Radu Golban: Trei Crai de la Apus

Recomand acest articol antologic al lui Radu Golban.

Numirea Domnului Profesor Doctor Andrei Marga in functia de Ministru al Afacerilor Externe evidentiaza in mod concret continuitatea influentei Berlinului la Bucuresti. Chiar daca Domnia Sa nu are experienta in diplomatie, in privinta relatiilor romano-germane Domnul Marga ar putea sa fie garantul avanpostului german in sud-estul Europei, fiind printre cei mai decorati romani de catre statul german. Ar putea concura datorita teoretizari fundamentaliste a integrarii europene cu oricare governor-general al Coroanei Britanice din Empire al secolului al 19-lea. Premiul Herder si Crucea de Fier a Germaniei sunt distinctii culturale la cel mai inalt nivel, insa cu o relevanta politica cel putin la nivelul studiilor nomenclaturistilor comunisti la Academia Militara Frunze si Universitatea Lumumba de la Moscova. Receptarea conservatorului Habermas in discursul Domnului Marga il pune astazi in ciuda apartenentei la un guvern social-liberal in linia elitisto-conservatoare a lui Andrei Plesu si Teodor Baconschi.

Intr-o lucrare a lui Rupert von Schumacher din 1937 despre soarta si destinul etnie germane la granitele Reichului, Cancelarul Adolf Hitler preciza urmatoarele: “Nu intr-o achiziţie coloniala, avem de a vedea rezolvarea acestei probleme, ci in special prin caştigarea unui Hinterland pentru colonizare, care mareste suprafata tarii-mama in care totodata noii colonialisti pastreaza strans legaturile de comunitate cu tara-mama si care prin unitate lor ca urmare vor asigura avantajele intregului spatiu.”

Terminus tehnicus al politicii de promovare a germanitatii in sud-estul Europei al geopoliticienilor germani se numeste “colonialismul de frontiera”. Acesta consta in mod special in identificarea germanitatii, radacinilor si originilor germane pe meleaguri sud-est europene pentru justificarea unei stranse si naturale legaturi a Germaniei cu aceste meleaguri roditoare. Devotamentul liderilor nostri fata de Germania este vechi de secole si bine infipt in conceptia arhaica de a venera o putere politica straina si de a se supune de buna voie in maniera credincioasa de patruped unui suzeran. Ambitiile politice proprii se supun politicii suzeranului, de parca suveranitatea nationala ar fi un handicap si nu o glorie. Este mecanismul politic al unui anumit tip de elita romaneasca care datorita educatiei si capacitatii intelectuale identifica un beneficiu in supunerea sa altei forte politice externe in schimbul conducerii neloiale a poporului, subordonand interesul national intereselor straine. Fie ca a fost lovitura de stat a boierilor impotriva lui Cuza pentru curajoasele reforme agrare si punerea unui Hohenzollern pe tronul Romanie de catre Bismarck, sau Junimea si greco-catolicismului finantate de Vatican pentru consolidarea spirituala a elitelor germanofile si sacrificarea lui Eminescu, sau politica de supus a lui Antonescu de care pana si Hitler se minuna cat era de dornic de o alianta cu Germania, chiar daca ne-a obligat sa renuntam la Basarabia, Cadrilater si Ardeal, toate se inscriu in parametrii acestei politici.

Diferitele distinctii din partea Pontificatului acordate carturarului clujean Andrei Marga nu sunt calatorii in timp ci o dovada de continuitate care ni-se arata intr-un mod apasator. Contrastul este cat se poate de plastic, de la maretia viziunii unui Reich catolic milenar la o micuta cetate de nisip ortodoxa adesea spalata de spumele marii. Intr-o publicatie mai recenta aparuta pe Cotidianul a unor geopoliticieni germani din anii patruzeci am citit ca una din motivele subdezvoltarii Romaniei ar fi insasi religia ortodoxa. Oare este chiar nevoie de carte ca sa intelegem ca la baza integrarii europene sta si un misionarism? Fara a elogia legionarii, insasi sacrificarea lor de catre Antonescu in favoarea unei politici previzibile si receptiva la directivele Berlinului a dat dovada de acest mecanism transpartinic si mereu in voga de-a lungul secolelor. In opinia geopoliticienilor germani, legionarii erau degeaba de dreapta daca erau si ortodocsi.

In aceiasi parametrii se prezinta si politica postdecembrista de promovarea a spiritului german in Romania unde numarul de vorbitori de limba germana este astazi mai mic decat cel al albilor in fosta Rhodesie. Totusi la toate receptiile oficiale romano-germane nu lipseste un reprezentant al minoritatii germane din Romania sau nu se evita ocazia de a solicita binecuvantarea Domnului Johannis de la Sibiu. O astfel de reprezentanta impusa politic am mai intalnit doar in timpul tranzitie in Republica Africa de Sud, unde deja inainte de alegeri Mandela insista sa-l insoteasca peste tot pe ultimul presedinte alb, Frederik Willem de Klerk. Cetatenii romani nu realizeaza proportia de politica trufasa a Berlinului la adresa Romaniei: In timp ce limba germana este in afara de Germania limba oficiala (sau una din limbile oficiale) in Austria, Elvetia, Luxemburg, Belgia si Liechtenstein, germani se gasesc in afara de Germania aproape mai numai la noi. Acei vorbitori de limba germana care au populat meleagurile Transilvaniei cu opt sute de ani in urma, sute de anii inaintea infiintarii statului national german (1872) sunt ori nemti prin definitia politica a Berlinului, ori sunt romani precum mai sunt si alti vorbitori de germana austrieci sau elvetieni. Dea dreptul caraghios ar fi ca Londra sa numere englezii in Canada sau SUA si chiar revizionist ar fi sa mai acorde premii pentru promovarea limbii engleze in Africa, precum a acordat Berlinul Crucea de Fier Domnului Prof. Dr. Marga pentru promovarea ”profunde intelepciuni a culturii germane si a limbii germane in Romania”, precum a precizat fostul presedinte al Germaniei, Johannes Rau.

Deloc ofensiv pentru omul de rand este in schimb acordarea acestei distinctii Domnului Prof. Dr. Marga pentru promovarea limbii si culturii germane in Romania. Cui foloseste aceasta politica de promovare a uni relatii bazate pe o holograma a elementelor comune, a unei legaturi politice in vesmant cultural si etnic?

Doar pe scurt sa trecem in revista meritele altor predecesori ai Domniei Sale, ale Domnului Andrei Plesu, primul ministru de externe a Romaniei postdecembriste, beneficiar mai al tuturor premiilor literare germane (Goethe, Herder, Schiller, Lessing) Teodor Baconschi, care a stralucit prin elogierea spiritul german de subordonare a Europei, deghizat in umanism stiintific si prin infiintarea miscarii (a)populare la ordinul geopoliticii germane promovate de Fundatia germana Konrad Adenauer la Bucuresti. Fara discernamant a transpus in politica tarii obiectivele geopolitice ale Berlinului de transformare a Romaniei intr-o regiune europeana fara statalitate populata de europeni sau germani si mai putin de romani. Misiunea acestui avanpost de propaganda este promovarea unui pseudou-umanism, al carui mesaj consta in motivaţia integraţionista a Germaniei in Europa deghizata pe un fond cultural. Mitul popularizat de Germania consta in scoaterea in evidenta a cliseului harniciei si virtutilor germane, expuse in mod concret prin mijloacele MAE Berlin intr-un Walt Disney al Romanie numit Sibiu.

Bilantul de aliat de mana a doua care nu este nici pe piedestalul egal cu hegemonul si nici scutit de obiectivele sale politice a fost in toate angajamentele comune din trecut echivalentul uni faliment politic. Dupa doi ministrii postdecembristi si filogermani, Andrei Plesu si Teodor Baconschi, care nu au reusit sa incheie un parteneriat strategic romano-german, ramane de vazut daca al treilea crai, Andrei Marga, va reusi in aceasta ambitie.

http://www.corectnews.com/politics/trei-crai-de-la-apus

Mihai Razvan Ungureanu, pe rand: evreu, bolsevic si liberal trotkist, spion si colonizator neoliberal

Discursul tovarăşului Mihai Răzvan Ungureanu, delegat al Organizaţiei Judeţene Iaşi la cel de-al XII-lea Congres al UTC, conform paginii 3 a ziarului Scânteia Tineretului din data de 19 mai 1985.

1.

http://www.ziuaveche.ro/zvonul-zilei/fata-nevazuta-a-premierului-%E2%80%9Cspion%E2%80%9D-mihai-razvan-ungureanu-73048.html

De la sefia UTC, in fruntea diplomatiei romanesti, apoi al Serviciului de Informatii Externe, iar acum, in fruntea Guvernului Romaniei.Mihai Razvan Ungureanu se trage dintr-o familie de evrei intelectuali din Iasi.

