Puteti descarca interviul cu mine din emisiunea File de Istorie realizata de dl Catalin Raiu, Radio Trinitas. Cateva idei despre distributismul romanesc si istoria economiei.
Cu parere de rau ca in Romania mereu se rateaza marile dezbateri, de asta si suntem “o tara ca un cur” condusa de micuti patibulari…
Mircea Platon:
Cum putem spune ca evem elitele pe care le meritam atunci cand elitele actuale sunt mostenitoarele conspiratiei comuniste, prin legaturi de familie, ideologie (de la internationalismul comunist la “globalizare”), cult al “minoritatilor active” (http://old.cotidianul.ro/titanic_vals-49883.html) si al conspiratorilor (http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-un-geniu-cu-totul-uitat-894180.html)? O conspiratie nu se combate ideologic, ci prin deconspirare. Actuala lege a “lustratiei”, putina si tarzie, e o noua cacialma a mostenitorilor conspiratiei bolsevice de care vorbea Marcel Mauss.
Avem deci elita pe care o meritam? Nu. Avem o elita de dumping. E elita care exista datorita dezechilibrului financiar si logistic dintre noi si imperiul global neoliberal. A sustine altceva inseamna a face teologia istoriei pe baza unei ploi cu broaste. [... restul pe ziuaveche.ro]
Irina Bazon:
Muhammad Yunus, fondator al băncii Grameen din Bangladeş şi laureat al Premiului Nobel pentru Pace (2006), este iniţiatorul sistemului de microcreditare. Şi-a obţinut doctoratul în studii economice în Statele Unite, după care, renunţând la o carieră promiţătoare acolo, a hotărât să se întoarcă în ţara sa de origine, Bangladeş, devastată de foamete şi sărăcie, pentru a organiza un program economic de combatere a sărăciei. Grameen Bank acordă împrumuturi mici fără garanţie şi fără documente legale persoanelor nevoiaşe, fermierilor, meşteşugarilor, întreprinzătorilor etc., astfel încât aceştia să poată începe o mică afacere care să-i ajute să scape de sărăcie. Împrumuturile sunt acordate unui grup de minim cinci persoane, fiecare procedând ca un fel de girant una pentru cealaltă; pentru a nu atrage dezaprobarea din partea grupului sau a comunităţii, fiecare persoană este responsabilizată, pentru onorarea obligaţiilor de returnare a banilor. Rata de restituire a creditelor s-a dovedit a fi mult mai mare (de la înfiinţarea băncii, au fost returnaţi 99% din banii împrumutaţi) decât în cazul împrumuturilor clasice. Grameen Bank a reuşit să înlăture dependenţa de cămătari şi să pună capăt exploatării la care erau supuşi oamenii săraci de către aceştia. [... restul pe ziuaonline.ro]
Bonus: http://fora.tv/2008/01/17/Muhammad_Yunus_Creating_a_World_Without_Poverty
Cititi si:
>>> Plutonomistii, Citibank si ciclurile mortii, de John C. Medaille:
Conform analizei Citibank, în Statele Unite, Marea Britanie, Canada şi Australia, „bogaţii şi-au însuşit o parte tot mai mare din venituri şi bogăţie în ultimii 20 de ani, ajungând să domine clasamentele veniturilor, bogăţiei şi cheltuielilor din aceste ţări“. E purul adevăr; 10% din familiile aflate în vârful ierarhiei au încasat 43% din venituri pe vremea când a fost scris memoriul. „În total, la primele 20% dintre familii au ajuns 68% din veniturile totale; cele 40% de la baza ierarhiei a trebuit să se mulţumească numai cu 9%.“ Iar situaţia e şi mai rea dacă privim la averi. Primele zece procente din vârful ierarhiei deţin 57% din bogăţia netă a familiilor, iar cele 40% cele mai sărace familii doar 9%.
Autorii scrisorii arată că în alte locuri, de pildă în Japonia şi în multe dintre ţările Europei occidentale, bogaţii au devenit doar cu puţin mai bogaţi decât erau în anii 80, dar în plutonomii, precum Statele Unite, „capitaliştii beneficiază în mod disproporţionat de pe urma globalizării şi a saltului de productivitate, în detrimentul muncii“. Cu alte cuvinte, dezechilibrul nu este inevitabil, ci creat de anumite forţe din interiorul sistemului.
>>> Laesio Enormis, de Alin Voicu:
Ţine de domeniul evidenţei că situaţia financiară a României nu este, cel puţin deocamdată, similară cu aceea a Greciei. Se pune atunci întrebarea de ce măsurile de austeritate sunt atât de aspre în România. Şi, mai ales, de ce sunt ele îndreptate în direcţia dubioasă a îmbogăţirii băncilor. Şi apoi, dacă fondurile create în economie sunt folosite pentru a returna împrumuturi peste împrumuturi, cum va fi încurajată creşterea economică preconizată, care, pe măsură ce trece timpul, se pare că este revizuită în jos şi nu în sus? Cu mai multe împrumuturi? La ce dobânzi? Grecia are de plătit pentru deficitele acumulate de-a lungul timpului, deficite care s-au dus către pensii şi alte forme de asistenţă socială în interiorul graniţelor naţionale. În cazul României, însă, aceste aspecte sociale sunt mult mai reduse iar datoriile, spun gurile rele, subvenţionează profiturile băncilor străine!
>>> Pledoarie pentru nationalismul economic, de Pat Buchanan:
Lucruri pe care le produceam odinioară în America – şi produceam de toate – le cumpărăm acum din străinătate cu bani împrumutaţi tot din străinătate.
În acest Deceniu Pierdut au dispărut 5,8 milioane de locuri de muncă, ceea ce echivalează cu una din trei slujbe existente înainte de anul 2000. Această pierdere fără precedent a locurilor de muncă a fost parţial compensată prin sporirea cu 1,9 milioane a numărului angajaţilor guvernamentali.
Deceniul trecut a fost primul din istorie în care mai mulţi oameni au lucrat pentru guvern decât în industrie – un fenomen năucitor pentru cei care îşi amintesc o Americă în care aproape o treime din forţa de muncă producea aproape toate bunurile noastre şi o mare parte din bunurile întregii lumi.
Nu vă faceţi probleme, am tot auzit, produsele străine pe care le cumpărăm sunt jucării şi produse industriale nesofisticate. Ne păstrăm joburile din sectoarele de înaltă tehnologie.
Să mă scuzaţi, dar surplusul comercial din comerţul cu produse tehnologice avansate a dispărut în timpul primului mandat a lui Bush. În ultimii trei ani, doar în relaţia cu China am înregistrat un deficit comercial în domeniul produselor tehnologice avansate de aproximativ 70 de miliarde de dolari.
>>> Tupeul bancilor straine, de Ilie Serbanescu.
