rând finalizarea proiectului legii de salarizare în sectorul bugetar” a declarat Dumitru Costin (.http://www.romania-actualitati.ro/mitinguri_si_proteste_in_capitala_pe_28_septembrie-19502)

Sindicalisti din transporturi, banci, posta, telecomunicatii, constructii de masini, tipografii, sectorul energetic, agricultura, industria textila au asteptat 30 de minute in fata Palatului Voctoria apoi s-au indreptat spre celelalte ministere pentru a-si exprima nemultumirile.

Luna octombrie e luna protestelor din finante, invatamant si agricultura.

Mesajul protestatarilor de la Finante, din 13 si 14 octombrie, e are o dorectia bine conturata. “Facem un apel la toate partidele politice sa-si vada de treaba lor, sa ne lase sa ne rezolvam problemele. Noi nu ne dorim o politizare a acestei actiuni. Maine dimineata (joi – n.r.), in cazul in care colegii nostri vor intra in actiuni spontane, cauza este saracia, nu ca tin cu vreun partid sau cu altul. Ministrul nu ne-a promis nimic, nici noi nu i-am promis. Am ramas pe pozitia noastra si el pe a lui. I-am spus ministrului ca singurii vinovati pentru ca la buget nu se colecteaza bani suficienti sunt guvernntii care si-au pus oameni in functii de conducere in institutiile din toata tara”, a spus liderul sindical Vasile Marica (http://www.wall-street.ro/articol/Finante-Banci/93732/A-doua-zi-de-proteste-la-Finante-Afla-evolutia-evenimentelor-Update.html)

Profesorii reclama subfinantarea din invatamant si politizarea educatiei.

“Subfinanţarea cronică de-a lungul anilor, în jurul a 3% din PIB, deşi legile prevăd alocarea a 6-7% din PIB şi chiar o diminuare a bugetului educaţiei în 2010, este una din marile probleme cu care se confruntă învăţământul românesc”, spunea Gheorghe Isvoranu, presedintele Federatiei Sindicale din Invatamant „Spiru Haret”, in septembrie. 82% din cladirile scolare sunt construie inainte de 1970 si doar 36% din scolile din Romania au conexiune la Interne ( http://www.evz.ro/detalii/stiri/lipsa-finantarilor-si-demotivarea-personalului-problemele-invatamantului-romanesc-907312.html).

Ineficienta scolilor publice are o cauza. “În realitate, directorii sunt numiţi anual, în funcţie de afinităţile politice, iar intervenţia politicului este excesivă la nivelul Minsterului Educaţiei şi al Inspectoratelor şcolare din teritoriu”, a spus Isvoranu.

Federatia Sindicatelor din Invatamant “Spiru Haret” a organizat primul protest pe 5 octombrie. „Vrem sa aratam inca o data pozitia colegilor nostri care in momentul de fata sunt la limita subzistentei”, a spus Isvoranu.

Pentru a treia zi consecutiva, profesorii au iesit si astazi in strada. Hotararile ministrului Daniel Funeriu privitoare la legea salarizarii unitare si la desfiintarea celor 1700 de scoli i-au facut pe profesori sa afirme ca actualul proiect politizeaza intreg sistemul de invatamant (http://www.realitatea.net/profesorii-protesteaza-pentru-a-treia-zi-in-fata-ministerului-educatiei_761728.html).

In perioada urmatoare sunt asteptate miscari de protest mult mai ample. In agricultura, Agrostar doreste transferarea proprietatilor publice sau private catre forme asociative si distributiste, precum si facilitati pentru realizarea de investitii in construirea de depozite, silozuri zonale, abatoare, dar  si puncte de verificare a sectorului zootehnic de catre asociatii (.http://www.agroinfo.ro/articole-management-si-politica-agrara/federatia-agrostar-continua-protestele-miting-in-20-octombrie-ac.html).

Pentru aceste revendicari, fermierii vor manifeste pe 20 octombrie.

Tinta reala a protestelor sindicale nu este numai Guvernul Boc, ci intreagul spectru politic post-comunist care a generat actuala criza. Intrebat daca victoria inseamna inlaturarea Guvernului Boc, Bogdan Hossu a spus ca tinta e alta: „Pentru mine nu asta este ţinta, vă mărturisesc. Ţinta noastră este să nu se modifice Codul muncii, cum vor. Dacă se modifică toate astea, singura rezolvare: va trebui să-i împingem către o revoluţie.” (http://www.puterea.ro/news9119/Bogdan-Hossu-Singura-rezolvare-sa-i-impingem-catre-o-noua-revolutie.htm)

O criza economica scoate la suprafata efectul, dar si cauza tulburarilor sociale. Iar intotdeauna politicianismul confunda efectul cu cauza. Efectul crizei e protestul de strada, violent sau pasnic. Dar cauza se afla in spatele usilor ministeriale care stau inchise si interzic dialogul social. Acolo, in spatele usilor inchise, trebuie schimbata politica economica.

