Liberalismul faţă în faţă cu istoria
„Noi nu lucrăm cu realitatea unor contingenţe de 24 de ceasuri, ca jucătorii la bursă, ci lucrăm cu realitatea unor stabilităţi psihologice milenare, ale sufletului ancestral“ (Vasile Pârvan)
Criza prin care trece România nu e nouă şi nu se reduce doar la un singur aspect din viaţa poporului. În ultimii şaptezeci de ani această criză doar s-a accentuat, atingând punctul cel mai înalt din toată istoria noastră. Viaţa morală, culturală, economică, socială şi politică a fost supusă principiului liberal conform căruia orice individ trebuie să-şi dea cu părerea asupra chestiunilor enumerate mai sus pentru a fi „liber“, pentru a se elibera, ironia sorţii, tocmai de tot ceea ce „critică“, pretinzând că pune la loc alte principii îmbrăcate însă în acelaşi limbaj.
Prea mult timp s-a dat cu presupusul în România. Neaveniţii, ignarii, inculţii cu doctorate în ţară sau în Occident, oameni care nu pot înţelege că fără discernământ nu se poate gândi just, tot soiul de practicanţi ai magiei[1] care comunică mai mult cu diavolul decât cu Dumnezeu îşi dau cu părerea despre economie, istorie, morală, politică etc. şi au putere de decizie în instituţiile statului.
În istorie nu-ţi poţi da cu părerea, istoria este o ştiinţă exactă. Nu poţi romanţa în istorie. Nici în economie, nici în politologie ori sociologie. Amatorismul a ţinut ţara noastră într-o criză prelungită până în ziua de azi. Ne aflăm în impasul actual cu o clasă de mijloc de 5%, adică aproape inexistentă.
De aceea, ne propunem să continuăm ceea ce numim „Studiile Româneşti” începute de Dimitrie Cantemir, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Mihai Eminescu, Radu Rosetti, Ion Mihalache, Virgil Madgearu, Nicolae Iorga, Mircea Eliade, Dimitrie Gusti, Vasile Pârvan ş.a. După moartea lui Eliade (ultimul care a scris studii româneşti pentru străini şi pentru români), nimeni din peisajul „cultural“ nu a întreprins un asemenea proiect. Considerăm că acest lucru e primul care se impune pentru a repune în drepturi poporul român şi pentru a reîncepe opera de cucerire culturală.
- I. Istoria democraţiei economice
- a. Antichitate şi Ev Mediu românesc
Voi încerca să expun pe scurt istoria democraţiei economice în opoziţie cu liberalismul, din cele mai vechi timpuri.
Mai întâi să fac precizările terminologice care se impun şi să arăt ce este distributismul şi ce este capitalismul. Se ştie că, istoric, democraţia e mult mai veche decât capitalismul; înseamnă că în niciun caz capitalismul nu poate fi sursa democraţiei. Sistemul economic este funcţia esenţială a unei organizări sociale. Faptul că în lume au existat democraţii înainte de apariţia capitalismului înseamnă că acele democraţii aveau la bază o piaţă liberă. Această piaţă liberă a democraţiilor precapitaliste se numeşte azi distributism; distributism sau democraţie economică. De ce democraţie economică? Pentru că economia poate şi trebuie să fie în armonie cu democraţia şi pentru că afacerile distributiste de azi (cooperativele, asociaţiile de mici producători) se bazează pe principiul vechi de milenii „un om – un vot”[2]; democraţia şi piaţa nu sunt antitetice. În satele vechi româneşti funcţiona acest concept, astfel că, atunci când un ţăran dorea să îşi vândă pământul, el anunţa decizia sa în trei duminici la rând, în biserică, după terminarea Sfintei Liturghii. Apoi, după anunţarea deciziei în cele trei duminici, toţi sătenii se adunau şi hotărau prin vot dacă era bine sau nu pentru comunitate ca ţăranul respectiv să îşi vândă pământul. Aşadar, în tratatele şi studiile de istorie, acolo unde apar sintagmele „obşte sătească”, „proprietate colectivă” şi „proprietate comună”, este vorba despre democraţie economică sau distributism. În schimb, capitalismul nu este democraţie economică, pentru că el se întemeiază pe acumularea (nelimitată) de profit sau de capital şi nu urmează principiul un om – un vot; de aici rezultă că oligarhia este funcţia esenţială a societăţii capitaliste care, la anumite perioade de timp, degenerează în mod natural în totalitarism.
Acum să intrăm în subiect.
Din antichitate şi până în prezent, ştiinţa politică şi economică se bazează pe regimul de proprietate, care, la rândul său, dă naştere regimului de muncă; din regimul de muncă rezultă regimul de producţie, iar din regimul de producţie avem regimul de consum. Pe aceşti patru piloni interconectaţi şi interdependenţi – regimul de proprietate, de muncă, de producţie şi de consum – se clădeşte tipul specific de comunitate umană, din antichitate până astăzi. Umanitatea, în toată istoria sa, nu cunoaşte decât două tipuri de regim de proprietate: proprietatea mare şi proprietatea mică (mijlocie), din care rezultă două tipuri de regim de muncă, două feluri de regim de producţie şi două feluri de regim de consum. Datorită acestor dihotomii, istoria omenirii nu se desfăşoară decât în jurul a două categorii de oameni: oamenii liberi şi sclavii. Marele istoric Nicolae Iorga îl citează în acest sens pe istoricul L. M. Hartmann: „În urma apăsătoarei datorii militare şi a concurenţei grâului de peste mare dispăru în ultimul deceniu al republicii romane tot mai mult ţăranul italian şi făcu loc marelui proprietar, care-şi depunea bogăţiile îngrămădite ca administrator de provincie sau publican în ţara italică, şi în urma capitalului era în stare să îşi gospodărească mai intensiv, dacă nu prefera să lase întinsele-i teritorii turmelor sale. Puternicul izgonea pe vecinul său, omul mic, care-i era dator, vel pretio vel iniuria, de pe brazda moştenită, şi cete de sclavi ai stăpânului teritorial lucrau de acum grădini şi ogoare sau păşteau turmele“[3]. Înseamnă că marii proprietăţi îi corespunde regimul de muncă sclavagist, care la rândul său dă naştere hiperproducţiei şi, pentru ca aceasta să-şi găsească şi desfacerea, îşi desfăşoară regimul de consum pe care azi îl numim „consumism“.
Politica marii proprietăţi este întotdeauna politica sclavului (fie că e mare proprietar – sclav al banului şi al lăcomiei, care mai târziu va dori să cucerească popoare pentru a le supune economic –, fie că e orice om silit să muncească cu forţa în condiţii inumane ca să nu moară de foame).
În antichitate, Dacia a fost unul din puţinele teritorii care nu a cunoscut sclavia[4]. Fiecare şef de trib dac avea autonomie deplină în a-şi bate propria monedă încă din secolul al III-lea î.Hr[5]. În secolul al II-lea î.Hr., triburile dacice se află în stadiul de organizare a democraţiei ţărăneşti. Datorită dezvoltării economice (agricultură, meşteşuguri, comerţ înaintat cu barbarii din jur, ba chiar Egiptul; analiza chimică a aurului faraonilor egipteni a dezvăluit că 30% din acesta provenea din Munţii Apuseni), în secolul I î.Hr. s-au creat condiţiile favorabile apariţiei regatului dac sub regele Burebista (82–44 î.Hr). Armata lui Burebista număra 200.000 de oameni (Iorga crede că erau mai degrabă 100.000 de oameni, nu 200.000), o adevărată spaimă pentru Roma. Burebista intervine chiar în politica internă a Romei, avându-l pe Pompei aliat împotriva lui Cezar.
Toate aceste progrese au fost posibile datorită faptului că în Dacia nu exista marea proprietate, ci „o democraţie din ce în ce mai mult rurală“ (N. Iorga). În Dacia, sclavii au fost aduşi de romani din toate părţile imperiului ca să muncească în mine, însă în timpul ocupaţiei romane satul dac şi municipiile (municipiul este organizare civică dacă) şi-au păstrat libertatea, politica romană neintervenind în politica internă a provinciilor ocupate din simplul motiv că nu avea la îndemână aparatul propagandistic modern. Această stare de fapt a Daciei i-a făcut pe ofiţerii romani să se închine „geniului locului“[6]. Prada luată de Traian a fost atât de mare încât cu aurul din Apuseni a fost salvat tezaurul Imperiului Roman. Dar şi după retragerea aureliană din jurul anului 271, viaţa rămasă aici întrecea „ca bogăţie şi însemnătate aceea de la Rin“[7]. Independenţa dacilor din sate, dar şi atacurile permanente ale dacilor liberi de la nord de Carpaţi (carpii) aveau să grăbească retragerea aureliană. În secolul al III-lea d.Hr. are loc o decădere a oraşelor şi o înflorire a vieţii rurale, o reîntoarcere la tradiţiile locale preromane care se observă în ceramica epocii.
La începutul secolului al VI-lea d.Hr., democraţia economică ţărănească ce se întindea între Nistru, nordul Carpaţilor, Marea Adriatică şi Salonicul de azi se numea Romania[8]. Venirea slavilor în secolul VI–VII a dezmembrat însă această unitate lingvistică şi etnică. De acum şi până în secolul al X-lea în Transilvania, sec. al XIII-lea în Oltenia (1247 – voievodatul lui Litovoi şi Seneslau) şi secolul al XIV-lea în Moldova, nu avem niciun document scris referitor la vreo organizare politică.
Dar prezenţa monezilor din această perioadă, care nu au putut fi distruse pentru că erau din bronz, argint şi aur, demonstrează existenţa micilor drumuri comerciale în ciuda invaziilor barbare; iar dacă există monedă, există drum comercial, înseamnă că a existat şi o organizare politică aptă să întreţină drumul comercial[9]. De exemplu, în secolele IV-VI teritoriile carpato–dunărene îşi încep relaţiile economice cu Bizanţul prin adoptarea monedei bizantine şi prin exporturile şi importurile necesare[10]. Românii exportau cereale (grâu, mei, orz, secară), fructe uscate, miere şi ceară de albine, animale domestice (ovine, bovine, cabaline), sare, blănuri pentru nobilimea bizantină; şi importau ulei de măsline, soiuri de vin care nu se produceau la nord de Dunăre, obiecte de cult etc. Ni s–au păstrat încă din secolele VIII-XI depozite care conţin unelte de fier, cum sunt cele de la Dragosloveni, Câmpineanca, Răstoaca, Curcani, Radovanu etc.; adevărate ateliere specializate pentru prelucrarea fierului în producţia de unelte şi arme şi a aurului pentru podoabe (imaginaţi-vă astăzi mina de la Roşia Montană aparţinând locuitorilor), cum sunt acelea de la Dridu (cultura de tip Dridu), Bucov, Şirna, Epureni, Lozna, Biharea; gropile mari pentru rezervele de cereale, râşniţele, diferitele instalaţii pentru uscatul cerealelor, soiuri de grâne (păstrate carbonizate), unelte pentru prelucrarea lemnului, a pieilor şi a osului, unelte pentru ţesut şi tors. Toate erau proprietatea comună a diferitelor obşti săteşti[11], ceea ce atestă prezenţa unei culturi materiale şi spirituale mult superioare celei a altor popoare.