În luna noiembrie 2009, m-am aflat în România, alături de teologul şi economistul John Medaille de la University of Dallas, pentru a lansa antologia A Treia Forţă. Economia libertăţii: Renaşterea României profunde (Editura Logos, Bucureşti). Antologia, pe care am îngrijit-o împreună cu profesorul texan, include textele unor renumiţi gânditori de astăzi, precum profesorul Stefano Zamagni, consilier economic al Papei Benedict XVI, şi Phillip Blond, noul „rege filozof“ al conservatorilor britanici. Economia libertăţii: Renaşterea României profunde reprezintă topografia unor practici economice viabile. Dacă ar fi aplicate în mod sistematic în ţara noastră, ele ne-ar putea ajuta să evităm colapsul iminent al economiei şi să ieşim la liman prin mijloace care ne stau la îndemână, fără a ne îndatora în numele copiilor şi nepoţilor noştri şi fără a vinde la mezat România. În afara faptului că propune soluţii anticriză viabile, Economia libertăţii jalonează calea spre restaurarea unei societăţi sănătoase şi prospere.
De la bun inceput, fără a fi fost măcar răsfoită, cartea a fost primită cu neîncredere de cei interesaţi să menţină status quo-ul economic şi intelectual în România. Spre deosebire de alte lucrări care propun soluţii de „reconstrucţie“, Economia libertăţii nu încearcă să resusciteze un model economic şi social muribund. Autorii antologaţi merg la rădăcina răului, vizează cauzele structurale care au produs dezastrul actual; soluţiile lor nu sunt menite să repare un sistem stricat, ci să-l înlăture complet, înlocuindu-l cu unul funcţional.
În esenţă, Economia libertăţii: Renaşterea României profunde luminează căile spre instaurarea în ţara noastră a unui stat al micilor proprietari. Acest ideal este convergent cu distributismul şi respectă supoziţia economiei neoclasice a „numarului vast de firme“ – pe o piaţă cu adevărat liberă trebuie să acţioneze un număr suficient de mare de unităţi economice aşa încât nici una să nu aibă puterea de a impune preţurile. Precondiţia „numărului vast de firme“ impune însă ca proprietatea productivă să fie larg raspândită în societate. Or, în România se constată o concentrare îngrijorătoare a proprietăţii în câteva mâini. Am ajuns în situaţia în care foarte mulți dintre concetăţenii noştri nu posedă experienţa proprietăţii productive. Pur şi simplu, trăiesc în condiţii de „sclavagism“ salarial – nu ştiu ce implică statutul de proprietar întrucât nu l-au cunoscut niciodată în chip de realitate directă. Această situaţie explică dorinţa multora de a rămâne simbriaşi „la stat“ şi în marile corporaţii mai degrabă decât să pornească o afacere pe cont propriu.
Urmând cu obedienţă unele modele teoretice din import (neoliberalismul, de pildă, dar nu este singurul), încurajând sau închizând ochii la practicile mafiote din economia reală, statul român nu a avut nici un interes să dezvolte o democraţie economică, un sistem bazat pe piaţa liberă, care să-i încurajeze pe cât mai mulţi cetăţeni să deţină o proprietate productivă (mijloace de producţie). Toate guvernele care s-au perindat la cârma României au încurajat, pe de-o parte, concentrarea de capital şi formarea de pieţe monopoliste, iar pe de altă parte, au promovat sau recurs la mijloace non-economice majore de tip socialist-keynesian – „pomeni electorale“, subvenţii, credit pentru consum (camătă) – pentru a remedia (dar nu au reuşit) gravele dezechilibre economice şi nedreptăţile sociale tot mai mari. În ultimii douăzeci de ani am asistat la spolierea României şi la înrobirea economică a populaţiei prin complicitatea dintre globalism (capitalismul financiar şi oligarhic) şi statul birocratic-managerial. Practic, monopolul public al statului comunist s-a transformat în oligopol privat.
Economia libertăţii: Renaşterea României profunde propune o varietate de practici distributiste – o a treia cale – care ar putea crea în România o ordine economică stabilă şi dreaptă. Economia actuală a României este dependentă de intervenţia factorilor non-economici, care au prea puţin sau chiar nimic în comun cu piaţa liberă (politicianism, subvenţii de la UE, credite de la FMI). În Economia libertăţii, cititorul va găsi o varietate de practici distributiste care, odată implementate în ţara noastră, ar putea echilibra economia cu mijloacele pieţei. (Recursul permanent la mijloace non-economice accelerează extinderea continuă a dimensiunilor şi puterilor statului birocratic şi a sistemului de creditare.)
Nici una dintre soluţiile sau practicile enunţate în Economia libertăţii: Renaşterea României profunde nu este utopică sau produs de laborator. Distributismul enunţat în această antologie funcţionează „pe teren“. Îl întâlnim în Ţara Bascilor, unde este pus la lucru în cadrul cooperativelor Mondragón cu cei 80.000 de lucrători-proprietari şi 50 de ani de activitate încununată de succes; funcţionează pe scară largă în regiunile italiene Emilia-Romagna, Toscana, Triveneto – Confederazione Cooperative Italiane are o cifră de afaceri de 40 de miliarde de euro anual iar băncile ei, uniuni de credit, reprezintă 10% din industria financiară italiană; în SUA, distributismul este aplicat prin planurile de distribuire a acţiunilor către salariaţi (Employee Stock Ownership Plan) şi sistemul de ferme şi magazine de tip „co-op“. Recent, în Marea Britanie, Phillip Blond, ideologul Partidului Conservator, a propus un model distributist de reformare a sectorului public, radical diferit de falitele soluţii socialiste şi neoliberale. Acest model prevede descentralizarea administraţiei de stat prin mutarea puterii de decizie de la centru (guvern) la comunităţile şi organizaţiile locale; crearea de „firme civile“, în care atât lucrătorii „din prima linie“ cât şi beneficiarii (cetăţenii) sunt coproprietari reali în organizaţiile prestatoare de servicii publice. Scrie Phillip Blond: „Nefiind guvernată nici de stat, nici de piaţa privată, această nouă asociaţie civilă ar localiza responsabilitatea, ar direcţiona structurile intermediare şi ar promova valorile etice. Ar face-o prin răspândirea «luarii în proprietate» a serviciilor finanţate de la buget, revoluţionând astfel serviciile publice în avantajul tuturor“.
Antologia oferă numeroase sugestii de reformare a agriculturii româneşti. Baza agriculturii trebuie să fie mica fermă de familie, nicidecum „agro-business“-ul sau agricultura de tip industrial. Una dintre cheile dezvoltării României se găseşte în parteneriatele oraş-sat care includ „importul“ în zonele rurale de aptitudini tehnice şi capacităti industriale şi „exportul“ înapoi, către zonele urbane, de produse prelucrate. Este nevoie de o dezurbanizare a forţei de muncă prin crearea la sate a unui sistem de subcontractare cu un număr mare de ateliere mici; acest sistem ar întoarce fluxul migraţionist spre sate, ar stopa declinul regiunilor rurale din România şi ar micşora congestia urbană. Parteneriatele sat-oraş ar crea o industrie rurală, adaptată nevoilor locale, care nu ar distruge identitatea tradiţională a satului românesc.