Momentan, grevele nu au avut rezultatul scontat. Insa pe termen lung, schimbarea se va produce. Principalul motiv pentru care schimbarea se va produce e faptul ca, pentru prima data in ultimii 70 de ani, miscarea sindicala din Romania nu se mai gaseste in cardasie cu statul. Statul social a murit. Reinventarea miscarii sindicale din Romania consta in descentralizarea radicala si in depolitizarea institutiilor publice pe care aceasta le revendica. Membrii miscarii sindicale vor sa detina in proprietate institutiile publice pe care le administreaza.  Si nimeni nu ii va putea opri.

A inceput campania electorala. Nu va lasati mintiti. Escrocul capitalist (camatar) Baconschi e in cautare de votangii

Citesc stirea ca Ministrul de Externe, Teodor Baconschi, a declarat, vineri, ca Romania are un potential agricol enorm si ca “ar putea sa redevina, intr-o forma extrem de tehnologica si cu standardele de securitate alimentara necesare, un nou granar al Europei”.

Nu va lasati mintiti! Cu un escroc capitalist ca Baconschi la putere nu vom ajunge niciodata granarul Europei. Baconschi a inceput vanatoarea de votangii, e in campanie electorala. Atentie: distributismul (adevarata stiinta a pietei libere), si nu capitalismul a facut din Romania granarul Europei in interbelic. Iuliu Maniu, Virgil Madgearu, Nicolae Iorga – democratii distributisti despre care liberalii (citeste camatarii) din gasca lui Baconschi nu sufla o vorba in “tratatele” lor “politice”.

Adrian Papahagi, coordonatorul colectiei “Democratia crestina” alaturi de Neamtu la editura Curtea Veche, a scris in 22 un eseu de o inconsecventa uluitoare pentru un doctor al Universitatii Sorbona. http://www.revista22.ro/22-plus-cre351tinism-351i-democra355ie-8134.html

Se face elogiul “Parintilor Fondatori ai Uniunii Europene” – de parca democratia crestina incepe odata cu Uniunea Europeana – , nu se spune absolut nimic despre democratia romaneasca interbelica – Iuliu Maniu, Virgil Madgearu (campionii democratiei crestine romane, dar ne-am obisnuit sa se treaca sub oblon traditia democrata romana, asa ceva nu exista!) – , se mimeaza personalismul crestin cu cea mai mare inconstienta posibila, se ataca justitia sociala stangista, dar nu se spune ce fel de justitie sociala propune personalismul crestin – asta ar duce la distributism, deci nu e bine – , se pune intr-o lumina favorabila Partidul Popular European, desi Partidul Conservator Britanic a iesit din el – ma rog, Papahagi stie mai multa democratie crestina decat doctrinarii anglo-saxoni ai democratiei crestine -, dupa ce ataca in primul paragraf relativismul iluminist – “Aşa de însetat să fie românul după relativismul progresist al luminilor încât să-şi fi pierdut apetenţa pentru certitudinea temeiurilor pe care au clădit generaţiile anterioare?” – mai jos revine la liberalismul utopic si relativist al lui Kant care milita pentru pacea eterna si la iluminismul si sectarismul relativist al lui Locke – “Adevăratul liberal ştie însă, pe urmele lui Locke, Kant sau Tocqueville, că o societate lipsită de religie nu poate avea coeziune”.

Adica hai sa ne invartim cu gratie in jurul ideilor si sa facem un ghiveci ca sa ametim fraierii.

Liberalismul tolereaza doar “ideea de Dumnezeu”, pentru ca nu e personalism, ci individualism, si cauta sa distruga Trinitarismul personalist crestin.

E penibil sa se scrie despre personalismul crestin si in acelasi timp sa se laude liberalismul, cum fac ai nostri “crestin-democrati”. Orice elev de liceu stie ca liberalismul e individualist si ca individualismul e opus personalismului; sa mai fii si doctor la Sorbona (si teolog pe deasupra) sau in vreo alta universitate occidentala si sa pui liberalismul pe aceeasi treapta categoriala cu personalismul…… nu mai spun nimic. Astia sunt “intelectualii” de tranzitie din postcomunism.

Patapievici, Plesu, Liiceanu, Baconschi, Tismaneanu (toti au un arbore genealogic bolsevic) vorbesc foarte frumos despre nimic. Multi cad in capcana de a admira estetica nimicului. Asta e principalul atuu al intelectualului postmodern: e estet al nimicului. E mult mai usor si mai profitabil sa iti educi discursul decat sa spui lucruri care cu adevarat sunt importante. De altfel, utopicii sunt experti in estetica nimicului: lucruri absolut inutile vietii si oranduirii sociale le iau si le imbraca intr-o haina alba si stralucitoare. Morminte frumoase pe dinafara, dar pline de oase goale pe dinauntru.