Această perioadă a lăsat în urmă şi numeroase tezaure monetare. Dintre ele amintim cele peste 150 de monede bizantine izolate, marea majoritate fiind din bronz, descoperite în Satu Mare (Iaşi), Sarca (Iaşi), Novaci (Ilfov), Pietroiu (Ialomiţa), Gherla (Cluj), Boroaia (Suceava), Şendreni (Galaţi), Cotnari (Iaşi); tezaurul monetar de la Cleja(Bacău) cuprinzând 38 de monede de bronz şi una de argint; doua tezaure aflate la Dolheşti(Iaşi), unul alcătuit din 50-60 de monede de aur emise de împăraţii Vasile II şi Constantin VIII, şi celălalt alcătuit din 20 de monede tot din aur, emise în aceeaşi perioadă[12]. S–au descoperit de asemenea numeroase podoabe din aur şi argint: brăţări, cercei, inele, nasturi din argint etc.[13]
Constituirea uniunilor de obşti săteşti foarte puternice şi foarte bogate a dus la formarea ulterioară a statelor medievale româneşti.
Ţăranul român este creatorul celei mai vechi organizaţii democratico-politice şi economice: judeţul (scaunul) condus de un jude, unii dintre juzi fiind ridicaţi la un rang mai înalt – acela de ban (cneaz). Judele împărţea dreptatea economică asigurând bunul mers al comerţului, iar banul bătea monedă. În general, fiecare jude / judeţ îşi avea banul lui, adică monedă proprie; uneori banul bătea monedă pentru mai multe judeţe. Nicolae Iorga scrie că, în toată Europa, au existat dintotdeauna doar trei grupe de ţărani liberi şi prosperi pentru care democraţia era însuşi modul lor de a fi: ţăranii români, ţăranii elveţieni-germani şi ţăranii scoţieni[14]. Apoi, după jude şi ban urma voievodul – conducător de armată şi la război – şi domnul – conducător de ţară.
N. Iorga scrie: „Clasa care a creat Statul în legătură cu ideea naţională, prin mijlocirea democraţiei; clasa care a creat cea dintâi domnie în munţii Argeşului, clasa aceasta ţărănească era, fără îndoială liberă. [...] Cu oameni neliberi nu se întemeiază o ţară, cu oameni neliberi nu se apără o ţară şi cu oameni neliberi nu progresează o ţară. [...] Cu domni încoronaţi în aur, încinşi cu aur, şi cu clasa ţărănească care avea aur în mâinile ei, s-a întemeiat şi ţinut această ţară“[15]. Iată deci împrejurările istorice care au creat principatul Ţării Româneşti şi al Moldovei.
Cum se pot explica victoriile domnitorilor români împotriva turcilor, ruşilor şi austro-ungarilor din decursul istoriei, ştiind că întotdeauna armatele duşmane erau extrem de bine dotate, erau armate de profesionişti, de cucerire, în vreme ce armatele române erau formate din simpli ţărani? Două sunt cauzele succesului: 1) forţa spiritului autohton, vechi de pe vremea dacilor, de a asimila[16] – şi nu de a imita – culturile străine; şi 2) prosperitatea, democraţia economică şi libertatea politică totală a acestor ţărani.
Fără cele două condiţii de mai sus, mai târziu, la 1400, Mircea cel Bătrân nu l-ar fi putut bate pe Baiazid, cel care în 1396 învinsesela Nicopoletoată armata europeană de 100.000 de cavaleri feudali. Ducele de Burgundia trimisesela Nicopole6000 de cavaleri; francezii, germanii şi englezii erau sub conducerea ducelui de Lancaster; Veneţia îşi trimisese toată armata; împăratul Bizanţului la fel; Mircea cel Bătrân, care cunoştea strategia lui Baiazid, nu a fost lăsat să conducă lupta, ducele de Burgundia dorind să-şi asigure laurii. Bătălia dela Nicopolea fost un mare eşec pentru Liga Creştină.
Principatele Române nu cunoşteau viaţa burgheză de oraş, ci târguri formate din mai multe sate apropiate şi unite între ele. Oraşul burghez de tip occidental apare la noi în secolul al XIX-lea, odată cu dezvoltarea cametei şi dispariţia totală a clasei de mijloc. Dar oraşul Brăila (unul din cele mai de seamă oraşe medievale româneşti) este atestat documentar încă de la 1300, şi până în secolul al XVI-lea fusese cea mai însemnată piaţă de comerţ a ambelor principate. Toate porturile dela Dunărepurced din câte un sat de pescari distributişti care îşi exportau peştele. Brăila îşi avea, ca orice oraş din ţară, judele său pus pe un Scaun judecătoresc din care împărţea dreptatea pentru ca afacerile negustoreşti să meargă bine. Nici măcar după cedarea Brăilei către turci între 1541–1544 (în 1595, Mihai Viteazul recucereşte Brăila), gest care a dus la răscoala banului Şerban din Izvorani, oraşul nu sărăceşte şi nici nu se depopulează. Acesta este motivul pentru care Evul Mediu românesc nu a cunoscut burghezia care a creat în Occident monstruoasa revoluţie franceză – puternica democraţie economică nu a permis naşterea oligarhiei. Ţările Române nu au cunoscut nici cavaleria feudală. Ţara nu era apărată de militari, ci de ţărani care ei înşişi îşi asigurau hrana şi îşi confecţionau armele pe timp de război. În general, pe parcursul Evului Mediu, până spre sfârşitul secolului al XVI-lea, românul era bogat şi liber politic, dar nu a cunoscut luxul şi lăcomia generatoare de vicii burghezo-revoluţionare.
Numai prin democraţie economică, la care s–au adăugat cavaleri şi mercenari, Ion Corvin de Hunedoara a învins în 1442 şi 1443 două armate turceşti, iar în 1456 îl bătea zdravăn la Belgradpe nimeni altul decât Mehmed II, cel care cu trei ani înainte, în 1453, cucerise Constantinopolul. Ab unico Christi fortissimo athleta Johanne voievoda, „atletul cel mai puternic – unic – al lui Hristos“, îl numea papa Calist III.
„Voia obştii“ (N. Iorga) sau democraţia economică (distributismul) a fost imperativul sub care s-au format şi dezvoltat poporul român şi apoi statul român. Cu mici excepţii care nu durau mai mult de câţiva ani, nici în cele mai negre perioade ale sfârşitului de Ev Mediu, atunci când am fost sub vasalitatea otomană, austro-ungară sau polonă, domnii români nu aduceau la ordin omagiul care trebuia adus suveranului străin. Armata, finanţele şi politica internă rămâneau mereu atribute ale domnitorului pe timp de vasalitate, în timp ce peste tot în Europa a fi vasal însemna să renunţi la armată şi finanţe. Niciodată Ţările Române nu au fost paşalâcuri. Doar nordul Moldovei (Ţara Sepenicului, Ţara Şipintului şi Pocuţia) şi nord-vestul Ţării Româneşti (Severin, Făgăraş şi Almaş) au fost în regim economic de vasalitate.
Două sunt cauzele care nu au permis aservirea politică şi economică de către invadatori, până în sec. XVI: 1) domnii au fost foarte buni negociatori şi apărători ai interesului naţional; şi 2) monarhia românească nu a fost niciodată îngrădită de privilegiile feudale de clasă. A fost un mare atu pentru noi că nu am avut feudalism. Neavând mari proprietari de feude din care să se dezvolte mai târziu burghezia, nu am avut domni cumpăraţi de oligarhie care să conducă în interesul ei[17]. Am trăit deci în libertate deplină.
În Occident, democraţia ţărănească, oricum inexistentă la majoritatea popoarelor, primeşte o lovitură grea prin Renaştere, iar mai apoi prin Reformă. Din ideile Renaşterii şi ale Reformei se naşte monarhia absolută. Apar acum în Occident funcţionarul, viaţa de curte, centralizarea birocratică, gustul pentru putere absolută, oligarhul, monopolul financiar. Bancherul cămătar începe acum să-l cumpere pe monarh transformând vechea monarhie în care prima democraţia economică în monarhie absolută. E ceea ce-l face pe Iorga să afirme că „mai puternic făcător de revoluţie franceză şi răsturnător de regalitate este Ludovic al XIV-lea decât Robespierre şi Danton”[18]. Monarhia absolută duce Franţa în faliment producând haosul politic din secolul al XVIII-lea.
Pentru perioada de sfârşit a evului mediu e necesar să amintim că, deşi puterea politică decade moral din cauza presiunii otomane, Biserica a rămas incoruptibilă. Pravila lui Vasile Lupu, apărută în 1646, cuprindea în prima parte legi privitoare la raporturile juridice ale vieţii agrare şi păstoreşti prin care se interziceau camăta, falsificarea banilor, pagubele aduse pomilor şi semănăturilor; Pravila prevedea şi condiţiile care trebuiau îndeplinite când se construia pe pământul altuia, când se îndiguiau apele pentru morărit etc. Această primă parte a Pravilei a fost tradusă după colecţiile de legi bizantine elaborate în sec. VIII de împăraţii Leon si Constantin Isauricul, ca şi după codificările legislative ale lui Justinian: Institutiones, Digesta, Codex şi Novellae.[19] Retipărită după şase ani în Îndreptarea legii din Muntenia, această Pravilă a realizat, cu două secole înainte de unirea politică, unirea legislativă în spirit distributist a celor două principate.
- b. Modernitate şi birocraţie
Până în secolul al XVIII-lea, mai exact până în 1714, odată cu venirea fanarioţilor, în satele şi oraşele-târguri a funcţionat o breaslă de meseriaşi independenţi: croitori, curelari, cojocari, şelari, cizmari, postăvari etc. Sub atacurile turcilor acest model al democraţiei economice a funcţionat bine, dar spre sfârşitul secolului al XVI-lea ţărănimea începe să decadă sub povara tributurilor şi a peşcheşurilor din ce în ce mai mari; acum apar şi primii iobagi, deşi izbânda lui Mihai Viteazul împotriva turcilor a adus după sine anularea tratatului din 20 mai 1595 prin care iobagii erau obligaţi să nu fugă de pe pământurile boierilor. Locuitorii oraşelor plăteau tribut în bani, iar ţăranii în alimente.