Iată doar câteva soluţii pentru „Renaşterea României profunde“ propuse în această antologie. Dacă ne dorim o Românie care să răspundă provocărilor secolului al XXI-lea, autorii antologiei ne îndeamnă să remoralizăm piaţa, să relocalizăm economia şi să recapitalizăm nevoiaşii. Politica economică nu poate să mai fie separată de obiectivele sociale. Altfel spus, nu putem să avem o economie sănătoasă fără o răspândire foarte largă a proprietăţii productive, a activelor şi a beneficiilor bunăstarii, materiale şi ecologice.
Pentru prima dată în ultimii douăzeci de ani, se propune un model economic care să nu favorizeze nici „mogulul“, nici marea corporaţie, nici „statul-dădacă“, ci pe ţăranul gospodar şi micul întreprinzător. „Noi – scria G. K. Chesterton, unul dintre părinţii distributismului – ieşim la contraatac dintr-un oraş asediat, cu sabia în mână; un contraatac lansat din ruinele Cartaginei“.
John Medaille si Ovidiu Hurduzeu la “Ora de stiri”, 27 noiembrie 2009 – http://dl.transfer.ro/Ora_de_stiri_27_nov_2009-Transfer_RO-16Dec-bd722b.rar.
Citind “Economia libertatii” , m-am prins de ce Ion Varlam a fost exlus din spatiul public din Romania si ocolit de “elita”: omul e distributist. Are acelasi discurs cu al lui Medaille: liberalismul si socialismul sunt doua fete ale aceluiasi monstru – materialismul, consumerismul. Undeva in cartea aia – PseudoRomania – spune ca economia si democratia trebuiesc reconstruite si propune o “a treia cale”, asa ii spune, dar nu spune numele de “distributism”, dar omul asta voia. Mai ales ca el se trage dintr-o familie de boieri, nu de capitalisti. S. O. Vantu spune: “eu nu sunt mosier, eu sunt capitalist”. Bingo! Asa e si intelectualul basescolog: nu e boier, e capitalist.
Mai jos pun discursul profesorului John C. Medaille sustinut la Universitatea Crestina Dimitrie Cantemir din Bucuresti in deschiderea prezentarii cartii “Economia libertatii“.
——-
Am sosit în România conştient ca sunt un străin iar, ca străin, trebuie să mărturisesc că am avut parte de o extraordinară primire din partea gospodarilor de pe aceste minunate meleaguri. În calitatea mea de străin sunt însă purtătorul unui mesaj paradoxal. Ei bine, am să vă spun fără ocolişuri: Nu-i ascultaţi pe străini!
Acum, după ce v-am transmis mesajul, aş putea socoti că mi-am îndeplinit misiunea şi că nu ne rămâne decât să mergem cu toţii pe la casele noastre. Totuşi, din moment ce mi-aţi făcut onoarea de a veni la acest eveniment, s-ar cuveni să vă spun câteva lucruri. Nu o să repet să nu mă ascultaţi, pentru că e firesc să vrem cu toţii să-i ascultam pe cei care, fie ei străini sau băştinaşi, au ceva să ne transmită. Iar ceea ce am vrut să transmit prin acest „nu-i ascultaţi pe străini“ este faptul că secretul prosperităţii şi al unei bune rânduieli economice nu se află depozitat undeva în vreo universitate americană, nu este cuprins în vreo nou construită ideologie, nu este încuiat în vreun minister de finanţe sau în vreo sală de conferinţe a Uniunii Europene. De fapt, nici măcar nu este un secret, este ceva accesibil tuturor. Oricine gândeşte cu capul lui poate să judece informaţiile furnizate de aşa-numiţii experţi din domeniu. Există, cred eu, tendinţa, deliberată sau nu, de a prezenta subiectele legate de bunăstarea economică într-un mod obscur, ezoteric, plasându-le astfel în afara controlului instituţiilor naţionale şi democratice. Românii pot însă apela la propria lor raţiune şi putere de discernământ, la propria lor experienţă ca să judece asemenea chestiuni.
Tocmai această experienţă a românilor ar trebui să-i facă pe străini să nu se grăbească să dea sfaturi unei naţiuni ca România. Iar aceasta pentru că mai sunt, în această ţară, oameni care au fost martorii ascensiunii şi căderii imperiilor şi ideologiilor, le-au trăit ca evenimente banale şi previzibile. Bătrânii acestei ţări au fost martorii dispariţiei regatului, ai naşterii şi prăbuşirii supraomului nemţesc; au trăit să vadă şi să simtă pe pielea lor sosirea şi plecarea omului sovietic. Iar acum asistă la ascensiunea capitalistului cosmopolit, a globalistului cum i se mai spune, care nu are nici o loialitate faţă de nici o ţară, îl interesează doar propriile sale profituri, pe care le justifică în numele „eficienţei“. Dar, în opinia mea, asistăm la pieirea globalistului actual aşa cum au pierit şi cosmopoliţii din trecut. Când ne adresăm unor oameni precum locuitorii acestei ţări, care au trecut prin asemenea experienţe tragice, trebuie să o facem cu smerenie. Străinii ar face bine să vină în ţara dumneavoastră mai degrabă ca să înveţe decât ca să dea lecţii. Ce-aş putea să le spun românilor, ceva care nu li s-a spus deja? Poate un singur lucru: aţi văzut atâtea şi aţi trecut prin atâtea încât să vă încredeţi în propriile dumneavoastră judecăţi atunci când vă confruntaţi cu un nou grup de aşa-zişi experţi înarmaţi cu o nouă ideologie.
Aş spune câteva cuvinte despre globalistul care îmbracă atât haina capitalistului corporatist, cât şi pe aceea a „mogulului“, cum îi spuneţi dumneavoastră. Eu cred că nici marile corporaţii, nici „mogulii“ nu sunt eficienţi economic, aşa cum pretind, ci sunt eficienţi din punct de vedere politic. Cu alte cuvinte, sunt capabili să concentreze puterea politică în propriile mâini şi, drept urmare, să obţină subvenţii, privilegii şi contracte de la stat; adevărata lor eficienţă constă în abilitatea de a-şi acoperi din banul public pierderile şi de a cheltui distrugând mediul înconjurător. Profiturile marilor corporaţii şi ale mogulilor sunt în mare parte o creaţie a statului şi a subvenţiilor oferite de stat. Un semn al ineficienţei lor, unul dintre multiplele semne, este mecanismul creării locurilor de muncă. Din moment ce sunt internaţionalişti, la fel de internaţionalişti ca şi marxiştii, nu-i de mirare că globaliştii au trimis atâţia fii şi atâtea fiice ale României peste graniţe, să-şi câştige pâinea cea de toate zilele. Să-i întrebăm pe globalişti: de ce aceşti oameni nu pot să-şi câştige pâinea în propria lor ţară, unde să vorbească propria lor limbă, printre rudele, şi prietenii, şi vecinii lor? Ciudată eficienţă, să fii nevoit să munceşti pe meleaguri îndepărtate când sunt atâtea de făcut acasă!