Distributistul Nicolae Iorga si Monarhia

Pe timp de criza romanii se trezesc. Asa e cand bate foamea la usa. Hai, Monarhie! >>> Iliescu, apostrofat de un revoluţionar: Băsescu e produsul dumneavoastră şi al lui Roman

Partidele trebuie sa se care! Ele nu stiu decat politica distrugerii. Ne-au convins de asta in ultimii 20 de ani. >>> Comisia Europeana: 95% din fondurile comunitare sunt neutilizate de Romania. E necesara depolitizarea administratiei publice.

Atat de needucati sunt sindicalistii astia incant n-au cap sa strige: “Monarhia salveaza Romania! Jos Republica, traiasca Regele!”. Sclavii salariati nu s-au prins nici acum ca alta le era viata cu un geniu politic precum Regel Mihai I pus pe tron din 1990.

Recomand acest interviu cu MS Regele Mihai I in care se arata indignat de privatizarile care s-au facut in Romania, de faptul ca politrucii au vandut pamanturile Romaniei in loc sa puna la treaba politicile economice distributiste care au dus Romania in primele 4 puteri economice ale Europei in interbelic. >>> Interviu cu regele Mihai I al României, singurul şef de stat în viaţă din perioada interbelică

Ca fapt divers, ce credeti, oare a fost consultat vreodata Regele Mihai in probleme economice si educationale de catre vreun presedinte al Romaniei din ultimii 20 de ani sau de catre vreun politician roman, prim-ministru sau ministru? Macar asa, ca fapt divers, numai pentru faptul ca Regele Mihai a condus Romania in interbelic si tu, ca un dobitoc politician sau intelectual educat in marxism, trebuia sa stii macar de la cine sa furi meserie daca tot ai ajuns inca de la sfarsitul anilor 1980 la concluzia ca marxismul e mort, cum spune Tismaneanu in “Naufragiul utopiei”. Mai exact, din 1987, martie, Moscova; vom afla in curand si cine sunt “disidenti” care au conspirat neoliberal de acolo …

Despre puterea economica a Romaniei in vremea monarhiei si de ce cumparai cu leul la Berlin, Roma si Paris (ignarul Patapievici nu stie de ce), vezi articolele istoricului Emilia Corbu >>> http://emilia-corbu.blogspot.com/search?q=cooperatia , http://emilia-corbu.blogspot.com/search/label/miscarea%20cooperatista .

Nicolae Iorga cu prilejul unei conferinţe, intitulate „Vechea noastră cooperaţie“, rostită la deschiderea cursurilor „Academiei de Studii Cooperatiste“ în decembrie 1919:

„Mulţămesc întâiu d-lui Răducanu că mi-a amintit de anii aceia mai tineri pe care oricine e bucuros să-i vadă amintiţi. E foarte adevărat ceiace a spus dumnealui că în lecţiile de la Văleni era şi grija cooperaţiei; e foarte adevărat ceiace a spus dumnealui că în grija lor intrau, nu numai elementele materiale, care ni-au fost încredinţate cu cifre ce ni-au făcut atâta bucurie de vorbitorul care m’a precedat, dar intra şi un element moral: de frăţie omenească, de frăţie naţională pe care cooperaţiunea îl cuprinde, şi care face ca să pară nepreţuită, nu numai de oameni versaţi în chestiunile academice, dar şi de acei cari ţin la înaintarea poporului acestuia prin cele dinăuntru ale lui şi care socot că numai prin cultivarea forţei acesteia morale a poporului nostru câştigurile sale materiale pot fi asigurate“.

Nicolae Iorga despre “civilizatie si tranzitie”:

Despre cum conspira politrucii impotriva interesului national

Imi place mereu sa spun ce gandesc.

Azi, daca un jurnalist sau comentator vine cu argumente care sa demonstreze ca politrucii de la noi conspira impotriva interesului national, e socotit nebun. In schimb, esti bun numai daca folosesti cuvantul “conspiratie” in legatura cu Al-Qaida, comunismul, nazismul; desigur si aici e conspiratie, dar nu numai aici.

Citesc cum Tokes monteaza placute in limba maghiara in Oradea si cum a largit “autonomia” si pentru alte doua judete: Satul Mare si Bihor. Daca politrucii din Parlamentul Romaniei ar fi fost politicieni cu vocatie, atunci dl Tokes ar fi fost declarat persona non grata si interzis sa mai calce in Romania; la fel cu toti ceilalti politruci din UDMR care incalca Constitutia Romaniei. Dar cum la noi Constitutia e facuta ca sa te stergi cu ea la cur – iertati-mi expresia -, ce rost mai are sa respecti Constitutia in aceasta tara?

Specia asta mutanta de politruci trebuie distrusa in aceasta tara. Cand te gandesti ca noi ar trebui sa procedam asa cu romanii din Republica Moldova si nu o facem; in schimb politrucii din Parlamentul Romaniei ii permit lui Tokes sa o faca. PDL-ul le-a dat UDMR-istilor tot ce au vrut pana acum; ca sa fie “toleranti”. Acesti politruci nu se lasa pana nu duc Romania in razboi civil. PDL-ul l-a facut Vicepresedinte al Parlamentului European pe Tokes.