Începând cu fanarioţii, situaţia se schimbă radical. Putem spune că odată cu regimul fanariot (1714-1821), Ţările Române intră în modernitate, dacă prin modernitate înţelegem fenomenul occidentalizării: birocratizare, centralizare, oligarhie, distrugerea micii proprietăţi[20]. Mizeriile regimului fiscal fanariot au făcut imposibil comerţul dintre sat şi oraş; mai mult, au consolidat în Ţările Române oligarhia. Acum începe uşor-uşor procesul de sărăcire şi înrobire a ţăranilor sub puterea absolută a marilor boieri care vor forma, două secole mai târziu, burghezia. Autorităţile fanariote înregistrează nu mai puţin decât 20 de volume de legislaţie birocratică. Interesele de clasă ale boierimii deznaţionalizate şi obsedate de Occident vor duce la pierderea, pentru prima dată în istorie, a unor teritorii care până atunci fuseseră bine apărate. Armata nu mai era o forţă naţională. Dacă la 1600 banul Craiovei, Mihai Viteazul, intra cu trupele în Moldova expulzându-l pe principe deoarece acesta plătea tribut turcilor şi făcea jocurile Poloniei, în 1775 austriecii cumpărau de la turci Bucovina[21]. În Transilvania are loc, între 1784 şi 1785, sub Horia, Cloşca şi Crişan, răscoala ţăranilor împotriva tiraniei oligarhiei maghiare. Revolta a fost înăbuşită în sânge, iar liderii ei torturaţi.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, boierii stăpânesc mai mult de jumătate din pământul arabil al ţării. Câteva cifre: între 1718 şi 1739, în Oltenia, erau 741 de sate, dintre care 340 aparţineau ţăranilor liberi, 240 boierilor, 104 mănăstirilor, 38 domeniului domnesc. În Moldova, în 1803, din 1711 sate şi târguri: 23 aparţineau statului, 215 mănăstirilor, 546 ţăranilor liberi, 927 boierilor; iar din cele 927 de sate ale boierilor, 470, peste jumătate, aparţineau unui număr de 28 de familii[22]! Pentru sfârşitul perioadei fanariote şi începutul perioadei burgheziei liberale (1829) e necesar să amintim că boierii de la începutul secolului al XIX-lea erau atât de dezrădăcinaţi încât susţineau că se trag din slavi şi că sunt o clasă aparte faţă de oamenii de rând, care se trăgeau din daco-romani[23]. Adoptând obiceiurile occidentale, cheltuielile pentru lux ale boierimii devin de-a dreptul nebuneşti, în timp ce clasa de mijloc şi ţăranul liber dispar total spre începutul secolului al XIX-lea.
Am văzut că în Ţările Române nu a existat feudalism, deşi a existat cât de cât marea proprietate începând cu secolul al XVI-lea. Capitalismul apare în Occident ca reacţie împotriva feudalismului, deşi se sprijină pe feudalism, adică pe marea proprietate şi pe marea producţie. Feudalismul şi capitalismul au în comun ceea ce este esenţial pentru fiecare: dependenţa omului de rând faţă de bogăţia centralizată în mâna câtorva şi marea proprietate asupra mijloacelor de producţie, care exclude democraţia economică (obştea sătească). Indiferent de ce spun manualele, nu am progresat deloc; de la feudalism agrar am ajuns la „feudalism financiar”, cum numeşte Madgearu capitalismul. Apoi, din capitalism s-a născut o doctrină aparte, marxismul, care se sprijină pe ideile-forţă ale capitalismului, adică pe marea producţie, pe munca salariată şi pe monopol[24].
Ne putem întreba: dacă în Ţările Române nu a existat feudalism, cum a apărut capitalismul aici? Răspunsul îl aflăm în cartea Agrarianism, capitalism, imperialism a economistului distributist Virgil Madgearu: „Momentul în care începe revoluţia burgheză în România este – şi toată lumea e de acord asupra acestui punct – când Ţările Române intră în orbita ţărilor capitaliste. Aceasta se petrece la începutul veacului al XIX-lea, după ce în Anglia are loc revoluţia industrială, prin introducerea maşinismului şi producţiei în masă, care trezeşte nevoia de materii prime şi pieţe de desfacere. Pacea de la Adrianopol din 1829, odată cu deschiderea drumurilor de comerţ, are ca efect imediat faptul că cerealele noastre sunt căutate în Anglia şi preţul cerealelor creşte. Stăpânii de pământ au interes, din ce în ce mai mare ca să aibă disponibilităţi de export cât mai mari şi aceasta îi face să tindă, din ce în ce mai mult, la îngustarea drepturilor de folosinţă pe care le aveau ţăranii asupra pământului, cu tendinţa de a ajunge proprietari absoluţi ai pământului. Regulamentul Organic dă semnalul luptei care începe între ţărani, pe de o parte, şi boieri, de cealaltă parte. Regulamentul Organic introduce chiar temerar noţiunea de proprietate, fără să rezolve conflictul între boieri şi ţărani. [...] Boierii, din ce în ce mai lacomi de câştig, faţă de urcarea preţurilor cerealelor, înăspresc, prin tot felul de manopere, regimul iobăgiei pentru ca să aibă cât mai mult de exportat”[25].
Capitalismul este importat prin mijloace violente (nici nu avea cum să fie altfel) pentru a menţine în continuare distrusă clasa de mijloc şi pentru a înăspri iobăgia. Cine avea de câştigat? Desigur, oligarhia liberală în formare, în continuitatea oligarhiei fanariote. Regulamentul Organic din 1829 distruge complet, până spre 1903-1907, democraţia economică. Ţăranii devin pur şi simplu sclavi pe pământurile viitorilor liberali. Ce putea să facă ţărănimea? Să se revolte. Şi revoltele se ţin lanţ din 1831 până în 1907. În 1831 se revoltă 60.000 de oameni. Generalul Pavel Kiseleff înăbuşă revolta şi execută 300 de oameni. Aşa înţelegeau liberalii să facă politică: cu glonţul în ceafă. Dacă asta e „democraţie“, „civilizaţie“ şi „modernitate“, atunci noi refuzăm o atare stare de fapt. Propunem în schimb o nouă modernitate şi o democraţie compatibilă cu poporul român.
Dar să ajungem la rădăcina răului. Este liberalismul construit pe principiul „violenţei fondatoare“ împotriva poporului, asemeni marxismului? Este. Iată ce scrie despre societatea liberală Pierre Manent în Istoria intelectuală a liberalismului: „De acum înainte, cetatea este o insulă artificială construită prin mijloace violente. Ea nu este deschisă spre nimic care o transcende. [...] Binele public nu ia naştere decât sub înalta autoritate a violenţei şi fricii. [...] întregul demers al lui Machiavelli constă în ocuparea acestei poziţii pentru a ataca de aici ceea ce fundamentează în acelaşi timp coerenţa autonomă a Bisericii şi dreptul său de a interveni în cetate: ideea binelui. O dată ce corpul politic va fi fost interpretat ca o totalitate închisă instituită graţie violenţei fondatoare şi protectoare, se va dovedi că „binele” adus de Biserică tinde mai curând să distrugă decât să perfecţioneze cetatea, că ideea binelui nu are suport în natura lucrurilor omeneşti“[26]. Un secol mai târziu, în 1969, Isaiah Berlin scria în numele liberalilor: „Ceea ce tulbură conştiinţa liberalilor occidentali nu este, cred eu, ideea că libertatea la care oamenii aspiră diferă în funcţie de condiţiile lor economice şi sociale, ci faptul că minoritatea care se bucură de ea a obţinut-o prin exploatarea sau, oricum, prin tratarea cu indiferenţă a imensei majorităţi a celor care sunt privaţi de ea“[27].
Începutul burgheziei capitaliste, viitoarea pepinieră a PNL, a instaurat în România un regim demonic în care oamenii erau împărţiţi în trei grupe: 1) fruntaşii deţineau 4 ha şi jumătate de pământ şi 4 animale de muncă, 2) mijlocaşii deţineau 2 ha de pământ şi 2 animale de muncă, 3) codaşii reprezentau marea majoritate a oamenilor şi nu deţineau nimic. Peste 85% din populaţia ţării trăia în această situaţie.
Între timp, are loc revoluţia de la 1848. Ca şi revoluţia franceză pe care o imită, revoluţia paşoptistă, denunţând Regulamentul Organic, promite ţăranilor libertate; doar promite, pentru că scopul liberalilor era în realitate consolidarea marii proprietăţi într-o republică parlamentar-oligarhică. Politicianismul, jaful şi minciuna îşi cer dreptul la exprimare în cultura română. Niciun revoluţionar paşoptist nu voia monarhie în Ţările Române. Importând în România iacobinismul, inspiraţi de liberalii francezi, paşoptiştii au năruit edificiul statului naţional modern, organic şi democratic care trebuia să se nască; în locul lui s-a născut statul naţional modern oligarhic. Ca să ne înţelegem istoria, trebuie să ne eliberăm o dată pentru totdeauna de minciuna de manual care spune că paşoptiştii au luptat pentru idealul naţional, pentru unitate şi libertate. Nicolae Iorga i-a caracterizat exact pe paşoptişti: „Am studiat corespondenţa studenţilor de la 1848, extrem de interesantă: toţi erau pentru republică, pentru revoluţie, înainte de a se începe acolo revoluţia. [...] toţi aceştia erau fără îndoială nişte oameni teribili, gata să distrugă totul, să întemeieze o societate nouă, numai cât erau şi oameni bogaţi şi aveau moşii şi, pe lângă aceasta nu le plăcea să fie deranjaţi peste măsură: da republică, reforme sociale fundamentale, dar totul fără să se atingă moşiile, punga de acasă a lor“[28].
Cum să aduci în Ţările Române ideile liberale ale revoluţiei franceze când la noi nu au existat condiţiile sociale pentru izbucnirea unor astfel de idei? Iată o mare dovadă de iresponsabilitate în această utopie paşoptistă. Dar şi mai mare iresponsabilitate au „istoricii“ care inculcă românilor ideile „naţionale“ şi de „solidaritate“ ale paşoptiştilor.
Rezultatul imediat? A urmat „reforma agrară“ a lui Cuza; o adevărată catastrofă. Şi Cuza acţiona în spiritul raţionalist al epocii. Actul de la 1864 atrăgea după sine proletarizarea ţărănimii, pregătind societatea pentru dezvoltarea ulterioară a socialismului (statul asistenţial, statul social). Pământul se transformă în proprietate privată nelimitată, nu în proprietate personală de muncă după modelul distributist[29]. Contrar opiniilor preconcepute, „reforma agrară“ din 1864 a fost şi mai draconică decât Regulamentul Organic. Deşi sătenii au fost eliberaţi de clacă, de dijmă şi li s-a recunoscut dreptul de proprietate pe o mică parte de pământ, sunt obligaţi să plătească o anuitate de despăgubire care nu a fost mai mică de 84,90% din ce deţin, iar în cele mai multe cazuri ea a fost de 164%, 200%, 250% şi chiar 300%! Anul 1864 nu a schimbat nimic, ba a fost chiar mai rău. În aceste condiţii, soluţia ţăranului era fuga din sat, dar în 1872 s-a dat o lege prin care armata era pusă în slujba burghezului ca să-l aducă pe ţăran cu forţa acasă. Ion Brătianu a fost atunci împotriva împroprietăririi ţăranilor: „Trebuie să aşteptăm încă până ce spiritele să se liniştească, până ce vor vedea proprietarii de azi că nu e modul cel mai profitabil pentru dânşii, să vadă că au alte resurse mai bune decât acelea ce le dă legea existentă”[30].
În secret, politicianismul continuă prin I. C. Brătianu. Considerat azi drept „făuritorul României Mari“, „marele“ om de stat îi scria în 1853 lui Napoleon III: „Armata statului român ar fi armata Franţei, porturile sale de la Marea Neagrăşi de pe Dunăre ar fi întrepozitele comerţului francez. Franţa va avea toate avantajele unei colonii, fără a avea cheltuielile ce aceasta organizează“[31]. Acesta a fost şi va fi mereu proiectul liberal pentru România: statutul de colonie. Să-i plăteşti pe francezi din banul public ca să-ţi transformi poporul în colonie! Să nu ne mai mirăm de ce până în interbelic, în România nu a existat clasa de mijloc, de vreme ce oligarhia bancară prospera prin măsuri protecţioniste şi prin camătă.