Nu trebuie să ne batem prea mult capul întrebându-ne dacă o să pice sau nu sistemul globalist. Este o întrebare empirică, îşi va afla cât de curând răspunsul, aşa cum şi-au găsit răspuns şi întrebările legate de prăbuşirea altor sisteme. Mai interesant ar fi să aflăm ce au toate aceste sisteme în comun. Principala trăsătură comună este dată de capacitatea lor de a funcţiona în chip de ideologii. Ideologii foarte originale. Numai că adevărata originalitate nu constă în noutate, în inventarea de noi adevăruri, ci în aplicarea vechilor adevăruri la noile situaţii într-un mod creator, respectând persoana umană şi solul în care sunt plantate ideile. Aş spune că aceasta este o sarcină locală şi nu una globală.
În ciuda diferenţelor dintre aceste ideologii iscusit ţesute, există patru trăsături pe care le au în comun. Prima trăsătură este pretenţia lor de a fi ştiinţifice în sensul în care fizica şi matematica sunt ştiinţe. Atât comunismul, cât şi globalismul, neoliberalismul şi neoconservatorismul au lansat idei abstracte rupte de realităţile concrete dar au pretins să răspundă la toate întrebările, indiferent de particularităţile timpului şi ale locului.
A doua lor particularitate este dată de caracterul universalist. Precum comunistul, capitalistul transnaţional fredonează, în clinchet de arginţi, propria să Internaţională, fiind acompaniat de corurile reunite ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului, Uniunii Europene, Băncii Mondiale şi Fondului Monetar Internaţional.
A treia trăsătură unificatoare rezidă în faptul că adepţii lor sunt cu toţii mari capitalişti, da, chiar şi comuniştii, mai ales comuniştii. Cu alte cuvinte, toţi au crezut că progresul uman depinde de acumularea de capital în mâinile câtorva birocraţi sau afacerişti – nu contează dacă sunt mâini din sectorul public sau privat. Contează faptul că oamenii, în totalitatea lor, au fost consideraţi incapabili să posede şi să gestioneze propriii lor bani, propriul lor capital. Ţăranul şi micul întreprinzător au devenit o categorie suspectă şi, în cel mai bun caz, au fost marginalizaţi. În final, politica a devenit pentru aceşti ideologi o chestiune de implementare a unor reguli care pot fi cunoscute în mod universal de către un grup select de experţi, cu deosebire experţi economici, dar şi ingineri sociali, planificatori sociali şi alţii ca ei. Rolul politicii, conform acestor ideologi, ar fi să selecteze experţii cei mai potriviţi, cărora să li se ofere fondurile publice şi puterea publică pe care le cer tocmai în numele „expertizei” lor. Modul de guvernare inspirat de aceste ideologii s-a rupt din ce în ce mai mult de procesele democratice şi unele domenii, cum ar fi politica monetară, au devenit în totalitate sau aproape în totalitate independente. Mai mult, din moment ce guvernul este considerat doar un grup de „experţi“, s-a afirmat că actul de guvernare este mai bine înfăptuit dacă se exercită de sus în jos, de la cele mai înalte nivele. (Cu alte cuvinte, aşa-zişii experţi ai suprastatului european sau ai Fondului Monetar dau ordine aşa-zişilor experţi de la Bucureşti, care la rândul lor le transmit „experţilor“ locali din judeţe, municipii şi comune.)
Gândindu-ne cum să aplicăm în mod creator vechile adevăruri la noile condiţii, cred că cel mai înţelept lucru ar fi să luăm ideologiile care domină astăzi şi să procedăm exact invers decât ne învaţă ele. Astfel, în loc să afirmăm că în economie acţionează legi în genul celor din fizica şi matematică, noi ar trebui să remoralizăm pieţele. În locul pretenţiilor de a globaliza economia, noi ar trebui, dimpotrivă, să o localizăm. În loc să dăm curs pretenţiilor marelui capital de a concentra bogăţiile şi puterea în mâini cât mai puţine, noi ar trebui să-i recapitalizăm pe nevoiaşi, pe ţărani şi pe micii întreprinzători. Iar în locul politicilor sterile ale tehnocratului şi expertului, şi în locul demagogiei politicianiste ce se pretinde „expertiză“, noi ar trebui să revigorăm, să remoralizăm şi să relocalizăm politica.
Dintre aceste patru puncte, remoralizarea pieţelor li se va părea economiştilor a fi punctul cel mai scandalos. „Suntem oameni de ştiinţă“, vor sări ei ca arşi, „să nu ni se ceară să consultăm preceptele morale, aşa cum nu i se cere nici fizicianului“. Aceasta este însă o dovadă de neînţelegere a ceea ce înseamnă ştiinţele economice. Sunt ştiinţe, dar nu ştiinţe fizice. Economia este o ştiinţă legată de relaţiile umane, acele relaţii necesare pentru asigurarea prosperităţii familiei şi a societăţii. Din păcate, în economia modernă familia şi persoana umană dispar. Bărbaţii şi femeile în carne şi oase – lucrătorii – nu devin decât factori economici, aşa cum sunt porcii şi carnea de porc. Piaţa forţei de muncă, ne spun economiştii moderni, nu este esenţial diferită de piaţa de desfacere pentru porcii vii sau carnea de porc. Reducând fiinţa umană la condiţia porcului, nu se distruge numai ordinea socială şi se calcă în picioare chipul divin din om, dar se distruge de asemenea şi ordinea economică. Dacă porcul nu poate să cumpere ceea ce economia globală produce, dacă nu poate să asaneze pieţele, cum se spune în termeni economici, dacă porcul nu poate să fie client şi să cumpere mărfuri, atunci nici oamenii, reduşi la condiţia porcului nu pot s-o facă. Doar lucrătorii care primesc o răsplată dreaptă pentru munca prestată au puterea de cumpărare necesară pentru a „aspira“ produsele de pe piaţă. Chesterton, părintele distributismului, pune problema în termenii următori: „Capitalismul se loveşte de propriile sale contradicţii în momentul în care ajunge la desăvârşire întrucât [...] capitalistul va încerca întotdeauna să taie din cererile servitorului dar prin aceasta nu face decât să taie din ceea ce consumatorul poate să cheltuiască. Stăpânul îi cere sclavului să acţioneze într-o manieră contradictorie: când e vorba să-l plătească ar vrea să fie un cerşetor, dar când e vorba de cheltuit banii cu care îl plăteşte ar vrea să fie un prinţ“.