Politrucul Cristian Preda: “Liderii PNL și PSD trebuie să fi aflat că nu eu, Elena Băsescu și M. Macovei l-am propus pe Tokes ca vicepreședinte, ci delegația maghiară din PPE, care a oferit astfel un loc onorant României. Peneliștii și pesediștii fac însă din susținerea noastră în PE pentru un deputat din România un act vinovat, cu toate că, în ceea ce mă privește, am declarat răspicat că nu subscriu absolut deloc viziunii lui Tokes despre apropierea dintre țara secuilor și Kosovo.  [...] Lideri PNL și PSD trebuie să fi aflat că suspendarea din funcție a unui vicepreședinte al PE e făcută pentru abateri grave (nu pentru declarații politice) și presupune votul a trei cincimi din conferința Președinților, apoi a două treimi din membrii Parlamentului.”

Asta se numeste conspiratie impotriva interesului national sau inginerie sociala: sa sustii politic un om care la randul lui e promotorul unei politici anti-nationale motivand ca de fapt tu nu sprijini politica acelui om, ci persoana in sine de dragul Romaniei. Pentru dl Preda, incalcarea Constitutiei Romaniei in Parlamentul European nu e o abatere grava, ci o declaratie politica. Apoi minte dl Preda cand spune ca el nu a votat cu Tokes: toti europarlamentarii PDL l-au votat pe Tokes. E si motivul pentru care europarlamentarii PDL nu vor sa ii retraga lui Tokes toate distinctiile oferite de statul roman dupa declaratiile sovine facute pana acum. Sa spui ca Transilvania nu e Kosovo, dar tu sa il sustii pe Tokes in PE stiind foarte bine ca va cere din aceasta functie unirea Transilvaniei cu Ungaria, sa spui ca e o onoare pentru Romania sa aiba un “reprezentant” Vicepresidnte al PE – iata un exemplu de conspiratie impotriva interesului national.

Cioran avea dreptate cand spunea ca Biserica era o institutie puternica atunci cand emitea anateme impotriva oamenilor de stat care tradau interesul national, iar azi e o institutie muribunda pentru ca nu mai face asa ceva. BOR isi va recapata puterea sociala atunci cand va taxa public asa cum trebuie conspiratiile politrucilor. Pana atunci ramane o instituie marginala si compromisa in care romanii au cea mai mare incredere.

Despre sistemul bancar capitalist

Sistemul bancar capitalist a fost creat special pentru a inrobi. Pentru ca bogatia reala nu consta in bani tinuti in banca, ci in investitii care sa produca bani sau bunuri. Adevaratii oameni de afaceri nu au bani in banca, ci au investitii sau proprietati productive.

Prima concluzie: un om sarac e un om care are toti banii in banca.

Romanii au fost indoctrinati in ultimii 20 de ani ca banii trebuiesc tinuti in banca. FNI, Caritas si toate tepele s-au construit pe aceasta idee: ca banii tinuti in banca se inmultesc. E o iluzie! Crizele inerente capitalismului precum si devalorizarea banilor sau inflatia – care e o taxa invizibila –  anuleaza absolut toate asa zisele “dobanzi” de care depunatorul ar fi, chipurile, beneficiar.

Sistemul bancar capitalist a fost creat special nu numai pentru a inrobi populatia, dar mai ales pentru a imbogati oligarhia. Pentru ca banii tinuti in banca de populatie sunt pur si simplu transferati prin criza economica catre oligarhia care a creat acest sistem bancar capitalist. Cine detine puterea asupra bancilor capitaliste? Marea industrie pentru ca fara bancile capitaliste, marea industrie n-ar putea exista. Prin ele marea industrie isi realizeaza tranzactiile, isi platesc sclavii, concentreaza capitalul. Cine sunt marii industriasi? Indivizi de tot felul care se perinda prin functiile de directori ai marilor corporatii si care, in esenta, nu sunt proprietarii lor. In proprietatea cui se afla, de pilda, concernul Ford? Sau concernul Volvo? Sau Coca-Cola? In proprietatea nimanui.

Inseamna ca exista o particularitate a proprietatii private: cu cat e mai mare, cu atat dispare, se “evapora”. Rezulta de aici ca ceea ce numim indeosebi “proprietate privata” nu exista decat la scara umana, la scara mica. Proprietate privata = proprietate personala. Distributismul e adevarat stiinta economica – pentru ca mentine legatura dintre personalitatea umana si prosperitatea omului, bogatia reala.

Nu putem sa spunem ca miliardarii din Top Capital 300 din vreo tara a lumii sau din lume sunt proprietari pentru ca ei pur si simplu nu detin nimic productiv; detin doar capitalul centralizat din bancile capitaliste ale lumii – adica ii detin pe sclavi, pe cei care isi tin toti banii in banca. Miliardarii lumii doar manipuleaza puterea politica; ei sunt “cetateni ai lumii”. Cand 100 de oameni manipuleaza puterea politica in toate tarile lumii, atunci acei 100 de oameni nu au nimic in proprietate la fel cum sclavii pe care ii detin ca sursa de capital nu au nimic in proprietate.