- II. Nesustenabilitatea statului naţional modern
Să ne-nţelegem bine: cifrele şi documentele epocii arată că liberalii nu au reprezentat interesul naţiunii şi nu au permis
dezvoltarea clasei de mijloc; au împiedicat dezvoltarea industriei mici şi sustenabile, ca şi democraţia. Din 1830, breslele mor din cauza presiunii fabricatelor străine importate; în 1880 s-a înfiinţat Banca Naţională a României pentru creditarea Guvernului şi a persoanelor juridice (BNR oferea credit oligarhiei publice si private, apoi aceasta înapoia împrumuturile prin taxarea ţărănimii care murea de foame. Pentru oligarhia financiară din BNR, Statul înseamnă centralizare birocratică şi afaceri politicianiste – corupţie, bacşişuri, delapidări, monopol); în 1886 începe opera protecţionismului industrial prin care oligarhia noastră încearcă să creeze industria naţională pe spinarea iobăgiei, ţăranii iobagi fiind forţaţi să muncească în marile fabrici de la oraşe, pe salarii mizerabile, instituţionalizându-se proletarizarea în masă a poporului. Referindu-se la această situaţie, Iorga scrie: „Boierul, care acum cu adevărat era vecinul mai bogat, mai puternic, rămase după ca şi mai înainte, singurul care putea da ţăranului pâinea zilnică. Din pricina acestei stări de lucruri se născuse la ţară un proletariat, iar noua agricultură făcută pe suprafeţe întinse găsea muncitori ieftini în număr suficient“[32].
Ne putem întreba: de ce au semnat paşoptiştii (liberalii) Unirea din 1859 şi cea din 1918? Nicidecum pentru binele poporului iobag care murea de foame. Scopul paşoptiştilor a fost nobil şi în acord cu interesele poporului, dar mijloacele au fost draconice. Paşoptiştii nu au ştiut să joace, pe plan european, interesul românilor. Unirea Principatelor şi apoi Marea Unire au fost deturnate de la scopul iniţial al poporului – acela de a avea o viaţă prosperă în libertate – şi întoarse împotriva poporului. Le-a convenit paşoptiştilor această întoarcere de situaţie pentru că astfel au putut să pună bazele comerţului intern şi extern de pe urma căruia avea să se dezvolte oligarhia autohtonă în colaborare cu oligarhia franceză, engleză şi germană.
Codul Comercial francez, elaborat în1807, afost importat rapid în urma Unirii din 1859, iar Camera de Comerţ şi Industrie e înfiinţată în septembrie 1864, cinci ani mai târziu. Au însemnat aceste instituţii moderne liberale (oligarhice) începutul pieţei libere în România, aşa cum se crede astăzi? Nu! La 1300, în Ragusa şi în puternicele centre comerciale dela Marea Adriatică, aflăm ciobani români dezvoltându-şi afacerile cu lactate şi lână. După 1859, piaţa liberă e complet distrusă de aceste instituţii care-l întronează pe intermediarul capitalist, „mână invizibilă“ între producător şi consumator. Statul devine astfel complice la nedreptatea boierilor care se îmbogăţesc din munca sclavilor. Dacă ar fi să stabilim în istorie când apare exact în România statul asistenţial, atunci anul 1859 este răspunsul. Odată cu Unirea din 1859, Statul are nevoie de o sumă din ce în ce mai mare de bani pentru a construi căi ferate, bănci comerciale, fabrici, poduri etc. De exemplu, pentru construirea unei reţele de căi ferate, a băncilor de credit ipotecar şi a băncii de emisiune, statul avea nevoie de 12 ori mai mulţi bani decât întreg bugetul anului 1859. Oligarhia privată şi de stat inventează acum impozite directe, impozite indirecte şi multe taxe puse pe capul ţăranului muritor de foame. Dar asta nu era de ajuns. Statul apelează şi la finanţare externă, care se face pe trei căi: împrumuturi contractate de stat, concesiuni şi investiţii directe. Un exemplu: în 1864 se încheie un contract cu compania engleză J. T. Barclay & J. Staniforth pentru construirea a nouăsprezece poduri metalice peste o serie de râuri principale. În august 1866 se încheie, cu aceeaşi companie, un contract de concesionare pentru construcţia liniei de cale ferată Bucureşti – Giurgiu. În anii ’60-’70 ai secolului al XIX-lea apar primele injecţii de capital străin în România, după care se amplifică substanţial această măsura după 1895.
Întrebare: cine avea nevoie de bănci, căi ferate, fabrici, poduri, când 85% din populaţie era iobagă? Altă întrebare: era datoria statului şi a companiilor străine să se ocupe de infrastructură? Călătorea iobagul cu trenul? Nu. Într-un stat modern construit pe temelii sustenabile, nu ar fi trebuit ca infrastructura locală să fie lăsată pe mâna ţăranului eliberat de sclavie, pe mâna comunităţilor locale[33]? Ba da.
Aceasta este tragedia şi drama României liberale de ieri, de azi şi sperăm să nu mai fie şi de acum înainte: în loc ca statul să facă mai întâi reforma agrară şi apoi, pe baza ei, după ce comunităţile locale ar fi fost lăsate să se dezvolte în libertate, să se fi făcut reforma administrativă, oligarhia liberală a făcut mai întâi „reforma“ administrativă fără să mai facă deloc reforma agrară. Căile ferate se construiesc de către corporaţiile străine pentru înlesnirea exporturilor de cereale, fabricile se construiesc pentru ţărănimea proletarizată, iar băncile pentru dezvoltarea marii industrii. Într-un asemenea climat era imposibil să se formeze clasa de mijloc într-o reţea a micilor întreprinzători. Ca şi în comunism, când poporul făcea foamea şi oligarhia de stat avea bani să construiască oraşe fantomă sau proiecte monstruoase precum „Casa Poporului“, în România liberală poporul murea de foame, în schimb oligarhia avea bani pentru bănci, fabrici şi căi ferate.
Care e efectul practic simţit în economie? Dacă în 1859 statul avea o datorie de 2.820.170 de lei, în 1876 statul avea o datorie de 468.677.730 de lei. Să nu ne facem iluzii în privinţa capitalismului! Atunci, ca şi acum, statul român se îndatora şi mai mult ca să-şi plătească datoriile, în timp ce taxele şi impozitele creşteau pentru o populaţie care nu ştia ce este bunăstarea.
Ca să înţelegem mai bine politicianismul liberalilor nu trebuie decât să privim promisiunile contradictorii făcute în 1848 şi 1858 în Divanurile ad-hoc, numite de Iorga „barbarisme latino-turceşti“. Paşoptiştii spuneau ţăranilor: „peste 3 luni veţi fi moşneni peste un petec de pământ“, iar boierilor: „nimeni n-are de gând să vă răpească moşiile“[34].
Acest haos începe să se fisureze în 1903 când Spiru Haret, distributist, înfiinţează Casa Centrală a Băncilor Populare (CCBP). Este prima instituţie modernă care a scos poporul român din mizerie. Băncile cooperatiste îşi limitau dobânzile la 10% (ofereau credite fără camătă), distribuiau dividende de maximum 10% şi cheltuiau cu administrarea până în 10%. În 1907, când izbucneşte răscoala ţăranilor, CCBP cuprindea 2223 de bănci cooperatiste, independente de stat, care dispuneau de 41.000.000 lei. Să spunem că BNR, de la înfiinţare (1880) şi până în 1926, adică în 46 de ani, dispunea de un capital de 100.000.000 lei, iar CCBP, în numai 4 ani de existenţă, dispunea de 41.000.000 lei[35]. Capitalul produs de băncile capitaliste în 20 de ani era produs de băncile distributiste în numai patru ani! Într-adevăr, un argument solid pentru a demonstra că sărăcia e cauzată de camătă. Capitalismul înseamnă camătă, iar camăta înseamnă distrugerea clasei de mijloc; capitalismul nu poate dezvolta şi întreţine clasa de mijloc. Iar fără clasă de mijloc nu există democraţie. Concluzie: capitalismul nu poate fi democratic, ci oligarhic.
Să mergem mai departe cu cifrele, atât de îndrăgite de capitalişti, şi să analizăm mai bine „marile realizări“ economice ale liberalismului în România. A existat clasă de mijloc şi democraţie în România liberală? E clar că, deşi în 1903 se formează nucleul dur al finanţei distributiste, până în 1907 când se revoltă ţăranii nu am avut clasă de mijloc şi, prin urmare, nici democraţie. Peste 80% din populaţia ţării trăia în mizerie. Răscoala din 1907 i-a speriat pe oligarhi. Legea „Casa Rurală“, amânată de liberali încă din 1891 şi sabotată permanent de conservatorul Tache Ionescu, îşi propunea o reformă distributistă. A fost votată în 1907, dar în aşa fel încât devenise neputincioasă. A trebuit să mai treacă 6 ani, până în octombrie 1913, când PNL a trecut în programul său de guvernare, la presiunea Ligii Ţărăneşti a lui Ion Mihalache, desfiinţarea latifundiilor şi colegiul unic. Liga Ţărănească a distributistului Ion Mihalache avea în program democraţia economică: exproprierea, votul universal, impozitul progresiv, şcoala populară şi armata.
În primul deceniu al secolului XX, PIB-ul României era, în medie, de 1.200.000.000 lei pe an. Din această sumă, agricultura producea cam 800.000.000 lei, iar marea industrie cam 200-250.000.000 lei. Din cele 200-250.000.000 de lei pe an pe care le producea mare industrie, 60-70.000.000 lei pe an erau subvenţii acordate de stat (protecţionism), bani luaţi din buzunarul ţăranului sărac ca să prospere marea industrie şi să distrugă mica industrie. Cârdăşia capitalismului cu statul merge atât de departe încât, în acea perioadă, tuturor fabricilor de zahăr din România statul le plătea toată materia primă, tot salariul muncitorilor plus 22% din capitalul de instalaţie. Ca şi cum toată această mafie nu ar fi fost de ajuns, fabricile de zahăr făceau cartel ca să poată vinde zahărul românilor cu 1,20 lei kg, iar bulgarilor cu 0,50 lei kg[36]! Aşa arăta capitalismul la începutul secolului XX în România: aproximativ 700 de fabrici cu 30-40.000 de lucrători-proletari.
Pământul agricol al ţării, cca.8.000.000 ha, era repartizat astfel:
- mica proprietate (sub10 ha) – 41% din pământul arabil, adică 1.015.302 de ţărani plătitori de taxe.
- proprietatea mijlocie (10-100 ha) – 10% din pământul arabil, adică 38.700 de ţărani plătitori de taxe.
- marea proprietate (peste100 ha) – 48% din pământul arabil, adică 1000 de proprietari.
Numărul ţăranilor cu mai puţin de3 haera de 423.401, iar al celor care nu aveau deloc pământ era de 408.502. În România reformelor liberale, peste trei sferturi dintre locuitori nu puteau să trăiască din agricultură de pe propriul lor pământ, în timp ce un boier deţinea de 1.300-1.400 ori mai mult pământ decât un om obişnuit – raport ce nu mai exista în nicio ţară din Europa. O mie de inşi stăpâneau oligarhic 4-5.000.000 hade pământ, iar peste 1.000.000 de oameni abia aveau 3.000.000 ha!