Moralitatea pieţelor este întrupată în conceptul de dreptate nu ca un lucru exterior pieţei, ci ţinând de însăşi esenţa ei. Fără dreptate, pieţele nu pot să ajungă la un echilibru stabil între cerere şi ofertă. Pieţele care nu sunt ghidate de principiul echităţii sunt haotice, afectate de ciclurile de avânt şi prăbuşire; se cheltuieşte prea mult astăzi şi prea puţin mâine. Lipsa principiului dreptăţii are şi un alt efect. Guvernele nu pot tolera astfel de pieţe haotice şi sunt nevoite să intervină, mărind nivelul de impozitare, cheltuielile şi reglementările juridice. Statul devine cumpărătorul salvator. Capitalismul corporatist şi statul merg mână în mână şi se hrănesc unul pe altul. Sau, mai corect spus, se hrănesc pe spinarea nevoiaşilor şi a clasei de mijloc. O mare corporaţie înfiinţează cu uşurinţă un departament care să soluţioneze problemele legate de impozite, legislaţie şi birocraţia statului. Activitatea corporaţiei nu este afectată. Pe micul întreprinzător, în schimb, impozitele, reglementările şi birocraţia îl pot ruina, pentru că îl sustrag de la activitatea productivă directă. Legislaţia protejează astfel „marile afaceri“ în faţa competiţiei reprezentate de micii întreprinzători. Capitalismul marilor corporaţii pretinde a fi unul şi acelaşi lucru cu sistemul pieţei libere, dar istoria ne-a arătat că, dată în grija capitalismului corporatist, piaţa liberă s-a restrâns iar statul s-a mărit. Acest fenomen s-a petrecut din cauza lipsei de moralitate a pieţelor. Mult propovăduita teorie economică potrivit căreia „lăcomia este bună“ s-a dovedit că nu este nici bună şi nici economică.
Gigantismul marilor corporaţii şi supradimensionarea aparatului statal impun în mod necesar o măsură contrară: relocalizarea pieţelor. Pe măsură ce se dezvoltă, marile corporaţii ajung să devină mai puternice decât statele cu care au de-a face. Pieţele naţionale şi chiar cele regionale nu le mai satisfac, nu le mai potolesc foamea de profit şi putere. Corporaţiile transnaţionale preferă instituţiile transnaţionale, instituţii care au posibilitatea de a dicta tuturor guvernelor, cu excepţia câtorva foarte puternice. Doar câteva guverne şi câteva mari corporaţii au un cuvânt de spus în cadrul instituţiilor internaţionale. În general, guvernelor naţionale li se cere să cedeze o parte din puterea lor unor organizaţii îndepărtate. De exemplu, statelor naţionale li se cere să renunţe la moneda lor, ceea ce înseamnă, pur şi simplu, să renunţe la suveranitate, cel puţin în chestiunile monetare şi fiscale. De asemeni, statele naţionale sunt obligate să respecte o legislaţie elaborată în locuri în care ele nu au nici un cuvânt de spus. În aceste organizaţii transnaţionale puterea se află în mâinile celor mai importanţi şi influenţi clienţi.
Există o ironie a sorţii în această situaţie. Aşa cum statul naţional a absorbit funcţiile oraşului şi ale administraţiei regionale, tot aşa guvernele naţionale se află acum în situaţia de a ceda suveranitatea lor unor entităţi supranaţionale. Naţionalismul de ieri a dat naştere internaţionalismului de azi, iar cetăţenii de rând şi administraţiile locale se află sub influenţa unor centre de putere din ce în ce mai îndepărtate. Pur şi simplu, întregul proces ia în derâdere instituţiile democratice şi naţionale.
Dar globalizarea îşi bate joc şi de pieţele locale, acele pieţe în care îşi desfăşoară activitatea micii întreprinzători. Corporaţiile transnaţionale colonizează spaţiile care odinioară reveneau micului întreprinzător şi micului fermier. Băcănia de la colţ de stradă este înlocuită de supermarket, atelierul local de fabrica cu muncitori-sclavi din China, iar gospodăria ţărănească de „agrobusiness“-ul industrializat şi generos subvenţionat. Pieţele locale sunt stâlpii nu numai ai unor economii puternice, ci şi stâlpii unor societăţi puternice şi sănătoase. Adevăraţii întreprinzători locali (şi nu mă refer aici la „baronii locali“ care trăiesc de pe urma statului şi a fondurilor suprastatale), adevăraţii întreprinzători locali îşi depăşesc rolul lor pur economic, îndeplinind o importantă misiune civică. Un birocrat care lucrează într-o companie transnaţională nu va putea niciodată să ofere comunităţii locale valorile pe care le poate oferi un gospodar al locului. Pe măsură ce se restrânge spaţiul pe care îl au la dispoziţie întreprinzătorii locali, se restrâng şi oportunităţile pentru instituţiile locale.
Construirea unor pieţe locale necesită capital local. Din păcate, capitalismul tinde să concentreze bogăţia, nu s-o răspândească. În SUA, în 2007, 1% din populaţie deţinea 35% din bogăţia naţională, iar cele 5 procente din vârful piramidei deţineau 60%. În termenii bogăţiei financiare, adică banii lichizi disponibili pentru investiţii, 1% din populaţie deţinea 42%, iar cele 5 procente din vârful piramidei deţineau 70%. Cu alte cuvinte, 95% din cetăţenii Statelor Unite deţin doar 30% din bogăţia lichidă. Trebuie să arătăm că perioada cu un dezechilibru la fel de sever a fost în 1929. Şi nu cred că este o simplă coincidenţă. Crizele grave sunt declanşate de dezechilibre grave. 1929 şi 2007 au în comun un dezechilibru sever în distribuirea bogăţiei şi o recesiune severă. Dezechilibrul este cauza directă a recesiunii. Nu cunosc cifrele din România, dar cred că sunt similare. Iar cauzele similare au efecte similare.
În afara faptului că produce dislocări severe, concentrarea capitalului la vârf, fie sub capitalişti, fie sub comunişti, lasă puţin loc pentru investiţiile locale, pentru răspândirea bogăţiei şi a iniţiativei în cadrul diferitelor comunităţi ale unei naţiuni. Privând de capital micile orăşele şi regiuni, se împiedică nu numai dezvoltarea lor economică, dar şi cea culturală şi socială. Nu este un accident că fiii României trebuie să colinde continentul în căutare de lucru. Nu există destul capital acasă pentru a se asigura locuri de muncă suficiente. Iată de ce recapitalizarea nevoiaşilor, a ţăranului, a micului om de afaceri, a satului, a oraşului este o parte esenţială, este chiar partea esenţială a dezvoltării unei naţiuni.