Rezulta de aici ca intre sclavii fara proprietate productiva care isi tin toti banii in banca si miliardarii lumii tot fara proprietate productiva exista o legatura in viciu mijlocita de sistemul bancar capitalist.

A doua concluzie: un oligarh e un om care manipuleaza puterea politica cu banii din banca ai oamenilor saraci.

Dr. Ovidiu Hurduzeu: Contra raţiunii de stat liberale

Pentru o adevarata stiinta politica, textul de mai jos.

Contra raţiunii de stat liberale
de Dr. Ovidiu Hurduzeu

Într-un eseu publicat în revista conservatoare First Principles, filozoful polonez Ryszard Legutko constata că „primul lucru care li s-a spus est-europenilor, sau şi l-au spus ei înşişi, atunci când s-au eliberat de sub hegemonia sovietică, a fost să urmeze calea liberală. Ce însemna «calea liberală» nu era clar. Era însă clar că o respingere deschisă a acestei recomandări, chiar şi rostită în şoaptă, sau o înlocuire deliberată a cuvântului «liberal» cu «non-liberal» ar fi provocat neplăcere în cadrul instituţiilor internaţionale şi în opinia publică internaţională“¹ .

Filozoful polonez remarca un fenomen greu sesizabil la începutul anilor ’90 dar evident în zilele noastre. După prăbuşirea comunismului, liberalismul, sub diversele sale întruchipări, de la neoliberalism şi neoconservatorism la libertarianismul „austriac“ şi la noua stângă social-democrată, a continuat în Estul Europei practica ingineriilor sociale.
În România, prin subvenţiile acordate de către statul capitulard sau de către ONG-uri şi think-tank-uri occidentale, pe soclul gol al statuilor lui Marx şi Lenin s-au cocoţat Hayek, Mises, Friedman & Co. În locul marxismului, a fost instalat liberalismul, care s-a autointitulat campionul de necontestat al libertăţii persoanei, al democraţiei şi al statului de drept. Fără nici un fel de legitimitate democratică, „homo liberalis“ a fost propus drept model de urmat pentru toţi cetăţenii din Estul Europei. Puţini, la acea vreme, şi-au dat seama că „homo liberalis“ era, de fapt, „omul nou“ într-o versiune adaptată economiei de piaţă.
În ciuda dezastrului pe care l-a creat în ultimii douăzeci de ani, liberalismul îşi arogă încă rolul de mare arhitect al societăţii româneşti. Împotriva tradiţiilor şi firii poporului român, ar vrea să reconstruiască România după tiparele unei noi utopii. Ceea ce ni se propune sub masca libertăţii nu-i altceva decât o altă „tehnică“ de înrobire economică şi decreştinare. „Este un imperativ al modernităţii, ni s-a spus, să îmbrăţişăm sistemul liberal şi să respingem ceea ce nu este liberal. Oricine gândeşte altfel trebuie să fie aruncat la lada de gunoi a istoriei. În nici un alt loc nu devine mai palpabil acest imperativ decât în Europa de Est. Aproape imediat după căderea vechiului regim comunist – ai cărui ideologi credeau de asemeni în mersul inexorabil al istoriei – popoarelor din Estul Europei li s-a spus că, pentru a deveni societăţi libere, trebuie să se conformeze unui singur model politic. Pentru a fi libere, trebuie să se supună tutelei liberale. Erau excluse, fiind considerate nonsensuri, experimentele, acţiunile de tip «încercare şi eroare», lecţiile provenite din propriile experienţe istorice sau tradiţii. Şcolile, universităţile, mass media, familiile – toate trebuia să devină liberale. Şi asta nu însemna să-şi folosească în mod creator libertatea, inteligenţa şi experienţa, ci să urmeze un tipar obligatoriu astăzi şi cu atât mai obligatoriu mâine“² .
Românii şi est-europenii au luat drept „libertate“ tehnicile de guvernare (neo)liberală al căror scop era înlocuirea comunismului, a unui regim ineficient de înrobire, printr-un regim modern şi suplu de servitute voluntară (în sensul lui Étienne de la Boétie³ ). Nu şi-au dat seama că liberalismul nu le propunea un regim al libertăţii ci o nouă formă de raţionalitate globală: „libertatea“, devenită parte a raţiunii de stat, este fabricată pentru a fi imediat instrumentalizată în scopul remodelării întregii societăţi. Liberalismul nu acceptă libertatea pur şi simplu, ci o produce în chip de mecanism regulator al comportamentului. Putem afirma fără ezitare că (neo)liberalismul este o continuare a comunismului întrucât ambele prelungesc la raison d’État în afara sferei etatiste. Diferenţa este dată de metodele diferite de instrumentalizare a realităţii. Deşi raţiunea de stat liberală atinge aproape toate conduitele produse la nivel social, ea nu acţionează în chip de sistem coercitiv direct. Spre deosebire de tehnicile de guvernare comuniste, cele liberale evită pe cât posibil intervenţionismul, preferă să creeze într-o manieră „kantiană“condiţiile ingineriilor sociale, culturale şi economice (în mod evident, aceste inginerii nu sunt recunoscute ca atare, liberalii le consideră doar un „cadru liber“ în care oamenii pot acţiona, gândi şi crea. Este vorba însă de libertatea „grădinii zoologice“ pe care am analizat-o în cartea Sclavii fericiţi).