Cu tot protecţionismul liberal[37], se constată că industria capitalistă din România era „pe butuci“. În 1915, dintr-un capital industrial de 636 milioane de lei, 514 milioane erau ale străinilor şi numai 122 milioane ale românilor. Din 1886 până în 1915, din capitalul produs de comerţ, camătă şi exploatarea statului, în industria naţională nu s-au plasat decât 122 milioane de lei!
De-abia în iulie 1917,la Iaşi, se modifică articolele 19, 57 şi 67 din Constituţie în direcţia exproprierii (însă numai exproprierea pământului arabil, fără păşune şi păduri) şi a votului universal. După primul război mondial, prin Constituţia din 1921, legea agrară e adoptată complet şi distributismul e aplicat în toate sectoarele vieţii sociale.
Între 1919 şi 1925 aavut loc o creştere continuă a preţurilor, leul având cel mai scăzut curs dintre toate valutele europene[38]. Asta din cauza politicii deflaţioniste a ministrului de finanţe de atunci, Vintilă Brătianu, pentru a plăti datoria României în 15 ani. Când Madgearu i-a propus taxa pe lux şi pe cifra de afaceri, care ar fi adus ţării cel puţin 250 de milioane pe an, Brătianu a respins propunerea. Oligarhia se consolida plătind taxe egale (sau nu plătea deloc) cu cele plătite de ţărănimea săracă. A apărut astfel o nouă pătură oligarhică din cauză că datoriile de război erau plătite în întregime de familiile subjugate economic. Plan bine pus la punct de liberali care, atunci când era vorba de aplicarea legii, executau rapid toate ordinele intereselor străine, iar când vorbeau poporului, afirmau total invers, spuneau ce dorea poporul să audă[39].
În asemenea condiţii nu se putea dezvolta clasa de mijloc. Neavând deloc clasă de mijloc până spre 1920, nu am avut nici democraţie în România liberală. Nu există democraţie acolo unde nu există o clasă de mijloc puternică; nu există democraţie acolo unde, din cauza foamei, oamenii se revoltă împotriva guvernului şi apoi sunt executaţi, aşa cum s-a întâmplat la noi din 1829 până în 1907. Statul naţional modern s-a format pe idealurile revoluţiei franceze, idealuri de import întreţinute de liberali şi conservatori, străine de realitatea românească şi construite pe teoriile marii proprietăţi. Republicani în convingeri, liberalii sunt de acord să instaureze monarhia numai după ce se asigură că şi conservatorii susţin păstrarea marii proprietăţi, chiar dacă Regele era împotriva iobăgiei. În acest context politic, apariţia Partidului Naţional Democrat al lui Iorga în 1910 şi a Partidului Ţărănesc al lui Ion Mihalache în 1918 (apoi PNŢ în 1926)[40] înseamnă instaurarea democraţiei şi a statului de drept pentru prima dată în istoria noastră modernă. Cam târziu! În Europa occidentală (Anglia, Austria, Franţa, Germania, ţările nordice), votul universal apare în 1867; Danemarca avea un program distributist încă din 1846, iar în 1870 intelectualii danezi intră în Partidul Ţărănesc luptând împotriva Constituţiei liberale de la 1864 care prevedea îngrădirea libertăţilor cetăţeneşti şi suprimarea democraţiei parlamentare printr-un Senat oligarhic.
Începând cu 1 decembrie 1919 este numit primul guvern distributist[41] condus de Al. Vaida Voievod. Mihalache a fost numit ministru al agriculturii şi domeniilor. Au urmat apoi guvernele dintre 1928 şi 1936, când politicile distributiste conduc efectiv economia naţională. România a cunoscut în această perioadă cea mai mare înflorire a clasei de mijloc[42]. De aceea Mircea Eliade saluta eforturile depuse de Fundaţia Principele Carol, de Dimitrie Gusti şi de întreg cercul intelectual distributist din jurul Institutului Social Român în acţiunea de culturalizare şi de scoatere a satului din mizerie. Pe 9 decembrie 1935 avea loc a doua expoziţie a Echipelor Regale Studenţeşti, organizaţie la nivel naţional care îşi canaliza efortul colectiv către un nou stil de viaţă asociativă. „Dar nu numai satul românesc îşi găseşte un izvor de înnoire şi ridicare obştească în această activitate a echipelor“, spunea Eliade, „ci însăşi cultura română poate afla aici un alt început, mai real, mai autentic şi mai bogat“[43].
- III. Liberalismul este utopic
Credinţa omului într-o ordine perfectă a stat şi va sta mereu la baza construcţiilor sociale. Problema este dacă această credinţă într-o ordine perfectă este creştină sau raţionalistă (liberală, marxistă).
Credinţa creştină într-o ordine perfectă care stă la baza organizării sociale a fost dată de Hristos în rugăciunea Tatăl Nostru: „Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi“ (Luca 11: 2-3). Acest „precum în cer aşa şi pe pământ“ nu este utopie, nu este rodul imaginaţiei nestatornice, nu este raţionalism egocentric. Dar ce vrea să spună Hristos prin aceste cuvinte? Dacă citim mai departe capitolul 11 din Evanghelia după Luca aflăm răspunsul. Între versetele 42 şi 52, evanghelistul ne spune că fariseii şi cărturarii (sofiştii antichităţii) au venit la Hristossă-i ceară explicaţii. Şi Hristos le spune: „Dar vai vouă, fariseilor! Că daţi zeciuială din izmă şi din untariţă şi din toate legumele şi lăsaţi la o parte dreptatea şi iubirea de Dumnezeu; vai vouă, fariseilor! Că iubiţi scaunele din faţă în sinagogi şi închinăciunile în pieţe. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că sunteţi ca mormintele ce nu se văd, şi oamenii, care umblă peste ele, nu le ştiu. [...] Vai vouă, învăţătorilor de Lege! Că aţi luat cheia cunoştinţei; voi înşivă n-aţi intrat, iar pe cei ce vroiau să intre i-aţi împiedicat“ (Luca 11: 42-52).
„Precum în cer aşa şi pe pământ” nu înseamnă, cum cred utopic marxiştii şi liberalii, că omul poate construi pe pământ o ordine socială perfectă, ci înseamnă că omul e chemat să aplice pe pământ doar dreptatea (justiţia) şi iubirea de Dumnezeu; versetul nu se referă numai la starea interioară, sufletească a omului pentru care Hristos a lăsat preoţi şi episcopi pentru spovedanie, ci se referă şi la starea exterioară omului, la relaţiile lui materiale cu aproapele său, la realitatea socială. Hristos vorbeşte despre justiţie într-un context care ţine exclusiv de starea materială a omului – zeciuiala şi împărţirea legumelor pe care fariseii şi cărturarii o fac oamenilor, Hristos le pune în balanţă cu justiţia pe care nu o fac. De ce îl îndeamnă Hristos pe om să aplice justiţia? Pentru că omul o poate aplica, pentru că justiţia nu este utopie.
La Isaia5: 7-8 se spune şi mai explicit: „Nădăjduit-a să-I rodească dreptate, dar iată: răzvrătire. Vai vouă care clădiţi casă lângă casă şi grămădiţi ţarini lângă ţarini până nu mai rămâne niciun loc, ca să fiţi numai voi stăpânitori în ţară“. Întotdeauna când Hristos înfierează bogaţii, El se referă la oligarhi.
Hristos arată fără echivoc ce este justiţia: justiţia este o anumită doctrină economică; justiţia este acea doctrină economică în care marea proprietate şi acumularea nelimitată de capital sunt un păcat. Într-o societate în care creditul ipotecar nu este interzis, în acea societate nu există justiţie.
Cu 300 de ani înainte de Hristos, Aristotel ştia asta. Scrie Aristotel: „Dreptatea este o virtute socială, căci dreptul nu este decât ordinea comunităţii politice (ori dreptul este hotărârea a ceea ce este just)”[44]. Aristotel scrie că cea mai veche şi mai bună formă de democraţie pentru dezvoltarea clasei de mijloc este democraţia agrară (distributismul). De ce? Pentru că democraţia agrară nu se bazează pe negustori (intermediari, liberali) şi pe muncitori plătiţi (salariaţi, proletari); virtutea nu are nimic în comun cu aceştia. Forma de guvernământ preferată de Aristotel e monarhia unită cu democraţia agrară (democraţia economică) şi cu aristocraţia. Aristotel era distributist!
Cum se explică faptul că, în privinţa justiţiei sociale, Aristotel vorbeşte ca şi Hristos? Răspunsul e simplu: amândoi luptau împotriva sofiştilor şi maniheiştilor. Sofiştii antichităţii erau relativişti, egalitarişti, atei, dezrădăcinaţi, egoişti, dispreţuiau dreptatea. Stoicii se trăgeau direct din doctrina gnostică a maniheiştilor; stoicii erau individualişti, pledau pentru libertatea sexuală totală (incest, homosexualitate etc.), doreau stat global, aveau o concepţie confuză şi relativistă asupra binelui şi răului şi separau etica de politică. Ei bine, gânditorul liberal Isaiah Berlin, înnobilat preşedinte al Academiei Britanice în 1957, ascris într-un studiu[45] că liberalismul îşi are rădăcinile în sofiştii şi stoicii antichităţii.
Morala creştină înseamnă ordine politică şi economică bazată pe justiţie. Liberalismul clasic sau / şi neoliberalismul au separat dintotdeauna etica de politică şi economie, construind conceptul modern de „drept“ pe principiile nedreptăţii. Pentru liberali / raţionalişti / iacobini, dreptul politic nu mai este gândit în termenii lui Aristotel şi ai lui Hristos, unde drept înseamnă justiţie, ci în termenii utopiei libertăţii individuale totale[46], unde dreptul înseamnă ceea ce omul, în subiectivismul său distrus de singurătate, consideră că e drept.
Aici e motivul pentru care Iorga, referindu-se la dreptul liberal pe care se fundamentează monstruosul stat modern (criza actuală a pus însă capac statului modern liberal), a spus: „Dreptul este un lucru foarte frumos, dar eu prefer dreptatea“[47].
În decursul timpului, să vedem ce a făcut liberalismul pentru a clădi o societate din care lipseşte justiţia. În primul rând a semănat confuzie în societate; o confuzie cu rădăcinile în aporia antică. Confuzia se cristalizează în Principele lui Machiavelli. Principele teoretizează sofismul „scopul scuză mijloacele“. S-a ajuns astfel că în societatea liberală toţi oamenii vor să facă binele, toţi vor să fie fericiţi, toţi vor să fie justiţie, dar nimeni nu ştie cum să le facă. Având un scop nobil, mijloacele imorale nu ating scopul propus. De aici demonismul societăţii liberale: omul a renunţat chiar la a mai crede într-o finalitate, într-un telos personal şi social.