În final aş vrea să spun că toate aceste lucruri, concentrarea capitalului, internaţionalizarea economiei, divorţul dintre ordinea economică şi cea morală şi politică, totul conduce spre o concentrare a puterii la nivel naţional şi internaţional. Oraşele şi regiunile sunt reduse la rolul unor simple districte administrative ale statului naţional şi ale instituţiilor globale. Dar o administraţie adevărată este dezvoltată nu de sus în jos, ci de la bază spre vârf. Tradiţiile şi instituţiile cu responsabilitate civică, democraţia însăşi s-au dezvoltat mai întâi în plan local, la sat şi la oraş şi abia mai târziu şi-au făcut loc în plan naţional şi internaţional. Tradiţia elitist-stângistă care încearcă să impună ordinea de la vârf acţionează ca şi când ar vrea să construiască o casă începând cu acoperişul. Dacă vrem să revigorăm ordinea politică trebuie să urmăm principiul subsidiarităţii, adică, să transferăm cât mai multă putere şi responsabilitate către administraţiile locale. Scopul eşaloanelor superioare ale puterii este de a servi eşaloanele inferioare, nicidecum de a fi slugărite de acestea din urmă. Puternice instituţii locale, cărora li s-au acordat drepturi constituţionale, susţinute de cetăţeni hotărâţi să apere aceste drepturi sunt garanţia cea mai bună împotriva tiraniei naţionale şi globale.
Luate împreună, aceste patru aspecte, remoralizarea pieţelor, relocalizarea economiei, recapitalizarea nevoiaşilor şi revigorarea ordinii politice fac parte din filozofia politică şi economică a distributismului – acesta este subiectul antologiei pe care domnul Ovidiu Hurduzeu şi cu mine am alcătuit-o sub numele de „Economia libertăţii: Renaşterea României profunde“. Programul pe care l-am prezentat aici în mod succint este expus pe larg în această carte.
Vreau să vă spun care este diferenţa fundamentală dintre distributism şi rivalii săi capitalişti, socialişti şi globalişti. Distributismul nu este deloc o ideologie, nu este un „-ism“ care concurează pe o piaţă a „-ismelor“. Mai degrabă este un nou nume pentru un set de vechi adevăruri. Numele de distributism desemnează pur şi simplu ceea ce oamenii au făcut atunci când au creat societăţi sănătoase şi pline de succes.
Mă veţi întreba: „Cum putem şti dacă această afirmaţie este adevărata?“ Şi într-adevăr aceasta este întrebarea. Distributismul trece testul realităţii întrucât „pe teren“, cum se spune, el funcţionează pe scară largă – şi funcţionează de mult timp. Rivalii distributismului nu trec testul. Nu putem găsi în istorie nici un exemplu funcţional, unul singur!, de capitalism pur. Capitalismul a funcţionat întotdeauna cu ajutorul statului şi al unor entităţi care i-au planificat dezvoltarea. După cum nu putem găsi un exemplu funcţional de comunism pur. Comunismul a fost totdeauna sprijinit de un anume capitalism secret, pentru că altfel ar fi încetat să existe. Globalismul a produs câţiva învingători dar mulţi perdanţi şi, oricum, este în curs de prăbuşire. Istoria, numai istoria este adevăratul test al acestor idei. Putem să stabilim un standard: nici o teorie fără practică şi nici o practică fără exemple concrete, verificabile pe teren.
Distributismul trece însă testul realităţii. Îl trece în cadrul Corporaţiei Cooperatiste Mondragón din Spania, unde peste 100.000 de lucrători-proprietari au construit o reţea de asociaţii cu un venit anual de 24 de miliarde de dolari. Distributiştii au construit aceste întreprinderi înfloritoare pornind acum 50 de ani de la mai nimic, într-o regiune din Ţara Bascilor ruinată de război şi cufundată într-o sărăcie lucie. Şi nu au pornit cu subvenţii, ci folosind propriile resurse naturale şi umane şi, încă şi mai important, apelând la o puternică solidaritate. Distributismul trece testul în regiunea Emilia-Romagna din Italia, unde asociaţiile cooperatiste de tot felul asigură peste 40% din PIB-ul regiunii şi salarii de două ori mai mari decât media italiană. Emilia-Romagna are unul dintre cele mai ridicate niveluri de trai din Europa. Distributismul a trecut testul în Taiwan, unde un program de sorginte distributistă a scos această naţiune dintr-o fundătură feudală şi a catapultat-o în rândurile marilor naţiuni industrializate în răstimpul unei singure generaţii. Distributismul trece testul în miile de companii în care lucrătorii-proprietari au rezistat competiţiei şi uzurii timpului.
Am început prin a vă sfătui să nu aveţi încredere în străini şi să nu-l credeţi pe străinul din faţa dumneavoastră pe care nu-l cunoaşteţi. Dar încă mai sunt bătrâni pe care îi puteţi întreba, sunt documente de arhivă pe care le puteţi consulta. Distributismul a funcţionat în propria dumneavoastră ţară, prin mişcarea cooperatistă. De exemplu, între 1925-1928 s-au înfiinţat în România 11.000 de cooperative care prin „Codul cooperativei“ din iulie 1928 deveneau complet independente de stat. Iată ce spunea Nicolae Iorga cu prilejul unei conferinţe, intitulate „Vechea noastră cooperaţie“, rostită la deschiderea cursurilor „Academiei de Studii Cooperatiste“ în decembrie 1919: „Mulţămesc întâiu d-lui Răducanu că mi-a amintit de anii aceia mai tineri pe care oricine e bucuros să-i vadă amintiţi. E foarte adevărat ceiace a spus dumnealui că în lecţiile de la Văleni era şi grija cooperaţiei; e foarte adevărat ceiace a spus dumnealui că în grija lor intrau, nu numai elementele materiale, care ni-au fost încredinţate cu cifre ce ni-au făcut atâta bucurie de vorbitorul care m’a precedat, dar intra şi un element moral: de frăţie omenească, de frăţie naţională pe care cooperaţiunea îl cuprinde, şi care face ca să pară nepreţuită, nu numai de oameni versaţi în chestiunile academice, dar şi de acei cari ţin la înaintarea poporului acestuia prin cele dinăuntru ale lui şi care socot că numai prin cultivarea forţei acesteia morale a poporului nostru câştigurile sale materiale pot fi asigurate“.
Dacă înaintaşii dumneavoastră au putut să construiască ceva pentru a lăsa moştenire copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor lor, atunci şi România de astăzi are putinţa şi datoria să construiască pentru copiii şi nepoţii ei. Dar, nu se poate construi nimic doar în teorie, iar practica are nevoie de exemple concrete.
Întrebările fundamentale pe care le ridică această carte ni se vor întipări în minte întrucât sistemul economic actual nu mai poate să dureze. În primul rând este un sistem bazat pe transport ieftin, care se va prăbuşi de îndată ce preţul petrolului va creşte substanţial. Acesta este doar unul dintre factorii care-i limitează drastic expansiunea.