Prin faptul că-şi arogă dorinţa „modestă“ de a acţiona asupra contextului şi nu asupra conţinuturilor, liberalismul încearcă să plaseze la raison d’État pe o poziţie de „neutralitate“ ideologică. „Liberalii – observă Legutko – se plasează totdeauna pe o poziţie mai înaltă decât interlocutorii lor şi de pe această poziţie au dorinţa irezistibilă de a domina […] În primul rând, fără să ceară permisiunea nimănui şi fără ca această permisiune să le fi fost acordată, şi-au asumat rolul de reformatori ai societăţii; vor totdeauna să domine jucând rolul de gardieni ai întregului sistem social şi judecători în cadrul sferei legislative a sistemului. În al doilea rând, îşi declară «neutralitatea» în privinţa soluţiilor concrete şi a deciziilor din sistem, dar această «neutralitate» este imposibil de păstrat, nu poţi să organizezi totul şi în acelaşi timp să pretinzi că eviţi impuneri de substanţă în anumite cazuri specifice.“
„Homo liberalis“ nu s-ar fi plasat pe o poziţie hegemonică daca nu ar fi acţionat în virtutea, şi nicidecum împotriva (aşa cum pretind libertarienii şi susţinătorii liberali ai lui „small government“) raţiunii de stat. Ce înseamnă însă „raţiunea de stat“?
Dintre multiple definiţii, cea mai potrivită pentru analiza noastră mi se pare definiţia dată de Michel Foucault: „Raţiunea de stat identifică ceea ce este suficient şi necesar pentru stat ca să existe şi să-şi menţină integritatea“. Este o tehnică şi voinţă de eficientizare a „guvernabilităţii“, exprimând, în cazul neoliberalismului, voinţa raţiunii comerciale aflate în faza împlinirii sale neînfrânate.
Prelungindu-se în afara câmpului tradiţional de acţiune a statului, într-o exterioritate socială, economică şi tehnică, la raison d’État a neoliberalismului se dezvoltă într-o structură reticulară, duală şi ambivalentă. Se manifestă simultan în chip ocult şi în modspectacular. Altfel spus, există o latura obscură, secretă, nemărturisită a exerciţiului puterii neoliberale şi o altă latura spectaculară, care promovează „spectacolul difuz“ (în sensul lui Debord) printr-o reţea de forme echivalente dar aparent concurenţiale (de pildă, falsa diversitate din cadrul multiculturalismului, ciorovăiala dintre diferitele fracţiuni neoliberale în cadrul unei false înfruntări dintre stânga şi dreapta, „competiţia“ dintre marile unităţi monopoliste şi centre financiare).
Prin mecanismele sale oculte, liberalismul concentrează puterea şi reface centrul; prin latura să spectaculară, deschisă, puterea devine difuză, consensuală, soft (moderată). Când liberalismul perorează pe marginea separării de orice ideologie clară şi orice adevăruri tari, când laudă virtuţile „statului minimal“ şi denunţă pericolul statului autoritar (naţionalist) el nu face decât să lanseze perdele de fum pentru a ascunde adevăratele sale intenţii: colonizarea periferiilor şi a oricărei forme de contestare.
În cuvintele lui Ryszard Legutko: „Liberalii pot avea opinii divergente despre libertăţile economice şi rolul guvernului dar sunt uniţi în convingerea lor că subţirimea convingerilor antropologice, morale şi metafizice este condiţia de bază a asigurării libertăţii şi păcii. Ei presupun că oricine sprijină şi întăreşte astfel de convingeri generează conflicte ideologice şi subminează cooperarea paşnică, deschizând uşa către discriminarea nedreaptă. Poţi să ai astăzi convingeri non-liberale sau chiar anti-liberale fără să fii, în cel mai bun caz, luat în batjocură, şi, în cel mai rău caz, să fii considerat un apărător periculos al autoritarismului? [...] Eu unul cred că identificarea liberalismului cu libertatea, o identificare caracteristică timpurilor moderne, este în mare parte nefondată“.
Subjugată raţiunii comerciale, raţiunea de stat liberală nu admite decât adevăruri subţiri precum platitudinile drepturilor omului, relativismului axiologic şi ale „corectitudinii politice“. Totul trebuie aplatizat într-o economie a schimburilor echivalente care funcţionează pe baza conjugării secretului şi transparenţei. „Se poate păstra numele (al berii, al vitei, al filozofului) atunci când lucrul a fost schimbat în secret. Se poate schimba numele atunci când lucrul a fost continuat în mod secret.“ ⁴ Societatea cipurilor şi a supravegherii face casă bună cu spaţiul fascinant al vizibilităţii maxime (vezi star-system-ul).
Mişcarea de concentrare a capitalurilor, a producţiei şi distribuţiei, stimulată de „dereglementările“ neoliberale, a impus peste tot în lume formarea de legături de tip mafiot şi clientelar, de dependenţă şi protecţie. Liberalii tot vorbesc despre statul de drept – expresia a fost popularizata mai întâi în Italia, la începutul anilor ’70! – întrucât statul de drept nu mai este decât o componentă neglijabilă a sistemului democratic: „De fiecare dată când se încearcă să se explice ceva opunând Mafia statului se comite o greşeală: ele nu sunt niciodată în rivalitate… Mafia nu este străină în această lume, ci se simte în ea ca acasă… ea domneşte, de fapt, ca model (sublinierea lui Debord) al tuturor întreprinderilor avansate“⁵ .
Nu putem să-i negăm neoliberalismului puterea de atracţie. În Europa de Est s-a răspândit ca un incendiu pe care încerci să-l stingi alimentându-l cu benzină. Extinderea raţiunii de stat liberale s-a făcut în baza „adevărului“ stabilit de economia de piaţă, în care „economia de piaţă“ este un concept ideologic stabilit după jaloanele libertarienilor „austrieci“ (Mises, Rothbard), ale economiştilor „Şcolii de la Chicago“, ale neoconservatorilor şi internaţionaliştilor „noii stângi“. Spre deosebire de liberalii tradiţionali, care credeau în natura spontană a pieţei, neoliberalii consideră că piaţa este o „construcţie“. Pentru a funcţiona „liber“ ea trebuie atent proiectată, monitorizată şi protejată. Îi revine raţiunii de stat sarcina de a reglementa condiţiile şi cadrul bunei sale funcţionări, un cadru care cuprinde acum toatăsocietatea. Valori şi instituţii care în mod tradiţional au avut prea puţin de-a face cu economia de piaţă sunt acum atacate în numele „adevărului economic“. De pildă, ortodoxia este dezavuată întrucât Mântuitorul nu urmează logica mărfii, nu poate fi introdus într-un circuit generalizat de echivalenţe (de aici, preferinţa liberalilor pentru ecumenism, în care religiile sunt interşanjabile); statul naţional, cu valorile lui „identitare“ (eroi, martiri, memorie), este socotit perimat fiindcă se opune mişcărilor de deteritorializare a capitalului şi forţei de muncă etc. „Economia de piaţă“ neoliberală devine astfel un principiu regulator al vieţii întregii societăţi.