Tatal sau Stefan Ungureanu a fost profesor de chimie-fizica la Universitatea din Iasi, viceprimar si mai apoi director la Agentia Locala de Conservare a Energiei. Fiul, fost membru supleant al CC al UTC este doctor in istorie. Revolutia l-a prins la conducerea Uniunii Studentilor Comunisti din Romania, zdrobindu-i cariera de partid. In anii 90 tanarul Ungureanu a fost lansat in constiinta publica, drept o stea a intelectualitatii romanesti de regretatul Iosif Sava. Seria seratelor muzicale includea dialoguri purtate cu oameni politici, oameni de arta, filozofi, muzicieni, instrumentisti, care in ani 1990 erau la inceputul carierei. CV-ul istoricului M.R. Ungureanu este impresionant. Presa a relatat ca studiile si cariera sefului SIE sunt strans legate de organizatiile Soros si de cele iudaice ale magnatului Mark Rich. Apartenenta sa (ca lider) la organizatiile Soros din Romania, ca si la organizatiile iudaice, a facut ca, fara sa fi avut in nici un fel o viata politica activa (dupa cum singur marturiseste), sa fie chemat a fi ministru de externe al Romaniei in 2004, noteaza Cornel Dan Niculae in cartea sa intitulataPolitica Filo-Sionista a Romaniei in fata Europei si a lumii. Dealtfel, volumul trei al cartii este ilustrat pe coperta cu poza ministrului Ungureanu cu mainile pe Zidul Plangerii si cu chipa pe cap.

Cat a fost la conducerea Ministerului Afacerilor Externe, Ungureanu a respectat intru-totul omerta securitatii. Nu s-a facut nici un fel de reforma in MAE, ba chiar mai mult, sub ministeriatul lui s-au petrecut evenimente ingrijoratoare. Rapirea din Irak si scandalul declansat de scrisoarea semnata de ambasadorul Cristian Colteanu sunt doar doua din evenimentele care au dovedit fidelitatea Ungureanului fata de presedinte. Totul a culminat cu arestarea celor doi muncitori romani acuzati de spionaj intr-o baza americana din Irak, despre care premierul Tariceanu a aflat din… presa. Ungureanu, prins in lupta dintre palate, parea o victima sigura, un soi Petre Roman al peneleului surghiunit la Institutul de Studii Liberale. Ulterior, el s-a autosuspendat din calitatea de membru al PNL pentru a pleca la Viena ca reprezentant special la Initiativa de Cooperare in Sud-Estul Europei. Nimic altceva decat o scoala de securisti europeana si, in acelasi timp, prilejul unui nou scandal financiar de aceasta data. Surse din cadrul Serviciului de Informatii Externe ne-au relatat ca Mihai Razvan Ungureanu hoinarea in voie inca de cand era secretar de stat prin birourile Centralei SIE si prin unele case conspirative din jurul Ministerului Afacerilor Externe. Intrebat daca vreun secretar de stat sau ministru are dreptul sa se plimbe hai-hui prin cladirile SIE, fostul sef al spionilor externi, Catalin Harnagea s-a aratat extrem de surprins: Nici macar angajatii institutiei nu au voie sa se plimbe de capul lor prin birouri, iar, in ceea ce priveste casele conspirate, aceste sunt frecventate numai de agentii sub acoperire sau ofiterii care ii coordoneaza. Prim-ministrul daca vine, isi anunta din timp vizita. Asadar, stapanul serviciilor Traian Basescu nu si-a lasat sluga din brate, din motive lesne de inteles.L-a propus pe Ungureanu la sefia spionajului extern.

Ungureanu si Episodul japonez . Directorul SIE cunoaste problemele grave cu care se confrunta diplomatia si spionajul extern romanesti, inca de pe vremea cand era secretar de stat MAE. In aceasta calitate, Ungureanu a avut parte in anul 1999 de o prima vizita oficiala in Japonia, unde a dat piept cu gerontocratia japoneza si cu mafia securista din cadrul Ambasadei Romaniei la Tokio. O reprezentanta condusa la vremea aceea de generalul Marin Valcea, un greu al Securitatii comuniste. Desi avea datoria sa aranjeze toate detaliile vizitei, Valcea nu a miscat un deget. Presa centrala a comentat pe larg esecul vizitei. Japonezii sunt conservatori. Varsta inseamna o garantie a experientei si profesionalismului. Pozitiile de top din diplomatia nipona sunt ocupate de persoane cu varste inaintate. Varsta si fizionomia lui Razvan Ungureanu nu le inspira competenta. Fara o pregatire prealabila, codul diplomatic japonez nu a fost respectat Japonezii nu au dat doi bani pe tanarul secretar de stat, care a stat umil prin ambasada. Securistul, doar s-a facut ca ii aranjeaza intalnirile tanarului diplomat. Ion Iliescu, venit in vizita oficiala in acelasi timp, a fost tratat imparateste, consulul onorific Kobaiashi functionand pe post de sponsor. Reteau generalilor din ambasada (Staicu Stefanel, Valeriu Ruset, Nicu Manolache) avea relatii excelente cu fostul presedinte Iliescu, dar si cu Traian Basescu. Valcea si niponul i-au aranjat fostului presedinte, conferinte de presa la universitati din Tokio si Yokohama. Ungureanu a zacut in ambasada. Desi a iesit sifonat din aceasta experienta, tanarul secretar de stat a avut parte de noi prieteni. Domnisoara Anca Mantulescu (de care nu s-a mai lipsit nici cand a ajuns ministru de externe), traducatoare de limba japoneza in locul lui Petre Stoian si familia Neagu. Aurelian Neagu secretar II in ambasada se avea la cutite cu Marin Valcea, dar era prieten la catarama cu Basescu. Fostul sef MAE a evitat orice comentariu despre pataniile sale nipone. Cuplul Basescu-Ungureanu l-au numit in 2005 ambasador in Japonia pe Aurelian Neagu, un individ care nu trecuse la data numirii in post de gradul de consilier MAE. Gabriela a ajuns sefa de directie in MAE. A fost mazilita odata cu protectorul ei, la inceputul anului 2007.

Sponsorii lui Mihai Razvan Ungureanu

Numele: Marc Rich. El este numitorul comun al oligarhilor rusi cu interese in Romania. Are tripla cetatenie: israeliana, spaniola si elvetiana. La cea americana a renuntat, fiind urmarit 18 ani de FBI, dupa ce in 1983 a fost acuzat de evaziune fiscala si „comert cu inamicul sovietic”S-a ridicat din tranzactii internationale tenebroase si este conectat la Mossad, serviciul israelian de spionaj. .Majoritatea firmelor anonime ale „elitei de carton” rusesti au fost infiintate in cantonul elvetian Zug.Acesta este locul de unde, ca un paianjen, Rich si acolitii sai isi conduc operatiunile mondiale.Tot in Zug sunt inregistrate si companiile paravan prin care oligarhii rusi au preluat o felie din economia Romaniei ajutati de oligarhia tradatorilor din Romania. Rich a incercat sa obtina rafinaria Petromidia, plasata strategic: aproape de spatiul ex-sovietic, dar si de Orientul Mijlociu, zone foarte bogate in titei.

Liderul sindical Tancau: „Era prin 1993 cand s-a terminat contractul pentru modernizarea rafinariei. A fost o afacere serioasa, Rich a vrut sa cumpere. Nu s-a ajuns fiindca n-au vrut sa vanda. S-a opus, din cate stiu eu, un secretar de stat pe domeniul petrochimic”. Petre Roman completeaza: „Rich nu a reusit sa cumpere fiindca guvernul Vacaroiu nu era atasat de ideea de privatizare in sine”. Contra privatizarii au fost si sindicalistii lui Tancau, care se temeau ca isi vor pierde, multi dintre ei, locurile de munca. De la momentul acesta s-au acumulat pierderi imense, pana la privatizare, adauga fostul premier Roman. In iunie 1997, „gaura neagra” Petromidia avea datorii de 300 de milioane de dolari, fiind, practic, in sapa de lemn. In acelasi an, compania controlata din umbra de Rich, Glencore AG, face un parteneriat strategic in Romania. Asociatii lui Rich erau Dan Voiculescu si Stefan Margineanu (fost ofiter DIE), patron in industria metalelor. La sediul companiei lui Voiculescu, „locotenentul” lui Rich, Willy R. Strothotte, anunta perfectarea consortiului Glencore-Grivco-Metanef (firma lui Margineanu). Trioul punea la bataie 650 de milioane de dolari pentru privatizari in Romania in petrol si metalurgie feroasa si neferoasa. Oficiosul PDSR „Dimineata” din 28 august 1997 consemna sec: „Nu a fost dezvaluit nici numele consortiului si nici aportul de capital, in procente, al celor trei societati”. Voiculescu si paravanul lui Rich s-au inscris in cursa pentru Petromidia, rafinaria ravnita de magnat inca dupa Revolutie. De data aceasta, in perioada 1998-2000, escrocul international a pierdut cursa in fata Rompetrolului lui Dinu Patriciu. Glencore a pierdut si cursa pentru Petrom, care a revenit, in anul 2004, austriecilor de la OMV. “Luati mana de pe controlul politic al tarii!” Aceasta a fost fraza cheie a unui mesaj public al presedintelui cu adresa directa catre Cartelul Oligarhiei. Cartelul burgheziei rosii, a oportunistilor si fostilor nomenclaturisti s-a constituit in cadrul Marelui Jaf National care a debutat sub patronajul lui Iliescu si Roman si a continuat neincetat pina astazi.