Economia care va supravieţui va avea liniile de aprovizionare cele mai scurte, nicidecum cele mai lungi. Este mult mai convenabil să faci comerţ cu Belgradul decât cu Beijingul, cu bulgarii decât cu americanii. Comerţul cu vecinii edifică o regiune puternică şi încurajează pacea, pentru că nimeni nu face război cu un partener care-i aduce câştig. Mai mult decât de orice altceva, prosperitatea are nevoie de pace. Dar cel mai bine pentru Bucureşti este să aibă relaţii comerciale cu Iaşiul, Clujul şi Timişoara. Afacerile locale sunt mult mai profitabile pentru o naţiune decât comerţul cu ţări îndepărtate, pentru că banii rămân în ţară, plătind locuri de muncă şi impozite. Mai mult. Dezvoltarea unei afaceri locale încurajează apariţia altor întreprinderi, fiindcă o firmă, ca să funcţioneze, trebuie să cumpere de la alte firme. Există o regulă simplă: cu cât sunt mai multe firme, cu atât ele vor determina apariţia şi dezvoltarea altora noi. Afacerile hrănesc alte afaceri. Iar o viaţă economică bogată alimentează o viaţă socială, culturală şi politică bogată.
Aş vrea să închei cu aceasta meditaţie. Când vedem o societate săracă ne întrebăm dacă sărăcia este naturală. Aşa cum este deşertul Saharei. Dumnezeu nu i-a dat acelui tărâm darurile de care depinde existenţa prosperităţii materiale. Dar când ne uităm la o ţară ca România, cu văi şi câmpii fertile, cu atâtea bogăţii şi frumuseţi naturale, când vezi acest pământ românesc căruia Dumnezeul iubirii i-a acordat întreaga să binecuvântare – îţi spui: Problemele nu sunt create de Dumnezeu, problemele sunt create de om. Dacă omul l-a transformat pe ţăran într-un sclav al bancherului, atunci tot omul trebuie şi poate să rezolve problema. Dacă o naţiune s-a îndatorat până peste cap la străini, tot ea este aceea care trebuie şi poate să-şi găsească propria libertate. România poate să construiască pieţe cu adevărat libere şi nu simulacre capitalist-globaliste. România poate să-şi plămădească oameni liberi şi nu acele fantoşe învăluite într-o lumină mitologică precum „homo oeconomicus“, „omul nou“ sau „consumatorul“. România poate, prin voia lui Dumnezeu, să-şi plămădească adevăraţi cetăţeni, care să trăiască liniştiţi în familii sănătoase în cadrul unor oraşe şi sate adevărate, bazate pe o adevărată prosperitate, nicidecum pe credit şi speculaţii financiare. România poate să facă toate acestea doar dacă locuitorii ei doresc cu adevărat. Nimeni şi nimic nu blochează calea acestei naţiuni în afara României însăşi.
Dumnezeu să binecuvânteze România!
Atentie la economia alternativă!
de Ovidiu Hurduzeu
(articol publicat in Foreign Policy Romania, numarul din septembrie/octombrie, 2009)
Scopul primordial al ţării noastre în secolul XXI este să urmărească interesele României profunde, promovând iniţiativele reunite sub numele generic „a treia forţă”. România de astăzi nu mai este o „ţară”, ci un punct de întâlnire dintre reţelele de colonizare economică şi cele de îndoctrinare ideologică (prin media, think tank-uri, universităţți); locul de convergenţă a reţelelor de supraveghere-dezinformare şi de influenţă ocultă. Până acum, pe fostul teritoriu naţional – o regiune deteritorializată a unui continent care şi-a pierdut şi el identitatea – „interesele globale ale României” n-au însemnat nimic altceva decât interesele private ale acestor formaţiuni întrepătrunse. Nu cred că omului de pe stradă îi mai stârneşte interesul „agenda pentru România” întocmită de clienţii, agenţii şi bufonii care servesc actualul sistem reticular.
Dacă românii vor să ocupe un loc important în familia popoarelor lumii, acel loc nu va fi câştigat de moguli, nici de diplomaţii salonarzi sau de parlamentarii trimişi la Bruxelles pe post de băgători de seamă cu salariu în euro. Va fi un loc câştigat în lupta de zi cu zi a gospodarilor din România profundă. Această luptă va avea ca obiectiv principal transformarea regiunii deteritorializate numite, în virtutea inerţiei, România, într-o ţară normală. Normalitatea înseamnă în primul rând libertate iar libertatea nu poate exista fără democraţie economică. Nu vom redeveni oameni liberi, adică normali, atâta timp cât vom fi sclavii şi clienţii sistemului reticular de dominaţie.
În lume, ordinea economică bazată pe inginerii financiare, practici mafiote şi monopoliste, dominantă până mai ieri, s-a prăbuşit. În ciuda opoziţiei oligarhiei economice şi culturale (cea de-a doua o legitimează pe prima), România profundă, prin strădaniile gospodarilor ei, se va racorda la noul sistem economic pe cale de-a se naște. Din Argentina (unde muncitorii au preluat şi repus în funcţiune fabricile falimentate de oligarhi), până în Emilia-Romagna (Italia), Țara Bascilor (unde prosperă economia distributistă) și SUA (cu explozia “noului agrarianism” şi a formelor de asociere voluntară de tip cooperatist), în nenumărate locuri de pe glob a început să funcţioneze o economie alternativă. Este o economie în care cetăţeanul de rând îşi recăpătă autonomia şi demnitatea de proprietar-producător.
Cunoscut sub diferite nume, „capitalism popular”, „capitalism cu conştiinţă” (termeni utilizaţi de liderul conservatorilor britanici, David Cameron, la întrunirea de la Davos din ianuarie 2009), „distributism” sau „economie civilă” (termen folosit de papa Benedict al XVI-lea în ultima sa enciclică, de la începutul lunii iulie 2009: „Caritas in veritate – Iubirea în adevăr“), noul sistem se impune ca o adevărată a treia forţă. Nu este vorba despre o nouă „inginerie” a elitelor, ci de un model grass roots, construit de la firul ierbii, animat de un spirit şi de principii comune dar cu întrupări diferite de la ţară la ţară. Noua economie a României nu va mai fi proiectată de „băieţii de la Bruxelles şi Washington” pentru a fi asamblată pe plaiurile dâmboviţene spre uzul cleptocraţiei autohtone. De data aceasta, modelul economic va fi „Made in Profound Romania”, pentru binele nostru comun – al românilor, şi deopotrivă al europenilor.
În ultimul timp, mogulii au început să simtă în ceafă suflarea rece a falimentului. S-ar putea ca, în noua economie, să simtă şi suflarea îngheţată a redistribuirii pe cale democratică a proprietăţilor, pe care nu au ştiut (şi nici nu au vrut) să le managerizeze eficient. Oricâtă rea-credinţă şi opoziţie făţişă ar manifesta reţelele şi oligarhii, şi în România va avea loc o „capitalizare” a sărmanilor şi a clasei de mijloc – nu prin împărţirea socialistă de către statul managerial a pomenilor de tot felul – ci prin crearea unui stat distributist de mici proprietari. În loc să avem o mână de oligarhi la vârf iar la bază, masele proletarizate, vom avea o Românie normală, stabilă şi prosperă; sclavii (ne)ferciţi de azi vor deveni mâine cetăţeni liberi, responsabili şi (economic) autonomi. Dacă viitorul nostru Președinte 1) va asculta de vocea României profunde şi 2) va înţelege ceea ce se întâmplă pe plan mondial, noua economie va înflori în România. Iar noi toţi, vom avea o ultimă şansă de-a ne salva demnitatea.