În noua arhitectură a Europei, România trebuia să devină nu atât o economie de piaţă, cât o societate de piaţă. Aceasta înseamnă că obiectul principal al acţiunii raţiunii de stat trebuia să se concentreze asupra reformulării relaţiilor sociale şi a comportamentului individual după tiparele raţiunii comerciale şi ale întreprinderii moderne. Economia înlocuieşte ideologia – sau mai bine zis se transformă ea însăşi într-o putere ideologică – ca principal factor de legitimizare a puterii politice. În numele economiei, statul poate dicta cine suntem, care sunt nevoile şi valorile noastre, cum ar trebui să fim în cinci, în zece sau cincizeci de ani.
Întrebarea este cum reuşeşte economia modernă să exercite o asemenea putere şi fascinaţie asupra noastră încât ne face să acceptam regimul de servitute şi minciuna unei „societăţi de piaţă“ neoliberale. Nu suntem oare conştienţi de latura ocultă a raţiunii de stat? De spectacolul mediatic din jurul nostru? De valorile anticreştine, unele de-a dreptul satanice, care ni se propun? De mascarada unei justiţii sociale? De o ordine care privilegiază bogaţii şi promovează pe faţă „terminarea“ fizică a săracilor şi epuizarea psihică şi economică a claselor de mijloc?
Luciditatea noastră, oricât de pătrunzătoare ar fi, se întunecă în faţa iluziei „îmbunătăţirii nivelului de trai“. Suntem cooptaţi de sistem, cooperăm cu structurile raţiunii de stat care, în schimbul cooperării noastre, ne promit mereu „un ritm înalt de dezvoltare“, salarii la nivel de UE, autostrăzi, cariere prestigioase, dacă nu pentru noi, cel puţin pentru copiii şi nepoţii noştri. Suntem cooptaţi de sistem fiindcă, de fapt, urmăm şi noi aceeaşi logică utilitară a „animalului economic“ întruchipat de neoliberalism.
Economia a devenit marea religie a lumii secularizate. Adevărul economic este singurul de care ţinem cont, binele promis (prosperitatea materială), singurul care contează. Sacrificiul pe care tinerii de azi îl fac pentru o „carieră profesională“ într-o corporaţie este de-a dreptul jertfelnic într-un sens religios inversat. Mai este de mirare că raţiunea de stat a luat în grija sa mântuirea noastră materială, că ne administrează iluziile pentru o viaţă mai bună?
Sintagma „o viaţă mai bună“ s-a golit din ce în ce mai mult de conţinut. Odinioară însemna o viaţă trăită întru Hristos. Acum nu mai înseamnă decât măruntele noastre dorinţe instrumentalizate de sistem: să stai la televizor şi să urmăreşti meciurile din „Cupa Cupelor“; să-ţi doreşti un concediu în insule. Sau, pur şi simplu, să mai rezişti încă o iarnă. Vrem „o viaţă mai bună“ fără să avem în vedere un scop mai înalt, un ideal, fără să înţelegem care este menirea noastră adevărată pe pământ. Bogaţi sau săraci, vrem „o viaţă mai bună“ în acelaşi mod în care am vrut să urmăm „calea liberală“ sau să devenim „membri UE“.
Soluţia radicală ar fi să-l extirpăm pe „homo liberalis“ din sufletele noastre creştine. Prin rugăciune dar şi prin participare activă în viaţa polis-ului. Daca neoliberalii au folosit raţiunea de stat pentru a impune în România o ordine etatist-mafiotă, să avem curajul să le dăm o replică pe măsură. Să restaurăm ordinea creştin-ortodoxă ca premisă a renaşterii României de mâine! Să nu uităm că Mântuitorul a răsturnat mesele în templu.
În ultimă instanţă, „o viata mai bună“ într-un univers secularizat nu înseamnă decât sclavie voluntară. Este opiul liberalismului cu care ne ameţim de douăzeci de ani. Ne-am slăbănogit atât de mult în credinţă încât manifestarea unei rezistenţe creştine active în spaţiul public ne sperie de-a dreptul. Ca nu cumva să supărăm raţiunea de stat liberală, rămânem mereu în defensivă, dând de înţeles că, deşi mulţi, vom ţine mereu capul plecat. Până când?
Să nu uităm că timpurile s-au schimbat. În Anglia, sharia este acceptată de sistemul legislativ englez. Într-o carte recentă, prefaţată de economistul şi teologul distributist John Médaille⁶ , scriitorul şi avocatul catolic Christopher A. Ferrara propune recreştinarea spaţiului public: „Adevărata libertate înseamnă să recuperăm (taking back) pentru Hristos piaţa publică, abolind marea ficţiune liberală şi libertariană a unui spaţiu secular, inclusiv o piaţă «liberă» considerată în afara legilor eliberatoare din Scripturi“. Nici Medaille, nici Ferrara nu sunt creştini fundamentalişti ci gânditori dinmainstream care exprimă sentimentele multor catolici din SUA.
Cu atât mai mult ortodocşii români, care se bucură de darul dreptei credinţe, al tradiţiei sfinţilor şi martirilor noştri, trebuie să spună „stop“ secularizării şi îngerului ei păzitor, raţiunea de stat liberală. Să nu mai facem plecăciuni în loc de mătănii.