2.  http://diepresse.com/home/politik/aussenpolitik/67209/Rumaenien-wie-ein-neues-Bundesland

Ungureanu:  “Austria este azi cel mai important investitor strain din Romania. Trebuie sa priviti Romania aproape ca si un nou land federal”. 

“Rumänien wie ein neues Bundesland”

04.03.2006 | 00:00 |  VON WIELAND SCHNEIDER (Die Presse)

INTERVIEW. Außenminister Ungureanu über Österreichs Ängste vor rumänischem EU-Beitritt.

 Drucken SendenMerkenAAA Textgröße Kommentieren

Die Presse: Welche Herausforderungen hat Rumänien auf dem Weg in die EU noch zu bewältigen?

Mihai-Razvan Ungureanu: Rumänien muss seine Hausaufgaben bei den Themen machen, die Olli Rehn in seinem Brief nach dem Bericht vom 25. Oktober angesprochen hat. Eine wichtige Aufgabe ist, das Land dafür bereit zu machen, künftig EU-Fonds nützen zu können. Dazu kommen Reformen in Justiz- und Sicherheitsfragen.

Die EU hat immer wieder das Problem Korruption kritisiert.

Ungureanu: Wir widmen diesem Problem sehr große Aufmerksamkeit. Bei der Justizreform haben wir vor allem jene Bereiche berücksichtigt, die entweder Korruption ermöglichten oder davon selbst zerfressen waren. Wir kümmerten uns um die Lage der Beamten, reformierten die Beziehungen zwischen Justiz und Politik und erhöhten die Kapazität der Richter und Staatsanwälte, Fälle aufzuarbeiten.

Was würde passieren, wenn die EU den Beitritt Rumäniens um ein Jahr verschiebt?

Ungureanu: Das sind Spekulationen. Wir erwarten vom EU-Bericht im Mai eine technische Beurteilung dessen, was wir erreicht haben. Eine Verschiebung des Beitritts kann aus unserer Sicht keine technischen Gründe haben.

Würde Rumänien notfalls auch ohne Bulgarien der EU beitreten?

Ungureanu: Das ist eine harte Frage. Wir haben keine Alternative. Wir haben alle unsere Energien auf einen Beitritt 2007 ausgerichtet. Das ist für uns wie ein Mantra. Ich hoffe, dass unsere bulgarischen Freunde, die Erwartungen der EU erfüllen. Wir sind im selben Paket.

Viele Österreicher stehen dem EU-Beitritt skeptisch gegenüber.

Ungureanu: Österreich ist heute der wichtigste ausländische Investor in Rumänien. Sie müssen Rumänien fast wie ein neues Bundesland sehen. Rumänien ist so wichtig für die österreichische Wirtschaft wie Blut für den Körper. Ich weiß, dass es so etwas wie eine Erweiterungsmüdigkeit gibt. Wir müssen den Bürgern klar machen, dass durch die Erweiterung ihre Chancen auf Wohlstand steigen.

Gibt oder gab es CIA-Gefängnisse in Rumänien?

Ungureanu: Mittlerweile ärgere ich mich schon über diese Frage. Es gab bei uns niemals solche Gefängnisse. Natürlich arbeiten wir mit den USA im Kampf gegen den Terror zusammen – so wie auch die EU-Staaten. Aber wir werden dabei niemals die rote Linie der Menschenrechte überschreiten.

Menschenrechtsorganisationen sehen das anders.

Ungureanu: Es hat niemals Beweise gegeben. Wir haben Human Rights Watch um konkrete Fakten gebeten. Man hat uns aber gesagt: Es gebe “substanzielle Hinweise”. Das bedeutet: “Es ist nie passiert, aber wir können behaupten, dass es so war.” Wir haben nie die rote Linie überschritten. Punkt.

Fühlt sich Rumänien zwischen zwei Stühlen, den USA und der EU?

Ungureanu: Wir können es uns nicht leisten, in einem Psychodrama mitzuspielen. Bei psychoanalytischen Sitzungen kommt oft die Frage: Wen liebst du mehr, Mutter oder Vater? Wir sind aber nicht in der Position zu wählen. Offene Beziehungen zu den USA sind wichtig für uns – alleine wegen unserer strategischen Interessen in der Schwarzmeer-Region.

Und Europa?

Ungureanu: Auch für die EU werden Transnistrien, Moldowa und die ungelösten Konflikte in der Schwarzmeerregion noch ein wichtiges Thema werden. Dazu kommen alternative Routen für Energie – gerade nach der kalten Dusche durch die Russen im Dezember. Die Öl- und Gasleitungen werden in Zukunft über die Schwarzmeerregion, Bulgarien und Rumänien in den Westen verlaufen. Diese Alternative kann aber erst funktionieren, wenn die Sicherheitslage in der Schwarzmeerregion beständig ist. Dafür muss sich auch die EU engagieren.

3. Acuzatie exploziva: seful SIE, agent al unui serviciu secret strain http://www.inpolitics.ro/acuzatie-exploziva-seful-sie-agent-al-unui-serviciu-secret-strain-art50060.aspx#

Racolarea lui Ungureanu de către SRI, blocată din afara țării
Nicolae Ulieru, cel care a avut cel mai lung mandat de purtător de cuvînt al SRI, după revoluție, afirmă că actualul director al SIE, Mihai Răzvan Ungureanu, este agent străin – practic, o acuzație de trădare  națională – și spune că e gata să ofere probe în acest sens, dacă va fi audiat de comisiile parlamentare de resort, de control al SRI și SIE. Prezent la Realitatea TV, lt.col. Ulieru a declarat că șeful SIE ”a avut o ascensiune fulminantă pentru condiţia lui de tânăr istoric anonim de la Iaşi. A fost adus de Pleşu secretar de stat în Ministerul de Externe, a rămas secretar de stat şi în Guvernul Năstase, apoi a fost numit ministru de externe de către liberalul Călin Popescu Tăriceanu, recuzat de acesta pentru că nu i-a dat nişte documente, şi după ce a fost recuzat de premier, preşedintele l-a numit şeful SIE. Eu, când am auzit numirea lui Mihai Răzvan Ungureanu la SIE, am avut o tresărire. Am spus „oare preşedintele chiar nu ştie cine e omul ăsta, sau SRI nu l-a informat?” ” a spus fostul aghiotant al lui Virgil Măgureanu. El a adăugat: ”înainte de a fi secretar de stat, Mihai Răzvan Ungureanu a avut, ca istoric la Iaşi, o poveste, un scandal care l-a scos din anonimat. El a făcut o conferinţă de presă în care a denunţat faptul că un ofiţer de la secţia judeţeană al SRI a încercat să îl racoleze. Şi ca urmare a acestei conferinţe de presă s-a constituit o celulă de criză în careul SRI, care a hotărât să îl demită pe ofiţerul respectiv, iar purtătorul de cuvânt din vremea aia, Nicolae Ulieru, să dea un comunicat care să condamne practicile nelegale ale acelui ofiţer. Relevanţa e următoarea, că acel ofiţer nu a fost un ageamiu. El a încercat recrutarea lui Mihai Răzvan Ungureanu pe nişte motive foarte întemeiate. Iar sacrificarea acelui ofiţer a fost făcut la dorinţa expresă a unui serviciu străin şi stat străin”.

Șeful SIE a tras sfori în cazul Hayssam
Ulieru a explicat, metaforic, mecanismul respectiv, prin care s-a blocat racolarea lui Ungureanu: ”Dacă eu, cetăţeanul Popescu, cad cu tronc unui serviciu străin pentru că sunt simpatic şi mă descurc bine în lume, când eu păţesc un asemenea necaz e normal ca acel serviciu să intervină şi la serviciul similar din România, respectiv la SRI”. Ulieru a mai spus că e gata să furnizeze date concrete comisiilor parlamentare de resort: ”Dacă Comisia parlamentară de control a SRI sau SIE vrea să mă asculte, aş putea spune lucruri interesante”. El a mai dezvăluit că același Mihai Răzvan Ungureanu a făcut intervenții pentru ca un avocat, exponent al unui grup israelian de lobby, să aibă acces de trei ori la Omar Hayssam în celulă fără ca procurorul de caz să îi dea aprobare, lucru care, în opinia lui Ulieru, nu face decît să confirme apartenența lui Ungureanu la un serviciu străin.