În al doilea rând, după ce scopul şi mijloacele au fost pervertite, o dată cu John Locke munca omului nu mai este proprietatea lui[48]. Asta înseamnă că munca şi capitalul se separă. Dacă pânăla Locke munca producea capital şi ea era baza capitalului, după Locke capitalul va produce muncă. Dar munca produsă de capital nu este „mama“ justiţiei, ci promotoarea injustiţiei; munca nu mai are un rol moral în societate, ci rol destabilizator şi imoral; munca nu mai educă oamenii pentru exerciţiul democratic, ci îi alienează pentru instaurarea oligarhiilor şi totalitarismelor; munca nu mai este manifestarea creatoare şi vocaţională a libertăţii personale, ci este sclavie; munca nu mai produce prosperitate şi bani, ci sărăcie, banii producând bani prin dobândă excesivă (camătă).
Or, pentru dezvoltarea clasei de mijloc şi consolidarea democraţiei, munca este mai mult decât un drept – munca este proprietate personală. Într-o societate în care munca este doar un drept, acolo nu există clasă de mijloc şi nici democraţie, nici justiţie. Dreptul la muncă (o iluzie!) trebuie înlocuit cu dreptul la proprietatea personală care este munca, adevăratul drept care înseamnă dreptate, transparenţă, anticorupţie şi democraţie. Ce „drept la muncă“ există în societăţile majoritar capitaliste unde şomajul ajunge la cote alarmante, de 15-20%? Ştie toată lumea că, istoric, şomajul apare odată cu capitalismul.
Liberalismul este pură utopie[49]. El se bazează pe credinţa într-o ordine socială perfectă şi ireală elaborată de raţiunea umană, în comparaţie cu distributismul, care se bazează, după cum am văzut, pe credinţa într-o ordine socială perfectă şi reală revelată de Dumnezeu. „Dacă un popor sau un stat suferă, trebuie ca toţi să se pocăiască şi atunci toate se vor îndrepta de la Dumnezeu“, scrie Cuviosul Siluan Athonitul[50]. În mistica revelată de Hristos Cuviosului Siluan în secolul XX, pocăinţa înseamnă eliberarea de mândrie, mândria înseamnă egoism (individualism, liberalism), iar individualismul înseamnă raţiunea guvernată de imaginaţie (adică de iluzii, de lucruri care nu au aderenţă la realitate, de utopii).
Un model de gândire în care sofismul şi aporia se îmbrăţişează este Raymond Aron. El scrie despre piaţa liberală: „mecanismele de piaţă nu sunt, prin ele însele, creştine sau contrare spiritului creştin. [...] Niciun regim nu poate pierde din vedere realitatea egoismului“[51]. Dar arborele mitologiei liberale, care încă din antichitate era antihristic şi antiaristotelic, se desăvârşeşte în Rousseau. Niciun liberal nu e capabil să înţeleagă teologia creştină, dar Rousseau e piatra de temelie a confuziei. El duce la perfecţiune aporia maniheistă a antichităţii, premergând apriorismul kantian atunci când decretează că societatea creştină e o iluzie, o „societate închipuită“[52].
Iată, în cuvintele individualistului Rousseau, rezultatul liberalismului: „Cel care cutează să pornească la făurirea unui popor trebuie să se simtă în stare să schimbe, ca să spunem aşa, însăşi natura umană, să transforme pe fiecare individ care prin el însuşi este un întreg perfect şi solitar, făcându-l să devină o parte dintr-un întreg mai mare, de la care acest individ primeşte, întrucâtva, însăşi viaţa şi fiinţa sa; el trebuie să se simtă în stare să schimbe constituţia omului pentru a o întări; să înlocuiască existenţa fizică şi independentă pe care am primit-o cu toţii de la natură, printr-o existenţă parţială şi morală. Trebuie, într-un cuvânt, să ia omului forţele lui proprii şi să-i dea în schimb altele, străine, de care să nu se poată folosi decât cu ajutorul altora“[53].
Contrar cu ceea ce susţine Leszek Kolakowski[54], Kant nu combate orice formă de sclavie şi nu este în opoziţie cu Rousseau, de vreme ce şi pentru Kant concepţia dreptului natural liberal este fundamental antimetafizică şi total ruptă de creştinism. „Capacitatea omului de a săvârşi singur Binele după legile libertăţii”, scrie Kant, „poate fi numită natură, spre deosebire de graţie, prin care înţelegem capacitatea ce-i poate fi dată numai cu sprijin supranatural. […] Ideea unei asocieri supranaturale la capacitatea noastră morală, oricât de lacunară ar fi ea, şi chiar la dispoziţia noastră morală – incomplet purificată, sau cel puţin, slabă – de a satisface orice îndatorire care ne revine, este transcendentă, fiind doar o idee de a cărei realitate nu ne poate asigura nicio experienţă”.[55] Desigur, Kant şi Kolakowski atacă frontal trecutul sclavagist al Europei de pe poziţii raţionaliste, dar întrebarea justă este: oare cunoşteau Kant şi Kolakowski istoria micului popor român dela Dunăre? Kolakowski opune sclaviei europene antice, în care oamenii erau vânduţi şi cumpăraţi ca oricare altă marfă, concepţia liberală în care, deşi sunt liberi biologic, oamenii sunt nevoiţi să-şi vândă virtuţile, talentele şi sufletul pe piaţa muncii. Kolakowski e de acord că liberalismul oferă numai libertate biologică omului. Dar înlocuirea unui rău mai mare cu un rău mai mic nu a fost niciodată opţiunea justă în istoria poporului nostru. La noi, concepţia despre dreptate, proprietate şi libertate a fost dintotdeauna net superioară celei occidentale. De ce sclavia modernă, în care omul e subjugat spiritual, să fie opţiunea corectă în comparaţie cu sclavia antică (pe care dacii nu au cunoscut-o) în care omul era subjugat şi spiritual, şi biologic?
Odată cu actuala criză, noua ştiinţă politică şi economică va consemna următorul adevăr istoric: liberalismul („de dreapta“ sau „de stânga“) e cauza primă a celor două totalitarisme ale modernităţii[56] şi, în consecinţă, se vor curăţa ştiinţele sociale de aporia gnostică, lucru care nu a fost făcut nici de Eric Voegelin, nici de Culianu (ambii scriu că „dreapta“ şi „stânga“ sunt gnostice, dar ambii se declară susţinători ai „dreaptei“ liberale). Rezultatul liberalismului clasic se numeşte marxism, centralizare, dictatură de orice fel (de clasă, de rasă, tehnologică etc.). De ce? Pentru că „absenţa democraţiei în economie e un pericol permanent pentru supravieţuirea democraţiei în politică“[57].
Tocqueville este liberalul „de dreapta“ care a scris că democraţia liberală se împlineşte în socialism. Ceea ce nu înţeleg cei „de dreapta“ e că Tocqueville a scris din interiorul democraţiei liberale; el nu spus nicăieri că America, la acea vreme, era o democraţie ţărănească, aristotelică, şi apoi urma să decadă în despotism, ci a spus că America era o democraţie liberală care urma să decadă în dictatura majorităţii – acesta este cursul firesc al liberalismului clasic faţă de care nici Tocqueville nu s-a delimitat, ci doar l-a constatat. Tocqueville şi-a descris corect ideologia: „turmă de animale timide şi muncitoare al căror păstor este guvernul“[58]. El constată că democraţia liberală şi-a atins „limitele naturale“, egalitarismul fiind „limita extremă“ a liberalismului. Cum spune şi Manent, democraţia liberală „îl face pe om să trăiască în interiorul unui proiect în care este totodată stăpân suveran şi materie docilă“[59].
Nu numai că liberalismul ignoră justiţia, dar epuizează chiar şi legea în sine: „dispozitivul modern face legea din ce în ce mai mult unică suverană, natura din ce în ce mai liberă, dar şi pe una şi pe alta tot mai slabe, până ce natura şi legea nu mai sunt preocupate decât să-şi epuizeze reciproc forţele“[60].
Rousseau (considerat „de stânga“) şi Tocqueville (considerat „de dreapta“) sunt liberalii care au descris corect şi concret despotismul individualist, democraţia totalitară (de masă). „Dictatura majorităţii“ nu înseamnă votul universal, ci omul redus la individ şi masificat tocmai pentru că nu mai are o identitate şi o personalitate proprie. Liberalismul este chintesenţa dictaturii deoarece îi oferă acesteia din urmă o „haină“ democratică, omul consimţind în final în mod democratic să trăiască într-un lagăr global de concentrare. Gânditorii importanţi ai secolului trecut au sesizat că „ştiinţa“ modernă (care de fapt e scientism, nu ştiinţă) elaborează o tehnică şi o tehnologie care-l înstrăinează pe om de viaţă, aceasta fiind „esenţa acţiunii în epoca lui Anti-Hrist, când însăşi posibilitatea Sinelui viu a fost negată“[61].
Nu degeaba a scris Manent despre ţelul liberal: „Din moment ce, pentru a scăpa în mod definitiv de puterea acestei instituţii ciudate care este Biserica, trebuie să renunţăm să gândim viaţa omenească potrivit binelui sau scopului său, din moment ce, în consecinţă, puterea din corpul politic nu mai poate fi gândită ca puterea scopului sau binelui, a unui bine care ordonează ceea ce dă, conform definiţiei augustiniene a graţiei divine, omul nu se poate înţelege decât «creându-se»“[62].
- IV. Încheiere
Liberalismul clasic / libertarianismul, ca şi marxismul, patologizează istoria pentru că ambele curente sunt revoluţionare. Burghezia şi proletariatul, cele două clase revoluţionare din istorie, nu tolerează decât „tradiţia după modernitate”. Dar apelul la istorie nu este paseism, ci cultură, iar tradiţia culturală europeană, dar mai ales cea românească, nu începe odată cu modernitatea. Omul modern trăieşte în Matrix: el crede că e mult mai bogat, mai prosper şi mai liber decât omul din anul 800 sau din anul 1400. Omul anului 800 trăia în armonie cu Cosmosul şi-l stăpânea; liberalismul i-a promis omului neatârnarea faţă de Cosmos (ca şi cum omul premodern ar fi fost terorizat de Cosmos), iar omul a ajuns, din stăpân al Cosmosului, stăpânit de universul materialist–artificial pe care singur şi l-a fabricat. Totul era de dimensiuni cosmice în lumea omului premodern: bogăţia îi era cosmică, libertatea îi era cosmică, iubirea îi era cosmică. Dar lumea omului modern e doar individuală.
Neavând nevoie de factorul uman, tehnologia se poate dezvolta fără probleme mai ales într-o ţară unde clasa de mijloc nu există şi unde depopularea este în plin avânt.
În istoria românilor, democraţia distributistă a creat statele medievale şi a protejat poporul român în vremuri poate mai vitrege decât azi. Fiind o teorie istorică, distributismul a făcut istorie, lucru care nu se poate spune despre „democraţia“ liberală. În 200 de ani, oligarhia liberală a distrus ceea ce n-au distrus toate invaziile barbare în 1500 de ani: simţul civic şi respectul de sine al românului, demnitatea şi onoarea unui popor.
O doctrină socială e corectă şi compatibilă cu dezvoltarea unui popor numai şi numai dacă e confirmată de istorie. John Locke, Adam Smith, părinţii fondatori ai liberalismului au falimentat la ei acasă, în Marea Britanie. Ei n-au trecut testul istoriei; istoria i-a infirmat. Cu atât mai mult se impune astăzi reconstrucţia României pe temeliile ei istorice.