Note
¹„What’s Wrong with Liberalism?“, în First Principles, 15.O5.2008, p. 4.
²Idem, ibid.
³Étienne de la Boétie, în De la servitude volontaire (1549): „Chose vraiment surprenante! C’est de voir des millions et des millions d’hommes, misérablement asservis, et soumis tête baissée, à un joug déplorable, non qu’ils y sont contraints par une force majeure, mais parce qu’ils sont fascinés“.
⁴Guy Debord, Societatea spectacolului. Comentarii la societatea spectacolului, EST-Samuel Tastet Editeur, 2001, p. 192.
⁵Idem, p. 217.
⁶„The Church and the Libertarian“, în The Remnant Press, Minnessota, p. 279.

Despre escroci si sclavi

Tragedia acestei tari e ca escrocii ii critica pe escroci si sclavi sunt cei care ii admira; ei isi merita conditia de sclavi. Spre deosebire de sclavul antic sau medieval care nu avea acces la informatie si cultura, sclavul modern are o specificitate: nu e demn nici de mila, nici de compasiunea oamenilor liberi. E un gunoi care isi merita soarta in era cand informatia si cultura ii sunt la indemana.

Numai cine nu il citeste pe distributistul, anti-liberalul si autarhicul Ernest Bernea poate sa creada escrocheriile escrocului Neamtu care il aseamana pe Plesu – seful escrocilor – cu Bernea. Anatema sa fie acea zi de 26 marite 1987 de la Moscova.

Un escroc international – Teodor Baconski – a ajuns sa scrie despre infractorii din Romania. L-as intreba pe acest escroc international cand a conspirat din beciurile ocultei? Cand a sustinut in numele Romaniei, intre 1997-2001, din functia de ambasador la Vatican, razboiul de independenta din Kosovo sau azi cand e Ministru de Externe al Romaniei si respinge independenta Kosovo? Deci cand a conspirat acest escroc international?

BONUS:

Reagan insider: ‘GOP destroyed U.S. economy’

Commentary: How: Gold. Tax cuts. Debts. Wars. Fat Cats. Class gap. No fiscal discipline

mirceaplaton.com

Saitul lui Mircea Platon: mirceaplaton.com