Ipoteză: SRI încearcă să blocheze numirea lui Ungureanu la șefia Guvernului
Acuzațiile lui Ulieru, un om care vine din sistemul serviciilor secrete și știe care este riscul declarațiilor tiribombistice în domeniu, sunt de o maximă gravitate, în condițiile în care Răzvan Ungureanu a fost ministru de Externe în trecut, iar acum conduce al doilea mare serviciu secret al țării. Care ar putea fi substratul acestui nou scandal? Foarte probabil, un nou episod al luptei între servicii care a marcat pe de-a-ntregul acest an. Despre Mihai Răzvan Ungureanu se vehiculează tot mai intens, în ultimele zile, că va fi premierul desemnat de Traian Băsescu în cazul unei victorii în alegeri și al constituirii unei alianțe PNL-PDL, în legătură cu care șeful statului a început, deja, să dea anumite semne de deschidere. Ungureanu ar avea avantajul că este un apropiat al lui Băsescu, dar, în același timp, provine din PNL, ceea ce ar avea ca rezultat o coagulare mai solidă a grupării de dreapta pe cale să renască la guvernare, în două-trei săptămîni. Pe de altă parte, s-ar putea ca SRI să nu îi convină ca marele rival, SIE, să obțină, peste noapte, o ”pilă” atît de puternică în conducerea statului, adică un premier, în pixul căruia stau atît bugetele serviciilor cît și alte posibilități. Oricum ar fi, declarațiile lui Ulieru nu pot și nu trebuie să rămînă fără urmări, dată fiind gravitatea lor excepțională. (Bogdan Tiberiu Iacob)

4. http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2006-06-28/ana-pauker-pe-peretele-lui-ungureanu.html

Ana Pauker pe peretele lui Ungureanu

28 Iunie 2006

Ministrul de Externe Mihai Razvan Ungureanu si-a declarat ieri sustinerea pentru portretul Anei Pauker, asezat langa biroul sau, in cadrul galeriei fostilor ministri de Externe ai Romaniei, informeaza un comunicat al Asociatiei Academice de Administrare Publica EUROPA.

Ministrul de Externe Mihai Razvan Ungureanu si-a declarat ieri sustinerea pentru portretul Anei Pauker, asezat langa biroul sau, in cadrul galeriei fostilor ministri de Externe ai Romaniei, informeaza un comunicat al Asociatiei Academice de Administratie Publica EUROPA (AAAPE). Reprezentantii AAAPE i-au cerut ieri in public ministrului Ungureanu sa indeparteze tabloul Anei Pauker, insa acesta a refuzat spunand ca din punct de vedere istoric nu poate renunta la nici unul dintre tablourile afisate pe holurile MAE. Ungureanu a declarat ca initiativa afisarii tabloului Anei Pauker ii apartine. (D.E.) 

ANA PAUKER face parte din galeria marilor călăi ai neamului românesc
(nume real: Hannah Rabinsohn, evreica (1/12/1893, Codaesti, Vaslui – 3/06/1960, Bucuresti)

Supranumita “Doamna rosie” a blocului sovietic, liderul neoficial al Partidului Comunist Roman imediat dupa razboi, conducătoarea din umbră al þării pe care o ura din tot sufletul, agenta nr. 1 a Moscovei la Bucureºti, a contribuit din plin la genocidul comunist si la distrugerea României sub bagheta lui Stalin. “A fost o terorista de anvergura internationala, cu nimic mai prejos decat un alt produs mai tardiv al Moscovei, Carlos Ilici Ramirez. Daca in cruzime ea l-a egalat pe Carlos, in schimb l-a depasit categoric in privinta vicleniei si machiavelismului” (Liviu Vălenas, “Memorialul stalinismului”, pg. 166)

Ca sa intelegem mai bine cine e Mihai Razvan Radu Ungureanu

1947: Directivele NKVD pentru ţările din orbita sovietică http://romania-rusia.info/DirectiveleNKVD.asp

Moscova 2-6-1947 (Strict secret) K-AA/CC113, indicaţia NK/003/47

[Documentul, strict autentic, elaborat de NKVD la 2 iunie 1947, a fost descoperit în biroul lui Boleslaw Bierut, preşedinte al Poloniei (1945-1952) şi publicat pentru prima dată în ziarul polonez "Novi Dzienic", în 1981. Acelaşi document a mai fost descoperit şi în Cehoslovacia, Germania, Bulgaria. În mod sigur a fost aplicat şi în România, deşi SRI nu a confirmat existenţa lui în arhivele Securităţii.]

1. Este interzisă primirea pe teritoriul ambasadelor a autohtonilor contactaţi de noi ca informatori. Întâlnirea cu aceşti oameni este organizată de serviciul special desemnat în acest scop, iar întâlnirile pot avea loc doar în locuri publice. Informaţiile sunt preluate de către ambasadă prin organele serviciilor speciale, în speţă cu predarea lor ofiţerului nostru cu cel mai mare grad în ambasadă.

2. Se va umări ca între soldaţii noştri şi populaţia civilă să nu se producă legături de nici un fel. Este inadmisibil ca ofiţerii noştri să viziteze autohtoni la locuinţele lor; este, de asemenea, inadmisibil ca simplii soldaţi să stabilească relaţii cu femei din rândul băştinaşelor. Nu se admite stabilirea de relaţii între soldaţii noştri şi populaţia civilă, respectiv soldaţii autohtoni.

3. Se va accelera lichidarea cetăţenilor care întreţin legături neiniţiate de către noi cu Partidul Comunist Polonez, Partidul Socialist Polonez, cu interbrigadiştii, cu Organizaţia Tineretului Comunist Polonez, cu Armata de Acasă şi alte asociaţii. În acest scop trebuie folosite elementele opoziţiei militare.

4. La acţiunile militare vor lua parte acei soldaţi care au stat pe teritoriul ţării noastre (se are în vedere Uniunea Sovietică n.n.) înainte de a intra în Armata Kosciuzsko (Armata poloneză ce lupta de partea Armatei Sovietice pe teritoriul U.R.S.S. n.n.). Se va ajunge la distrugerea ei totală.

5. Trebuie realizată în mod accelerat unificarea tuturor partidelor într-un singur partid, având grija ca toate rolurile cheie să revină acelor oameni care aparţin serviciilor noastre secrete.

6. Unificarea organizaţiilor de tineret trebuie facută rapid. De la conducatori de organizaţii locale în sus, în poziţii de conducere se vor repartiza oameni desemnaţi de serviciile noastre speciale.

7. Se organizează şi se urmăreşte ca funcţionarii aleşi ca deputaţi la congrese să nu-şi poată păstra mandatul pe întreaga perioadă ce le stă în faţă. Deputaţii nu pot convoca în nici un caz şedinţe între întreprinderi. Dacă nu există altă soluţie şi o asemenea şedinţă trebuie convocată, se vor îndepărta acei oameni care au activitate în legătură cu proiectarea concepţiilor şi avansarea revendicarilor. Iniţiativele particulare trebuie eliminate cu desăvarşire. Pentru fiecare congres se vor pregăti oameni noi şi doar cei vizaţi de serviciile noastre secrete.

8.Se va acorda o atenţie deosebită persoanelor cu capacităţi organizatorice şi cu şanse sigure de popularitate. Aceşti oameni trebuie cooptaţi, iar în cazul în care se opun, se va bloca accesul lor la posturi ierarhic superioare.

9. Se va urmări ca funcţionarii de stat (exclusiv organele de securitate şi din industria minelor) să aibă retribuţii mici. Aceasta se referă îndeosebi la sfera sănătăţii, justiţiei, culturii, respectiv la cei care deţin funcţii de conducere (documentul găsit în Cehoslovacia adaugă: mai puţin cadrele de conducere alese pe baza lealităţii faţă de regimul socialist).

10. In toate organele de guvernământ, respectiv în majoritatea uzinelor, trebuie să avem oameni care conlucrează cu serviciile noastre speciale, fără ştirea organelor administrative locale.

11. Se va urmari cu stricteţe ca presa autohtonă să nu transmită date privind calitatatea şi sortimentul mărfurilor ce ni se transportă. Nu este voie ca această activitate să se numească comerţ. Trebuie neapărat menţionat faptul că e vorba de schimburi de mărfuri.

12. Se vor exercita presiuni asupra serviciilor publice în sensul că acestea să nu acorde acte doveditoare a proprietăţii asupra pămantului; actele vor arăta doar calitatea de lot dat în folosinţă, dar niciodată pe aceea de proprietate a deţinătorului.

13. Politica faţă de mica gospodărie ţărănească urmează acest curs pentru a face gospodăria particulară nerentabilă. După aceea, trebuie începută colectivizarea. În cazul în care ar interveni o rezistenţă mai mare din partea ţăranilor, trebuie redusă împărţirea mijloacelor de producţie repartizate lor, concomitent cu creşterea obligaţiilor de predare a cotelor. Dacă nici aşa nu se ajunge la rezultatul scontat, trebuie organizat ca agricultura să nu poată asigura aprovizionarea cu alimente a ţării, astfel ca necesarul să trebuiască acoperit prin import. (vezi NEOLIBERALISMUL de azi care e in legatura DIRECTA cu MARXISMUL. Romania importa in prezent 80% din produsele agro-alimentare, in timp ce satul e in saracie si in ruina)

14. Trebuie făcut totul ca hotărarile şi ordinele – fie acelea cu caracter juridic, economic sau organizatoric – să fie nepunctuale.