Statul naţional modern nu a fost niciodată sustenabil. El trebuie abandonat şi înlocuit nu cu statul global, cum cer liberalii de azi, ci cu statul unei noi modernităţi – cu statul unei modernităţi istorice, cu statul civic. Statul civic este statul naţional al modernităţii istorice în care comunităţile locale se autofinanţează prin mici reţele de bănci cooperatiste şi afaceri de familie care îşi construiesc infrastructura zonală necesară. Statele medievale româneşti erau state civice. În statul civic bogăţia nu este centralizată oligarhic, la vârful societăţii, ci este larg dispersată în rândul populaţiei. Statul nu trebuie să finanţeze infrastructura. Această „soluţie“ duce statul în faliment prin acumulare de datorii incalculabile. Asta au făcut liberalii secolelor trecute în România şi peste tot în lume[63]; şi asta vor azi aceiaşi liberali care doresc guvern mondial. În esenţă, nu este nicio deosebire între liberalii de azi, care cer guvern mondial, şi paşoptiştii de ieri; liberalii de azi sunt în continuitatea paşoptiştilor. Paşoptiştii nu erau naţionalişti în scop, ci naţionalişti de conjunctură. Modelul lor era statul global al iacobinilor.
Societatea civilă din România e invitată să ia seama la schimbările sociale care s-au produs în trecut şi la cele care se impun în prezent. Comunismul şi nazismul au salvat liberalismul o dată. Nu trebuie să mai permitem ca acelaşi lucru să se întâmple iarăşi printr-o altă dictatură. Este România capabilă să se elibereze de jugul „democraţiei“ contemporane, fie ea liberală, fie socialistă, care nu creează altceva, după cum spunea Pârvan, decât o educaţie din care ies docili papagali şi gelatinoase nevertebrate etice?
[1] „Foreign Policy România“, Viitorul este acum, sept.-oct. 2011, p. 20: „Raportul special al Foreign Policy despre epoca următoare, numit Viitorul începe azi, este, sperăm, un pic mai bine ancorat în realitate. I-am abordat pe cei mai de seamă reprezentanţi ai magiei negre numite prognoză – oameni ale căror slujbe impun pariuri mari cu viitorul, susţinute cu propria reputaţie şi, în unele cazuri, cu miliarde de dolari. Şi le-am cerut să privească dincolo de orizont, spre felul în care va arăta lumea după 2025“.
[2] Stefano Zamagni, Vera Zamagni, Cooperative Enterprise. Facing the Challenge of Globalization, Edward Elgar Publishing, Northampton, MA, USA, 2010, p. 13-17. Prima cooperativă modernă din istorie, creată în 1843 după modelul solidarităţii şi democraţiei economice, a fost fabrica de bumbac din orăşelul Rochdale, centrul istoric al industriei bumbacului britanic. Până să fie cooperativizată, în fabrică muncitorii trudeau în condiţii inumane de la vârsta de 7, 8 ani. Modelul de succes al cooperativei a fost repede urmat în toată Marea Britanie. În 1877 erau 1661 de cooperative în Albion, cu un milion de membri. Astăzi, în Marea Britanie sunt peste 4.992 de cooperative care oferă peste 237.800 de locuri de muncă şi au peste 12 milioane de membri. Capitalul sectorului cooperatist din Marea Britanie este de 33,5 miliarde de lire. În întreaga lume sunt peste 800 de milioane de membri ai cooperativelor şi peste 100 de milioane de angajaţi – asta înseamnă cu 20% mai mulţi angajaţi decât în sectorul corporatist.
[3] Nicolae Iorga, Istoria Românilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, vol. I, partea a II‑a, p. 21.
[5] Vasile Pârvan, Getica, Editura Meridiane, Bucureşti, 1982, p. 332 şi urm.
[6] Nicolae Iorga, op. cit., p. 139.
[7] Ibidem, p. 244. Iorga îl citează pe Burkhardt.
[8] Nicolae Iorga, „La Romania” danubienne et les barbares au VI-e siècle, în „Revue belge de philologie et d’histoire“, III, 1924, nr. 1, p. 35. Nu cunoaştem de unde a scos istoricul Lucian Boia informaţia că numele România e format prima dată în secolul al XVIII-lea de către istoricul sas Martin Felmer (încă o dată, tot ce e românesc de fapt nu e „românesc“!), iar apoi de Dimitrie Philippide în secolul al XIX-lea.
[9] Nicolae Iorga, Hotare şi spaţii naţionale. Afirmarea vitalităţii româneşti, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1996, p. 261.
[10] Dan Gh. Teodor, Romanitatea carpato–dunăreană şi Bizanţul în veacurile V–XI, Junimea, Iaşi, 1981, p. 16.
[14] Nicolae Iorga, Hotare şi spaţii naţionale. Afirmarea vitalităţii româneşti, p. 206-207.
[15] Nicolae Iorga, Doctrina naţionalistă, Institutul Social Român, conferinţă ţinutăla Fundaţia Universitară Carol I, 10 decembrie 1922, Cultura Naţională, p. 3.
[16] Vasile Pârvan, Dacia. Civilizaţiile antice din ţările carpato-danubiene, 100+1 Gramar, Bucureşti, 2002. Pârvan pune accentual pe forţa de asimilare a dacilor transmisă până azi românilor. Forţa de asimilare înseamnă să ai capacitatea de a-l învinge pe duşman cu propriile lui arme şi de a te „contamina“ numai cu calităţile lui, după ce acesta a fost deja exterminat. Vezi şi Vasile Pârvan, Idei şi forme istorice, Cartea Românească, Bucureşti, 2003, p. 41: „Tradiţionalismului ţărănesc îi corespunde o curiozitate extraordinar de multilaterală, chiar pentru lucrurile total străine de experienţa lui principiară. Neîncrederii faţă de orice e nou îi corespunde dorinţa de a afla taina acelei noutăţi, spre a o supune: de unde, un spirit de observaţie şi de critică excepţional de ascuţit, întrecând adesea cu mult pe cel al omului cult, deprins cu formele luate de-a gata din cărţi“.
[17] În Principatele Române nu a existat feudalismul. Micii boieri proprietari de pământ ai Evului Mediu românesc nu erau dezrădăcinaţi şi nici occidentalizaţi. Vezi Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident, Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 122: „În principate nu au existat feudali proprietari de feude“. Domnitorii împărţeau pământ credincioşilor lor şi celor mai viteji dintre războinici, dar acest pământ nu era dat prin exproprierea ţăranilor sau prin proletarizarea lor, ci era dat din domeniile domnitorului sau din terenurile rămase fără moştenitori. Vom vedea mai târziu cum a apărut capitalismul în România, având în vedere că nu am avut feudalism.
[18] Nicolae Iorga, Hotare şi spaţii naţionale, p. 136.
[19] Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Minerva, Bucureşti, 1980, p. 198-199.
[20] Lucian Boia, Istorie şi mit, Humanitas, Bucureşti, 2011, p. 65: „Societatea modernă este opera oraşelor şi a burgheziei“. Boia se plânge că Ţările Române erau agrare. Dacă prin modernizare înţelegem ceea ce înţelege Boia, şi anume occidentalizarea birocratică a României şi imitarea instituţiilor revoluţionare din Apus, atunci putem spune că fanarioţii ne-au modernizat.
[21] Moment asemănător cu cel de azi. Românii se zbat în sărăcie în timp ce oligarhia politică şi intelectuală e pe cale să cedeze ungurilor Covasna şi Harghita sub presiunea crizei economice. Desfiinţarea judeţelor cerută de liberali în favoarea „regionalizării“ şi „descentralizării“ e alt exemplu.
[22] Neagu Djuvara, op. cit., p. 126 şi urm.
[23] Ibidem, p. 122. Trecerea de la alfabetul slav la cel latin, în 1860, nu este opera elitei boierilor liberali, cum susţine Boia, ci este opera ţăranilor care nu-şi pierduseră limba. Paşoptistul I. H. Rădulescu dorea transformarea limbii române în dialect italian prin eliminarea cuvintelor dacice din limba română. În acea vreme exista printre ţărani următoarea vorbă despre boieri: „Dumnealor au vorbit pe limba lor, acum să vorbim şi noi pe limba noastră”. Fie că se credeau slavi, fie că se credeau latini puri, boierii secolului XIX erau rupţi de popor.
[24] Ca să nu fiu acuzat că incriminez pe nedrept liberalismul de relaţia paternă cu marxismul , mă simt nevoit să îl citez pe cel mai în vogă istoric liberal, Lucian Boia, din Istorie şi mit, p. 61: „Ideologia comunistă avea nevoie de o revoluţie burgheză (moment obligatoriu al traiectoriei istorice marxiste) şi de o clasă burgheză care să o pună în aplicare“. Se uită azi că Marx era şi capitalist; el a observat în Capitalul că exproprierea ţăranilor de pământ este opera capitalismului: „Dacă modul de producţie capitalist presupune exproprierea muncitorilor de mijloacele de muncă, el reclamă în agricultură exproprierea lucrătorilor rurali de pământ şi subordonarea lor unui capitalist care se îndeletniceşte cu agricultura pentru profit“. Că marxismul e monopol / oligarhie de stat, iar capitalismul e monopol / oligarhie privată, nu are nicio relevanţă.
[25] Virgil Madgearu, Agrarianism, Capitalism, Imperialism, Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p. 101-103.
[26] Pierre Manent, Istoria intelectuală a liberalismului, Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 33-38.
[27] Isaiah Berlin, Cinci eseuri despre libertate şi alte scrieri, Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 249.
[28] Nicolae Iorga, Hotare şi spaţii naţionale…, p. 309-310. Vezi şi N. Iorga, Doctrina naţionalistă, p. 9: „Dar Statul modern a fost întemeiat de idealişti, de unii ideologi crescuţi aiurea, fără cunoştinţa deplină a naţiei lor, fără să caute pe urmă, când s-au întors de la studii, a cunoaşte adânc această naţiune“.
[29] Virgil Madgearu, op. cit., p. 104.
[30] Ion Mihalache, Ce politică să facem, Litera, Bucureşti, 1995, p. 166.
[31] I. C. Brătianu, Acte şi cuvântări, Cartea Românească, Bucureşti, 1938, vol. 1, p. 31-32.
[32] Nicolae Iorga, Istoria poporului românesc, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 708.
[33] Această economie falimentară este aplicată şi azi în România de aceeaşi oligarhie. Vezi declaraţiile de după summit-ul Merkozy ale lui Mugur Isărescu dela Forumul Bancar Român: „Cred că nici n-am înţeles bine noi românii cum va funcţiona regula asta. Ne certăm în continuare pe alte drăcii, că de ce 3%, că trebuie să facem autostrăzi… O să vedeţi că se vor face autostrăzi cu deficit structural de 0,5% mai mult decât s-au făcut cu deficite structurale de 10% din PIB, pentru că acelea s-au dus în altă parte, nu în investiţii“. Oligarhia e interesată să facă autostrăzi în România, ţara în care nu există clasă de mijloc. Pentru cine sunt făcute autostrăzile? Pentru români? Nu. Pentru tirurile care importă în colonia numită România peste 80% din ce mănâncă românii. Numai că, spre regretul oligarhiei, situaţia nu mai e aceeaşi ca în secolul XIX sau XX: capitalismul e în colaps şi nu mai e nimeni interesat să „investească“ în autostrăzi şi în alte afaceri coloniale.