♦
Dati foc viei
de John Medaille
(traducere de pe Front Porch Republic de Ovidiu Hurduzeu)
Tocmai m-am întors din una dintre cele mai remarcabile călătorii pe care le-am făcut în viaţa mea, o şedere de zece zile în România, unde m-am aflat cu scopul de a promova o antologie de texte pe teme de economie distributistă şi locală: „Economia libertăţii: Renaşterea României profunde“. Fiecare zi petrecută în această ţară a însemnat pentru mine o nouă aventură; voi scrie pe larg despre toate lucrurile fascinante care s-au petrecut şi despre minunaţii oameni pe care i-am întâlnit. Cred însă că cel mai potrivit este să încep această poveste cu sfârşitul, întrucât ultima zi a călătoriei mele a fost cea care le-a luminat pe toate celelalte: ultima zi a dat înţeles întregii mele călătorii şi a vădit pentru ce luptăm, atât în cadrul acestei călătorii cât şi la „The Distributist Review“.
Împreună cu dr. Ovidiu Hurduzeu, cel care a îngrijit împreună cu mine antologia, cu editorul ei, Alexandru Ciolan şi fiul său Andy, ne-am întors cu maşina de la Iaşi, din nordul ţării – unde am avut o dezbatere cu un economist din mainstream şi un adept al Şcolii austriece. Despre această dezbatere voi scrie mai mult cu altă ocazie. Întrucât cartea se referă la „România profundă“, colegii mei mi-au oferit ocazia să văd această Românie care cuprinde 46% din populaţie. În drum spre Iaşi, am mers pe şoselele principale, dar la întoarcere am luat-o pe drumurile lăturalnice, de-a lungul râului Prut, care formează graniţa cu Basarabia, care, deşi nu este, se numeşte în prezent Moldova. Basarabenii şi românii vorbesc aceeaşi limbă şi împărtăşesc în mare parte aceeaşi istorie. [... citeste restul ...]
Când se bat munţii cap în cap, lumea se schimbă. 
Vreţi să ştiţi cum va arăta lumea de mâine? A Treia Forţă schiţează viitorul cu rădăcini adânci în trecut.Capitalism What Is it Good For? – Phillip Blond – We need a Catholic economy:
Intreaga dezbatere aici.
„Marii filantropi sunt, probabil, mai conştienţi de propriile interese decât ar putea sugera o privire superficială. La urma urmei, întotdeauna au existat capitalişti dornici să prevină ostilităţi viitoare calmându-i pe revoluţionarii potenţiali. Finanţarea globaliştilor democraţi şi a teoreticienilor statului social într-o lume care se îndreaptă cu paşi repezi către social-democraţie constituie o poliţă de asigurare destul de bună. Nu este mai puţin adevărat că multinaţionalele nu au fost niciodată interesate de loialităţile de provincie şi de tradiţiile străvechi pe care le predicau conservatorii. Pieţele internaţionale implică sisteme economice şi politice internaţionale al căror obiect îl reprezintă eliminarea tuturor barierelor naţionale şi etnice ale creşterii economice. În pofida unor mai vechi asocieri, filantropii conservatori nu mai subvenţionează politicile care le defineau viziunile asupra lumii în anii `30 şi chiar şi în anii `50. Poziţiile pe care le sprijină financiar în ziua de azi, în politica externă, şi redistribuirea venitului sunt total diferite de cele adoptate la un moment dat de către conservatori”.
(Fragment din „Mişcarea conservatoare”, de Paul Gottfried, traducere de Dragoş Moldoveanu, carte în curs de apariţie la editura Logos).
Vă aşteptăm, pe 26 noiembrie, la ora 16, la Romexpo (târgul Gaudeamus, standul Editurii, pentru autografe şi întâlnire cu cititorii) şi la ora 19,30, la Sala Rapsodia, pentru lansarea celor două volume. Participă Dan Puric, John Chrysostom Médaille, Ovidiu Huruduzeu.
Recomand extraordinarul eseu din Convorbiri literare al profesorului John Medaille despre economia libertatii, piata libera, democratie, descentralizare si proprietate privata. Eseul pleaca de la un alt eseu scris de Sorin Cucerai in Idei in Dialog despre “O sursa a fricii de capitalism“.
De cînd si-a făcut aparitia, spre sfîrsitul Evului Mediu, si a ajuns să domine atît productia cît si politica, spre sfîrsitul secolului al XVIII-lea, capitalismul a stîrnit dezbateri aprinse cu privire la natura sa. Un punct central al dezbaterii se referă la relatia capitalismului cu statul – s-a pus în special întrebarea dacă este un dusman sau o odraslă a statului. Nu putine au fost numele celebre ce au participat la dezbatere: Smith, Marx, Mill, Mises si alte minti luminate au scris volume întregi pe această temă. Cred însă că onoarea de a pune problema în cei mai succinti si eleganti termeni îi revine lui Sorin Cucerai în scurtul dar puternicul său eseu O sursă a fricii de capitalism, apărut în revista „Idei în dialog” din luna mai 2009. În cîteva pagini si cîteva fraze puternice, Sorin Cucerai redă esenta capitalismului si a relatiei acestuia cu statul.
Argumentele sale îi vizează în primul rînd pe „anarho-libertarieni” care, precum marxistii, vor „disparitia statului”. Realitatea istorică arată că sub regimurile „neoconservatoare” statul a crescut la fel de mult – sau chiar mai mult – decît sub regimurile liberale sau social-democrate. Într-adevăr, doar comunistii au putut să extindă statul mai repede decît au făcut-o neoconservatorii, si l-au mărit pînă s-a prăbusit sub propria-i greutate, o ispravă pe care neoconservatorii din America au încercat să o reediteze – si era cît pe ce să le reusească. Ceva ciudat se petrece aici. O realitate istorică atît de pregnantă nu poate fi trecută cu vederea sau ignorată în numele ideologiei. Totusi, trebuie să amintesc că Sorin Cucerai, venind în „apărarea” capitalismului, ridică probleme care pun sub semnul întrebării însăsi legitimitatea sistemului. Nici măcar Marx, în atacurile sale împotriva capitalismului, nu a spus ceva atît de negativ ca Sorin Cucerai în „pledoaria” sa procapitalistă.
Este important să întelegem argumentatia domnului Cucerai în eleganta ei simplitate. O voi sintetiza după cum urmează:[... citeste restul eseului in Convorbiri literare]
Agricultura sustenabilă Alexandru Racu Emilia Corbu The Distributist Review Front Porch Republic Patrick Deneen Alternative Right First Principles (ISI Journal) Chronicles: A Magazine of American Culture American Conservative Blogs Daniel Larison News Blog. Telegraph.co.uk Euroseptic: Mary Ellen Synon The Brussels Journal Washington’s Blog
Comentarii recente