15. Trebuie făcut totul ca anumite cazuri să fie discutate concomitent de mai multe comisii, oficii şi instituţii, însă nici una dintre ele să nu aibă drept de decizie înainte de a se consulta cu celelalte (fac excepţie cazurile ce vizează industria minelor).

16. Sindicatele din uzină nu pot exercita nici o influentă asupra activităţii din uzină. Ele pot lucra doar la punerea în practici a hotararilor şi atât. (exact ca in CAPITALISM)

17. Sindicatele nu au dreptul de a se împotrivi conducerii în nici o problemă. Sindicatele trebuie să fie ocupate cu alte probleme minore ca de exemplu: organizarea odihnei în concedii, discutarea cererilor de pensii şi împrumuturi, programe culturale şi distractive, organizarea de excursii, repartizarea mărfurilor deficitare, justificarea unor puncte de vedere şi decizii ale conducerii politice.  (exact ca in CAPITALISM)

18. Trebuie organizat ca numai acei conducători să fie avansaţi care execută impecabil problemele cu care au fost însărcinaţi şi care nu le analizează depăşind cadrul activiităţii lor.

19. In legătura cu activitatea băştinaşilor care sunt purtători ai unor funcţii de partid, de stat sau administrative trebuie create asemenea condiţii, ca aceştia să fie compromişi în faţa angajaţilor, astfel încât să devină imposibilă întoarcerea lor în anturajul iniţial. (cum ni se spune si dupa 1990: romanii sunt prosti, fascisti, antisemiti, lenesi; numai strainii sunt buni)

20. Cadrelor militare autohtone li se pot încredinţa poziţii de răspundere în locuri unde deja sunt plasaţi oamenii serviciului special.

21. In cazul fiecărei actiuni armate si cu ocazia tragerilor, cantitatea munitiei va fi controlată permanent si cu seriozitate, indiferent de tipul de armă.

22. Trebuie ţinut sub observaţie fiecare institut de cercetare şi laborator, consemnându-se orice cercetare valoroasă.

23. Trebuie acordată o mare atenţie inventatorilor, inovatorilor, respectiv dezvoltată şi sprijinită activitatea lor, dar fiecare invenţie trebuie înregistrată cu consecvenţă la centru. Este permisă doar realizarea acelor investiţii care au aplicabilitate în industria minelor sau cele care au indicaţiile noastre speciale. Nu este permisă realizarea acelor invenţii care ar asigura creşterea producţiei de produse finite şi, în paralel cu aceasta, scăderea producţiei şi a extragerii de materii prime , sau ar împiedica îndeplinirea deciziilor. Dacă o invenţie a devenit cunoscută, trebuie organizată vânzarea acesteia în străinătate pe valuta vest, pe motiv că e prea costisitoare în ţară. Documentele cuprinzând datele cu privire la valoarea şi descrierea invenţiei nu se publică. Toate datele şi documentele privitoare la valoarea şi descrierea amănunţită a invenţiei vor intra in posesia noastră.

24. Punctualitatea transporturilor de orice gen trebuie perturbată (mai puţin cele cuprinse în îndrumările din N.K. – 552-46).

25. În uzine trebuie iniţiate diferite şedinte şi conferinţe profesionale, trebuie notate propunerile, observaţiile ce au fost expuse, respectiv autorii acestora.

26. Trebuie popularizate discuţiile cu muncitorii care se ocupă de probleme actuale legate de producţie, respectiv cele care critică trecutul şi problemele locale. Nu se vor înlătura cauzele fenomenelor în discuăie.

27. Luările de poziţie ale conducerilor băştinaşe pot avea coloratura naţională sau istorică, dar acestea nu pot duce la unitatea naţională.

28. Trebuie acordată o mare atenţie ca nu cumva în oraşe să existe reţele de apă nelegate la reţeaua principală în cartierele în curs de reconstrucţie sau nou construite. Canalizările vechi neracordate şi fântânile trebuie lichidate sistematic pe parcurs.

29. Reconstrucţia obiectivelor industriale şi construcţia celor noi se va face având în vedere ca materialele reziduale să fie dirijate în depozitele de apă ce ar putea folosi drept rezerve de apă potabilă.

30. În orasele reconstruite sau nou construite nu se mai admit în locuinţe spaţii excedentare, care ar putea folosi la adăpostirea pe o perioada mai lungă a animalelor sau depozitarea rezervelor de alimente.

31. Întreprinderile proprietate personală, micii meseriaşi şi micii industriaşi să primeasca doar astfel de materii prime şi utilaje inferioare şi care să împiedice producţia de calitate. Preţul acestor mărfuri să fie mai mare decât preţul produselor similare ale întreprinderilor de stat. (punct esential si in doctrina NEOLIBERALA. Legislatia NEOLIBERALA e facuta in asa fel incat producatorul mic si taranul sa nu isi poata vine produsele naturale in piata pentru ca sunt mai scumpe decat cele modificate genetic din Kaufland sau Carrfoure).

32. Trebuie extinsă birocraţia statului în cel mai înalt grad în toate domeniile. Este admisă critica activităţii organelor administrative, însa nu se admite nicidecum scăderea numerică a personalului şi nici funcţionarea normală a aparatului birocratic. (exact ca in NEOLIBERALISMUL de azi, cand ai voie sa critici BIROCRATIA de stat si privata, dar nu ai voie sa iei masuri impotriva ei).

33. Trebuie avut o mare grijă de toate proiectele de fabricaţie în industria minieră, respectiv în întreprinderile indicate în mod special. A se împiedica aprovizionarea bună a pieţei interne.

34. Trebuie acordată o atenţie deosebită bisericilor. Activitatea cultural-educativă trebuie astfel dirijată ca să rezulte o antipatie generală împotriva acestora. E necesar să fie puse sub observaţie tipografiile bisericeşti, arhivele, conţinutul predicilor, cântecelor, al educaţiei religioase, dar şi cel al ceremoniilor de înmormântare.

35. Din şcolile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee şi facultăţi trebuie să fie înlăturaţi profesorii de valoare care se bucură de popularitate. Locurile lor trebuie să fie ocupate de oameni numiţi de noi, având un nivel de pregătire slab sau mediocru. Să se analizeze diferenţele dintre materii, să fie redusă cantitatea de material documentar, iar la licee să se opească predarea limbilor latină şi greacă veche, a filozofiei generale, a logicii şi geneticii. În manualele de istorie nu trebuie amintit care dintre domnitori a servit sau a vrut să servească binele ţării. Se va insista pe lăcomia şi răutatea oricărui rege, pe efectul nefast al monarhiei şi pe lupta poporului asuprit. In şcolile de specialitate trebuie introdusă specialitatea îngustă.

36. Trebuie să fie iniţiată organizarea unor acţiuni cu caracter artistic sau sportiv care să sarbatorească lupta băştinaşilor împotriva cotropitorilor (exclusiv ruşii, îndeosebi nemţii) şi care să popularizeze lupta pentru socialism.

37. Pe plan local este interzisă apariţia unor opere despre acei băştinaşi care înainte de revoluţie şi în perioada celui de-al doilea război mondial au trăit la noi (în U.R.S.S., n.n.) sau au luptat alături de noi în timpul războiului. .

38. Dacă se constituie o organizaţie care ar sprijini alianţa cu noi, dar totodată ar stărui asupra controlului activităţii economice a conducerii oficiale, imediat trebuie pornită împotriva ei o campanie de acuzare a naţionalismului şi şovinismului. Aceasta trebuie făcută în felul următor: profanarea monumentelor ce ne aparţin, distrugerea cimitirelor, difuzarea unor manifeste din care să rezulte ponegrirea naţiunii şi culturii noastre şi îndoiala faţă de înţelesul contractelor încheiate cu noi. În munca de propagandă trebuie implicaţi şi băştinaşii, folosindu-ne de ura care există împotriva acelor organizaţii.

39. Se va da o atenţie deosebită construcţiei şi reconstrucţiei drumurilor, podurilor, a căilor şi reţelelor de legătură, indiferent cât de îndepărtate sau inaccesibile ar fi, ca, in cazul în care este nevoie pe o intervenţie armată, locul rezistenţei sau al concentrării forţelor reacţionare să fie accesibil din toate părţile.