[34] Virgil Madgearu, op. cit., p. 109.
[35] Ibidem, p. 109, 111.
[36] Ion Mihalache, op. cit., p. 75.
[37] Protecţionismul a fost mereu şi este arma capitalismului financiar, care merge mână în mână cu marea industrie, el apare atunci când oligarhia impune o economie artificială. Protecţionismul nu este posibil într-o economie organică, distributistă, într-o piaţă cu adevărat liberă. În sec. XIX-XX, când corporaţiile erau naţionale, protecţionismul era naţional; azi, când corporaţiile sunt transnaţionale, protecţionismul e transnaţional. Facilităţile date de stat marilor corporaţii în dauna industriei mici locale nu sunt altceva decât protecţionism. De aceea, protecţionismul antebelic şi interbelic nu a dezvoltat capitalul naţional, aşa cum protecţionismul de azi nu dezvoltă nici el capitalul naţional.
[38] Virgil Madgearu, Reforma monetară şi Banca Naţională, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1925, p. 9-12.
[39] Ibidem, p. 6-9. Vintilă Brătianu declarase public, alături de guvernatorul BNR de atunci, Oromulu, că liberalii vor consolidarea monedei şi impozit pe capital, dar când sunt la putere liberalii resping impozitul pe capital şi politicile monetare care ar fi generat consolidarea leului.
[40] PND-ul lui Iorga şi PNŢ-ul lui Mihalache sunt primele şi singurele partide distributiste din istoria României. Partidul Ţărănesc al lui Mihalache se formează în 1918, dar fuzionează în 1926 cu Partidul Naţional din Ardeal al lui Iuliu Maniu. Deşi Maniu era liberal, partidul său fiind finanţat direct de PNL pentru a pregăti Marea Unire în Transilvania, el va renunţa după 1926 la politicile liberale şi va permite adoptarea liniei economice trasate de Madgearu şi Mihalache. Să mai amintim că Iuliu Maniu se declarase în perioada 1906‑1910, pe când era deputat în Parlamentul de la Budapesta, patriot maghiar: „Suntem cu toată curăţenia sufletului nostru fiii credincioşi ai acestei ţări“. Declaraţia a fost făcută în 28 iulie 1906 în şedinţa Parlamentului Maghiar. Vezi N. Iorga, Istoria unei legende: Iuliu Maniu.
[41] Primul guvern distributist era format din „Blocul Naţional şi Democratic al majorităţii parlamentare“. Din el făceau parte Partidul Ţărănesc (Mihalache), Partidul Naţional (Maniu) şi Partidul Naţional Democrat (Iorga).
[42] Istoricul Lucian Boia pune dezvoltarea clasei de mijloc din interbelic în legătură directă cu derapajele totalitare de după 1938: „Generaţie după generaţie creşteau însă, în mod sensibil, rândurile celor care începeau să aibă acces la cultură şi un cuvânt de spus în viaţa socială. Această mişcare era alimentată de straturile aflate mai aproape de baza societăţii. Clasa de mijloc, îndeosebi, aproape inexistentă în momentul declanşării procesului de modernizare, se lărgeşte şi se consolidează treptat. Valorile autohtone nu puteau decât să prindă o forţă sporită. După primul război mondial, ritmul acestor transformări s-a intensificat. Reforma agrară din 1921, însemnând dezmembrarea aproape completă a marii proprietăţi, şi votul universal au schimbat radical datele jocului social şi politic. Paralel, ştiinţa de carte şi implicarea în procesul cultural au progresat semnificativ. Influenţa occidentală continua să acţioneze, dar impactul ei asupra unei opinii publice mult amplificate nu mai putea fi pe măsura seducţiei exercitate asupra restrânsei elite de odinioară. În sfera politicii, discursul naţionalist devenea mai profitabil decât invocarea modelelor străine. Politica intra în faza de mase. Cu un secol în urmă, Tocqueville avertizase asupra posibilei derive autoritare a democraţiei. Este ceea ce s-a întâmplat în perioada interbelică“ (Istorie şi mit, p. 106-107). Este inutil să amintim că Mihalache şi Iorga au respins ferm dizolvarea partidelor în 1938 şi nici nu au fost la guvernare după 1936. Este absolut stupid să pui la rădăcina totalitarismelor interbelice dezvoltarea clasei de mijloc. Nu clasa de mijloc a mânat legionarismul, fascismul sau comunismul, ci acele grupuri de oameni săraci şi dezrădăcinaţi care între 1919 şi 1936 încă nu apucaseră să prospere din cauza politicilor liberal-proletare de mai înainte, şi se afiliaseră între timp maselor de răzvrătiţi uşor de manipulat în organizaţii şi mişcări dictatoriale. Mai e cazul să amintim că în ziua abdicării Regelui, 30 decembrie 1947, protestele monarhiste au fost înăbuşite, la comanda comuniştilor, de muncitorii alienaţi din fabrici?
[43] Mircea Eliade, Meşterul Manole. Studii de etnologie şi mitologie, Eikon, Cluj-Napoca, p. 400.
[44] Aristotel, Politica, Antet, Bucureşti, 1996, p. 7.
[45] Isaiah Berlin, op. cit., studiul Naşterea individualismului grec, p. 390-433. La sfârşitul eseului, după ce se ceartă cu Aristotel şi arată originile sofiste şi maniheiste ale liberalismului, Berlin scrie: „De ce trebuie să presupunem că declinul comunităţii organice a fost un dezastru total? N-o fi avut, dimpotrivă, un efect eliberator? [...] Aşa că, departe de a fi un declin trist şi încet, asta a însemnat o lărgire a orizonturilor. Condamnarea lor de către Aristotel şi discipolii săi moderni se bazează pe presupuneri a căror validitate nu este indubitabilă, ca să nu spunem mai mult“. Sofistul Berlin pretinde că gândeşte logic şi raţional, pe baza experienţei. Berlin e promovat cu mare satisfacţie de Mihail Neamţu pe blogul personal. De altfel, Neamţu a dat un interviu în oficiosul Patriarhiei Române, pe 26 noiembrie 2011, în care spunea că, pentru a ieşi din criză, România trebuie să urmeze privatizarea şi înmulţirea proprietăţii private (Neamţu face apologia oligarhiei), căci „liberalismul, aplicat schimburilor economice, conduce la mult mai multă libertate şi prosperitate decât dirijismul atotştiutor al birocraţiei statale“.
[46] Berlin recunoaşte că liberalismul este aporie şi utopie. După ce face apologia libertăţii individuale, ca orice liberal, conchide: „Ideea de libertate individuală este o iluzie. Şi cu cât depărtarea noastră de omniscienţă este mai mare, cu atât mai dominatoare este această idee de libertate, de responsabilitate şi de culpabilitate, produse ale ignoranţei şi ale fricii care populează necunoscutul cu ficţiuni înspăimântătoare. Libertatea individuală este o iluzie nobilă care a avut importanţa ei socială; probabil că societăţile s-ar fi prăbuşit fără ea; ea este un instrument necesar – unul din cele mai mari şiretlicuri ale «vicleniei» Raţiunii sau Istoriei, sau ale oricărei alte forţe cosmice pe care am putea fi invitaţi să o venerăm” (ibidem, p. 197). Să minţi oamenii şi apoi să le spui că le faci un bine minţindu-i!
[47] Nicolae Iorga, Doctrina naţionalistă, p.11.
[48] Pierre Manent, op. cit., p. 72-75.
[49] Isaiah Berlin, op. cit., p. 273-275. Pagini spumoase despre utopia modernă concretizată în liberalism.
[50] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Deisis, Sibiu, 2001, p. 208.
[51] Raymond Aron, Opiul intelectualilor, Curtea Veche, Bucureşti, 2008, p. 360.
[52] J. J. Rousseau, Contractul social, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 278-279.
[54] Leszek Kolakowski, Modernitatea sub un neobosit colimator, Curtea Veche, Bucureşti, 2007, „Ce nevoie avem de Kant?”, p. 68–82.
[55] Immanuel Kant, Religia în limitele raţiunii pure, Humanitas, Bucuresti, 2004, p. 269–270.
[56] Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Humanitas, Bucureşti, 1994, cap. „Emanciparea politică a burgheziei“, p. 169-213: „Apariţia vulgului, a gloatei, din însăşi organizarea capitalistă, a putut fi observată de timpuriu, iar extinderea ei a fost cu grijă şi cu îngrijorare notată de toţi marii istorici ai secolului al XIX-lea. [...] Pesimiştii istoriei au înţeles iresponsabilitatea esenţială a acestui nou strat social şi au prevăzut totodată corect posibilitatea transformării democraţiei într-un despotism ai cărui tirani aveau să se ridice din rândul gloatei şi să se sprijine pe ea“. Unul din marii istorici care a prevăzut naşterea totalitarismului din democraţia liberală clasică este Nicolae Iorga. Vezi Dezvoltarea imperialismului contemporan, cap. „Raţionalismul, izvor al imperialismului”. Cu părere de rău notăm că Hannah Arendt a rămas tot liberală în convingeri. Credem că în această decizie a ei a contat cel mai mult necunoaşterea situaţiei economice în care se aflau ţările agrare din Estul Europei şi cele din Nord. Ea scrie că, în Est, constituirea statelor naţionale a eşuat deoarece acestea nu se sprijineau pe clase ţărăneşti libere şi emancipate, în comparaţie cu naţionalismul liberal occidental, care se sprijinea pe clase ţărăneşti înrădăcinate (p. 305). În primul rând, naţionalismul liberal occidental nu se sprijinea pe clase ţărăneşti libere, iar în al doilea rând, ţările agrare din Est au fost primele care s-au împotrivit totalitarismului marxist şi nazist. Vezi crearea în 1920, la iniţiativa premierului bulgar Stamboliski, a Internaţionalei Verzi cu sediul la Praga. Internaţionala Verde era instanţa distributistă şi naţionalistă care unea toate ţările agrare împotriva Internaţionalei comuniste (Internaţionala comunistă era supranaţională). Vezi şi Pierre Manent, op. cit., p. 53: „Rousseau a înţeles foarte bine că dacă se pleacă, în mod serios, de la individ, este extrem de dificil, dacă nu de-a dreptul imposibil să se evite absolutismul“. Numai că şi Rousseau tot de la individ pleacă şi tot la dictatură ajunge.
[57] John Restakis, Humanizing the Economy. Co-operatives in the Age of Capital, New Society Publishers, 2010, p. 21.
[58] Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America, Humanitas, Bucureşti, 1995, vol. 2, p. 345.
[59] Pierre Manent, op. cit., p. 171.
[61] Michel Henry, Eu sunt Adevărul. Pentru o filosofie a creştinismului, Deisis, Sibiu, 2007, p. 364.
[62] Pierre Manent, op. cit., p. 172-173.
[63] Vezi conferinţa ţinută de ultimul laureat al Premiului Nobel pentru economie, Thomas Sargent: http://youtu.be/Cl0QYkez-BE
Like this:
Be the first to like this post.
Comentarii recente