40. Trebuia ca reprezentanţii opoziţiei politice să fie închişi. Se va încerca prin toate mijioacele racolarea acelor opozanţi care se bucură de stima populaţiei băştinaşe. Dacă nu cedează, trebuie compromişi prin campanie de denigrare. Înainte ca ei sa se întipărească în conştiinţa maselor, trebuie lichidaţi prin aşa numite “întâmplări neprevăzute” sau închişi sub acuzaţia de crimă de drept comun. Numai în cazuri cu totul speciale se admit procese politice, care vor fi ţinute sub acuzaţia de “înaltă trădare”

41. Trebuie împiedicată cu orice preţ reabilitarea celor condamnaţi în procese politice. Dacă această reabilitare devine inevitabilă, se admite doar cu condiţia ca acel caz să fie considerat o greşeală judecătorească, condamnatul nu va fi judecat, ci doar graţiat; nu va avea loc reluarea procesului, respectiv autorii judecăţii greşite nu vor fi convocaţi.

42. Se interzice judecarea sau chiar criticarea publică a acelor conducători numiţi de către partid, care prin activitatea lor au produs pierderi sau au trezit nemulţumirea angajaţilor. În cazuri drastice se recheamă din funcţie, fiind numiţi în poziţii similare sau superioare. La sfârşit, trebuie puşi în funcţii de conducere şi ţinuţi în evidenţă drept cadre de rezervă pentru perioada schimbărilor ulterioare. (valabil si azi acest punct. Nu esti intelectualul unui partid, nu esti “intelectual” si gata!)

43. Se aduc la cunoştinţa publicului procesele acelor persoane cu poziţie de conducere (în primul rând din cadrul armatei, ministerelor, serviciilor importante, cadrelor didactice) care sunt învinuite de atitudine împotriva poporului, socialismului, industrializării. E o acţiune ce atrage atenţia maselor populare.

44. Se va căuta ca acei care lucrează în diferite funcţii indiferent cât de mici, să fie schimbaţi şi înlocuiţi cu muncitori cu cea mai mică pregătire profesională, necalificaţi.

45. Trebuie ca la facultăţi să ajungă cu prioritate sau în mod exclusiv, cei ce provin din cele mai joase categorii sociale, cei care nu sunt interesaţi să se perfecţioneze la nivel înalt, ci doar să obţină o diplomă. 

– Reprodus din “Opresiunea cultelor religioase din România în timpul dictaturii comuniste” Comunicări prezentate la Simpozionul “Experimentul Piteşti – reeducarea prin tortură”, Ediţia a II-a, Secţiunea a II-a, Piteşti, 4-6 octombrie 2002, Fundaţia Culturală Memoria, filiala Argeş, Piteşti, 2003; pg. 18-29

Acesta este “intelectualul” crescut de Andrei Plesu si Horia Roman Patapievici, alti “intelectuali”, pe filiera KGB.

Fac un apel catre statul roman sa ii retraga acestui detractor toate distinctiile si premiile acordate de universitatile si asociatiile din Romania, precum si retragerea dreptului de a mai preda vreodata Istoria in mediul universitar romanesc.

Mihaela Firsirotu: “încurajaţi şi sprijiniţi financiar şi fiscal dezvoltarea asociaţiilor cooperative, de tipul celor care există în toate ţările capitaliste”

Interviu cu Mihaela Fîrşirotu in Romania libera, profesor de strategia afacerilor la Universitatea Québec din Montréal.

CV

1979 - prezent, parcurge toate treptele universitare la Şcoala de Ştiinţe de Ma­nagement de la Universitatea Québec din Montreal (UQAM), fiind în prezent şef de catedră

1985 - Doctoratul la Universitatea McGill, Montréal. Teza sa de doctorat a fost premiată cu Premiul „A.T. Kearney” al Academiei Americane de Management, decernat celei mai bune teze de doctorat din America de Nord

1976 - Stagiu la Universitatea din Viena.

1968 - Academia de Studii Economice, Bucureşti, Facultatea de Comerţ Exterior

Coautoare, cu Yvan Allaire, a cărţilor L’Entreprise Strategique (G. Morin, 1993), Strategies et Moteurs de Performance (Cheneliere/ McGraw-Hill 2004), Black Markets and Business Blues, The man-made crisis of 2007-2009 and the Road to a New Capitalism (FIPress, 2009), Plaidoyer pour un nouveau capitalisme (IGOPP, 2010), Propos de Gouvernance… avant, pendant et après la crise financière de 2007-2008, (IGOPP, 2011).

—————————–

Mihaela Fîrşirotu, unul dintre strategii economici ai guvernului provincial din Quebec, crede că România nu a depăşit încă ce era mai greu şi că „în România există toate ingredientele pentru o criză majoră”. Profesoară la Universitatea din Quebec, Fîrşirotu se miră că BNR şi autorităţile statului le-au permis băncilor să dea credite în alte monede, decât cea a ţării şi spune că „este de neconceput  într-o ţară civilizată să-i  laşi pe oamenii de rând  să-şi asume riscul  fluctuaţiei cursului de schimb”.

În acelaşi timp, specialista canadiană de origine română crede că există prea puţine bănci cu capital românesc în ţară şi că privatizările ar trebui oprite fiindcă „o economie puternică are nevoie de propriile sale întreprinderi  naţionale mari, pentru că, în condiţiile lipsei de capital autohton numai statul poate răspunde unei  asemenea provocări”.

Sunteţi unul dintre puţinii eco­nomişti care în lucrările pe care le-aţi publicat în Canada aţi prevăzut criza mondiala. Romania putea evita perioada de cadere economică din ultimii doi ani?

M.F.: Înainte de toate, ar fi trebuit  ca România să  fi evitat criza financiară din 2007-2008, care a provocat şi  a dus  în mod direct la  recesiunea economică din ultimii doi ani. Pentru  evitarea acestei  crize financiare,  România  ar fi trebuit   să  lupte împotriva speculei imobiliare şi a creşterii enorme a preţurilor imobiliarului provocate de speculaţie. Datele nu mint: din 2001 până în 2007, preţul apartamentelor a crescut cu 550%; de notat că apoximativ 40% din cerere  a provenit  de la  „investisori” (a se înţelege «speculatori») străini.

O reşedinţă la Bucureşti, care avea o valoare medie de 60.000 euro în 2005, atingea în 2008 valoarea de 180.000 euro, urmând să scadă la 90.000 euro în 2010. În plus, şi aceasta este o practică rară  în lume, băncile româneşti, aproape toate fiind deţinute de capital străin,  au oferit  majoritatea ipotecilor în euro, transferând astfel riscul de fluctuaţie  a cursului  de schimb celui care cerea imprumutul. Pentru a-l incita pe cetăţean să-şi asume acest risc, băncile au stabilit o dobândă mai mică pentru un împrumut făcut în euro decât cel practicat pentru un împrumut în lei.

Deci n-am scăpat încă de criză.

M.F.: Cu o piaţă a imobiliarului în criză  aproape  peste tot în lume, cu speculatori care încearcă să vândă cât mai repede posibilşi astfel accelerând căderea preţurilor şi  cu un RON care s-a depreciat în raport cu euro, avem  în România toate ingredientele unei crize majore: oprirea brutală a activităţilor de construcţii imobiliare; sentimentul  bine fondat  de a fi devenit mai sărac, resimţit de către toţi proprietarii de bunuri imobiliare şi în consecinta, diminuarea cheltuielilor lor de consum; creşterea şomajului; scăderea veniturilor statului şi deficite bugetare în creştere. Banca Naţională a României avea la dispoziţie toate  mijloacele şi autoritatea  pentru  a lua măsurile necesare, măsuri care ar  fi putut evita în România efectele  cele mai   grele ale crizei financiare.

Vreţi să spuneţi că BNR nu a fost suficient de vigilentă?

M.F.: Banca Naţională a României şi alte organisme de supraveghere a pieţelor financiare aveau autoritatea de a impune un plafon, o limită   privind suma împrumutată de cetăţean în relaţie cu valoarea de piaţă a bunului imobiliar. În perioade de supra încălzire imobiliară, acest mecanism serveşte moderării activităţii imobiliare şi  limitării efectelor speculaţiilor. Ce este mai grav este că autorităţile finaciare româneşti aveau dreptul de a interzice împrumuturile în euro făcute cetăţenilor români, şi nu au facut-o. Este de neconceput  într-o ţară civilizată să-i  laşi pe oamenii de rând  să-şi asume riscul  fluctuaţiei cursului de schimb. Dacă România n-ar fi  avut de suferit efectele  negative ale  crizei imobiliarului, n-ar fi  trecut  prin această recesiune dură.

România a ieşit totuşi din recesiune, ar fi putut ieşi mai repede şi din criză?

M.F.: În primul rând, ar fi fost important să se  menţină  cheltuielile de consum; or, ideea de a mări TVA la 24% mi  se pare o idee  bizară şi foarte proastă. Apoi, în ciuda faptului că recursul la FMI pare să fi fost de neevitat, pentru a finanţa deficitul bugetar ar fi trebuit ca Guvernul să refuze  să implementeze  imediat un plan de austeritate. Devine din ce în ce mai evident, chiar şi  în rândurile FMI, că nu există o politică mai malefică decât aceea de a impune tăieri din cheltuielile publice în acelaşi timp în care cheltuielile private sunt în declin: rezultatul, îl vedem foarte clar acum, este că reducerea  de posturi şi de cheltuieli publice accentuează căderea PIB, rezultând în venituri mai mici pentru guverne, deficite în creştere, şi nu diminuate, cum se spera, şi o populatie nemulţumită, chiar ostilă datorită diminuării serviciilor publice.

Dacă România reuşeşte încet, încet să iasă din criza financiară, acest lucru se datorează în mare parte faptului că îşi controlează încă politica monetară. Între 2007 şi 2010, leul s-a depreciat cu 25%, dând astfel un impuls puternic exporturilor, care au crescut cu mai mult de 20% faţă de 2009, mai repede decât importurile. În timpul primului trimestru al anului 2010, exporturile României au crescut cu 21%, una dintre cele mai mari rate de creştere din Uniunea Europeană, depăşită fiind doar de Malta.

Concluzia dvs. ar fi că FMI ne-a tras în jos.

M.F.-Dacă România ar fi fost membră a zonei euro,  neavând astfel  puterea  şi libertatea de a-şi stabili propria politică monetară,întregul impact al acestor măsuri impuse de FMI ar  fi fost să  tragă economia României  şi mai  jos. Grecia nu a avut această opţiune şi, aşa cum explica recent  în New York Times profesorul Laura Tyson, fost consiler economic în administraţia Clinton», Grecia va trebui să se bazeze pe politici structurale pentru a-şi mări competitivitatea iar astfel de politici pot lua un timp foarte îndelungat pentru a produce efectele dorite. Între timp, Grecia va continua să sufere de o creştere economică  scăzută, de un nivel ridicat de somaj, de salarii care stagnează sau scad şi de un  nivel  ridicat  de datorie în raport cu Produsul Intern Brut”.Deci cine are urechi de auzit să audă

Se va întoarce criza?

M.F.-Părerea mea este că în prezent suntem  în centrul ciclonului. Calmul relativ riscă să fie urmat de o furtună teribilă provocată de criza din zona euro şi de paralizia democratică  a guvernului american. Soluţiile aduse problemei Greciei nu sunt altceva decât nişte cataplasme şi nu rezolvă slăbiciunile fundamentale ale sistemului monetar din zona euro.

Ce ar trebui să facă România pentru a se pune la adăpost de acest nou seism economic pe care-l prevedeţi?

M.F.: Această criză a monedei euro şi criza financiară care a precedat-o dau o lecţie clară  tuturor  ţărilor: impermeabilitatea  la crize venite din afară depinde de capacitatea voastră de a  avea o autonomie financiară şi economică, de a fi auto-suficien­tă. Mă refer bineinţeles la acele ţări, inclusiv România, care ascultă cu veneraţie  vocea marilor ansambluri economice şi politice transnaţionale, care acceptă aranjamentele dictate de presupusele „legi” ale eficienţei  economice. Aceste ţări, şi deci şi  România, ar trebui  să-şi  redescopere o agricultură  care să asigure hrana propriilor cetăţeni, un sistem financiar care să le aparţină, o politică monetară care să  răspundă  nevoilor specifice ţării respective, o politică fiscală care să fie dictată de circumstanţe proprii.

Din păcate, România a pierdut 20 de ani  cu decizii proaste, cu şicane politice, cu servilitate în faţa organismelor internaţionale, cu vorbărie neînsoţită de acţiune, cu consecinţe teribile pentru ţară: băncile ţării au ajuns în mâinile străinilor, bunurile ţării au fost vândute pe nimic investitorilor şi speculatorilor străini; România depinde fiscal, financiar şi politic de organizaţiile internaţionale; sectorul agri­col este fragil şi neperformant; instituţiile sociale, şcolile, universităţile, spitalele sunt în ruină.

Pe fondul acestui peisaj dezolant pe care îl descrieţi, care credeţi că ar trebui să fie priorităţile ţării?

M.F.: România are tot ce are nevoie: resurse, populaţie relativ instruită, ieşire la Marea Neagră. Iată câteva recomandări: faceţi din România un Centru European de Excelenţă pentru agricultura organică şi sustenabilă; accesaţi toate fondurile financiare europene  alocate, pentru a sprijini sectorul agricol; încurajaţi fermele mici şi mijlocii; încurajaţi  şi sprijiniţi financiar  şi fiscal dezvoltarea asociaţiilor cooperative, de tipul celor care există în toate ţările capitaliste.

De exemplu în Finlanda cooperativele, şi aici vorbesc de cele mai mari, făcând parte din „top 300″ din lume ca venituri, reprezintă 23% din PIB; în Elveţia  28%;  46%  în Franţa şi10% în Quebec (Canada). Acest „top” 300 cooperative afişează venituri între 600 milioane dolari şi 58 miliarde dolari şi evoluează în sectoare foarte precise: 30% în sectorul agroalimentar, 23% în comerţul de detaliu, 22% în asigurari şi 19% în sectorul bancar.

Agricultura spuneţi că ar fi prima urgenţă a României, şi apoi?

M.F.: În al doilea rând, stopaţi toate privatizările întreprinderilor de stat; îmbunătăţiţi şi modernizaţi managementul şi guvernanţa, lor stabilind termene precise pentru evaluarea activităţii lor; utilizaţi CEC-ul şi EximBank-ul ca pârghii ale dezvoltării economice. În prezent, România are 32 de întreprinderi în „top” 500 (cele mai mari ca cifra de afaceri din Europa Centrală şi de Est, cu excepţia Rusiei). Or, din aceste 32 de întreprinderi, 22 au fost privatizate şi sunt deţinute de capitalul străin. Nu mai ramân neprivatizate şi ne-deţinute sau controlate de capitalul strain decât transporturile si o parte din sectorul energetic.O economie puternică are nevoie de propriile sale întreprinderi naţionale mari pentru că  în condiţiile lipsei de capital autohton, numai statul poate răspunde unei asemenea provocări.

Guvernul pregăteşte în această perioadă privatizarea unor segmente din principalele companii energetice.

M.F.: În acest context mi s-ar părea important ca România să adopte un plan de dezvoltare dinamică bazat pe întreprinderile hibride deţinute de stat şi de sectorul privat pentru ca resursele naturale să fie ex­ploatate în beneficiul românilor. Creaţi  apoi un Fond Suveran de   Sănătate alimentat de redeventele şi profitul rezultat din ex­ploatarea resurselor naturale.

Ar trebui redus impozitul unic, după modelul Bulgariei, de pildă, care în acest fel a atras mai mulţi investitori?

M.F.: Aş zice mai degrabă să creaţi un sistem de impozite progresive, diminuaţi TVA, o taxă regresivă, şi sporiţi eficienţa colectării impozitelor; măriţi  taxa pe profit atunci când depăşeşte profitul tipic al intreprinderilor mici şi mijlocii.

În ce domenii ar trebui făcute cele mai multe investiţii?

M.F.: În sistemul de educaţie şi sănătate, în infrastructura ne­cesară turismului şi în pro­mo­varea internaţională a atracţiilor naturale şi culturale  ale ţării

România şi-a propus să adere la zona euro în 2015; e o  dată optimistă?

M.F.: Amânaţi intrarea în zona euro până când economia românească este competitivă şi puternică, şi deci poate beneficia de avantajele unei monede comune.

Oficialii români v-au cerut vreodata sfatul?

M.F.: Da, la inceputul anilor 90, când am venit în România  cu o echipă canadiană de experţi foarte bine cotaţi în Canada, care au făcut o serie de recomandări Consilului Reformei. Echipa a pregătit timp de 3 luni un ade­vărat program de guvernare  şi de transformare a României. Munca şi intervenţia au fost finanţate de guvernul canadian. Dupa prestaţie nu am avut nici un ecou.

Guvernul regional din Québec şi-a  decis strategia  pe baza cercetărilor făcute de dvs. si de soţul dvs., fost vice-presedinte la compania Bombardier. Cum s-a întâmplat acest lucru?

M.F.: Soţul meu, Yvan Allaire, care este la bază profesor universitar ca şi mine, dar în plus academician, este asociat partidului liberal din Québec din 1978 şi a fost preşedintele comisiei politice a acestui partid. Împreuna  suntem angajaţi de mai mulţi ani, în dezbaterile canadiene privind diverse politici economice şi industriale. În acest sens  am publicat un mare număr de documente privind provocările economice majore ale Québecului şi Canadei. Sfaturile  noastre sunt frecvent solicitate la nivel  guvernamental, parlamentar şi municipal. Soţul meu este, de asemenea, membru al Consiliului privind rolul  Corporaţiilor şi în general al mediului de afaceri în secolul 21, din cadrul Forumului Mondial Economic de la Davos.

Vă gândiţi uneori să vă întoarceţi în România?

M.F.: Deşi iubesc România cu pasiune şi-i doresc numai binele, o reîntoarcere este  greu de imaginat. Sunt  căsătorită cu un canadian foarte angajat şi implicat  în mediul său. În plus, predau  încă şi sunt angajată în diverse  proiecte de cercetare şi sociale în Canada, iar familia imediată este alături de mine  la Montréal. Aceasta nu înseamnă că nu mă pot implica  vizitând frecvent România, aşa cum am mai făcut-o în perioada în care am înfiinţat şi condus (1993-1997), cu sprijinul financiar al guvernului canadian, Progra­mul  MBA Canadiano-Român, de la ASE, care continuă şi azi, după câte ştiu, cu succes.

http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/avem-in-romania-toate-ingredientele-unei-crize-majore-233566.html

OVIDIU HURDUZEU: “Romanii trebuie sa fie din nou stapini la ei acasa”

Recomand acest interviu cu Dr. Ovidiu Hurduzeu, omul care a scos in off-side semidoctismul intelectualilor post-comunisti care critica cultura romana in general, dar si cultura in special, de pe pozitii politice si ideologice. Interviu realizat de prietenul meu Razvan Papasima (celalat blog aici).

Ovidiu Hurduzeu: Romanii trebuie sa fie din nou stapini la ei acasa. In prezent, Romania nu mai este o casa, o gospodarie, ci o gara in care astepti trenul pentru o alta destinatie. Nu mai este o patrie, ci un loc unde se fac bani sau se crapa de foame, un cazinou sau un ghetou, o locuinta temporara, pe care vrei cit mai repede s-o parasesti. Cred ca majoritatea romanilor isi pregatesc copiii sa para­seasca tara. Cind esti mereu pe picior de plecare, nu-ti mai pasa ce se intimpla in jur. De aici, lipsa de reactie a popu­latiei fata de toate evenimentele negative care o afecteaza. In ochii multora, a lupta pentru Romania, a fi patriot, nationalist sau cum vreti sa-i spuneti, a devenit o actiune subversiva. Pina nu dispare patologia sociala a „pa­rasirii corabiei“, nu prea exista sanse pentru o schimbare la fata a Romaniei.

Vorbiti mereu despre nevoia de a apara interesele nationale. Sinteti nationalist?

Ovidiu Hurduzeu: Da, sint nationalist si distributist, doua notiuni care se completeaza. Nationalismul este dusmanul de moarte atit al marxismului, cit si al neoliberalismului. Marxistii il considerau o doctrina „mic-burgheza“, radical opusa interna­tionalismului proletar; neoliberalii de azi, reprezentind interesele marilor companii transnationale, ale marilor banci internationale si ale fondurilor speculative de investitii, denunta pe toate caile nationalismul, intrucit se opune globalizarii si interdependentei. Adeva­rul este ca o tara ca Romania nu-si mai permite sa nu fie nationalista; daca renunta sa-si mai apere interesul national, se autodistruge. Nationalismul, asa cum este practicat de natiunile responsabile, inclusiv de unele tari vecine, ­precum Polonia, Ungaria sau Cehia, este echivalent cu „spatiul de manevra“. De pilda, guvernul maghiar si-a creat un spatiu de manevra care i-a adus beneficii in relatiile cu bancile, FMI-ul si vecini ca Romania, fara ca aceste actiuni sa atraga represalii care ar fi anulat avantajele. Nationalismul de care vorbesc poate fi practicat cu succes de tara noastra, in cadrul Uniunii Europene: el nu ne-ar aduce decit respectul partenerilor si aliatilor nostri. Un guvern intelept trebuie sa stie foarte exact care este spatiul sau de manevra si sa profite la maximum de acesta. Reafirmarea suveranitatii Romaniei asupra patrimoniului ei natural, cum ar fi padurile sau resursele minerale – este vorba despre ceea ce eu am numit „nationalismul verde“ –, actioneaza nu numai in interesul tarii, ci si al Uniunii Europene. Daca Romania permite transnationalelor sa-i defriseze padurile, are oare UE de cistigat? Daca Romania cedeaza presiunilor companiilor americane sa cultive soia modificata genetic, nu cumva se situeaza pe o pozitie ostila atit interesului national, cit si celui european? In plus, deseori, mafia locala romaneasca devine campioana „globali­zarii“ si a politicilor neoliberale, pentru a-si apara propriile interese. Mass-media romaneasca ar trebui sa inceteze sa mai cenzureze termenul „nationalist“ si sa incurajeze dezbateri serioase privitoare la interesele nationale ale Romaniei.

[... citeste restul interviului in revista VIP...]

DISTRIBUTISMUL ROMANESC, INTRE ION MIHALACHE SI SOCIETATEA DE MAINE. De Ovidiu Hurduzeu

Textul conferintei “Distributismul românesc, între Ion Mihalache şi societatea de mâine”sustinuta de Ovidiu Hurduzeu la Cluj, mai 2011.

 

Multora dintre dumneavoastră, termenul „distributism“ nu le spune nimic, iar legătura dintre distributism şi Ion Mihalache pare la fel de absurdă precum legătura dintre o pisică şi un măr. Dacă, însă, Ion Mihalache ar intra acum în sală ar recunoaşte cu siguranţă în distributism un model economic şi social foarte apropiat de cel propus de ţărănişti după primul război mondial. Şi, probabil, ar cere partidului care se revendică din partidul pe care l-a creat împreună cu Iuliu Maniu o explicaţie privitoare la abandonarea acestei doctrine după 1990.

Interesul meu pentru distributism, care ulterior a devenit un adevărat crez, este de dată recentă. Am scris prima dată despre acest model în cartea „A Treia Forţă. România profunda“ (co-autor Mircea Platon). În capitolul „O societate personalist-conservatoare“, susţineam teza că România ar fi redevenit o ţară normală dacă guvernele postdecembriste ar fi urmat calea distributistă de dezvoltare. Ar fi trebuit ca proprietatea să fi fost răspândită celor mulţi, nicidecum câtorva oligarhi, administraţia de stat să fi fost condusă după regulile subsidiarităţii, care spun că decizia trebuie luată la nivel local şi nu central, iar ţărănimea să-şi fi recăpătat locul cuvenit în societate.

În „A Treia Forţă“ nici eu, nici Mircea Platon nu ne-am propus să trasam liniile directoare ale unui model economic. Ulterior, discuţiile avute cu cititorii în timpul conferinţelor prin ţară sau pe internet au pus însă în evidenţă nevoia unor „soluţii“ pentru rezolvarea actualei crizei de sistem din România (şi nu numai din România). Pentru a răspunde acestor doleanţe, am alcătuit o antologie de texte social-economice, „Economia libertăţii. Renaşterea României profunde“, realizată împreună cu economistul şi teologul american John Medaille – precizez că John Médaille este considerat unul dintre teoreticienii neodistributismului contemporan. Antologia , incluzând textele a 14 personalităţi de renume din Occident, prezintă principii şi soluţii de reformare a societăţii pe baza principiilor distributiste.

Când am început sa lucrăm la antologie, John Medaille mi-a atras atenţia asupra legăturii strânse dintre distributism şi doctrinele agrariene interbelice. Mi-a vorbit cu admiraţie despre Virgil Madgearu şi Ion Mihalache, reamintindu-mi marele respect pe care îl purta Chesterton, părintele distributiştilor englezi din anii ’20, pentru „a treia cale“ urmată de partidele agrariene din Estul Europei. Am fost surprins, chiar şocat să constat că intelectuali americani, dintre cei mai respectaţi, redescoperiseră de curând modelul agrarienilor interbelici, la loc de frunte situându-se modelul românesc. Nu numai că occidentalii au redescoperit distributismul interbelic din Estul Europei, dar l-au propus drept alternativă viabilă la actualul model neoliberal.

Împroprietăririle din Estul Europei, înfăptuite după 1917, transformaseră întreaga regiune într-un ţinut al micilor gospodării ţărăneşti. Este foarte important să subliniem caracteristicile acestor măsuri radicale. În anii ’20, în Estul Europei nu s-a trecut de la marea proprietate agricolă la mica proprietate, de la o agricultură capitalistă practicată pe mari întinderi la o agricultură ţărănească cu mici fermieri. Nu! Spre deosebire de marele şi micul fermier din Occident, pentru ţăranul din Estul Europei pământul era în primul rând un mijloc de a-şi asigura hrana, pentru familie şi animalele din gospodărie. Drept urmare, producţia agricolă era diversificată; ţăranul ducea la piaţă doar surplusul şi poate ceva mai mult atunci când avea mare nevoie de bani lichizi. O recoltă mai bogată însemna un consum mai mare pentru ţăranii înşişi. „Înainte duceam gâştele la piaţă iar eu mă hrăneam cu cartofi“, spunea un ţăran maghiar citat de istoricul David Mitrany. „Acum“, preciza ţăranul, „vând cartofii şi mănânc gâştele“. Împroprietăririle au ridicat în mod evident nivelul de trai al ţărănimii dar nu au crescut producţia destinată pieţei sau randamentul agriculturii. Împroprietăririle au eliminat privilegiile de care se bucurau marii latifundiari; exproprierile s-au făcut fără compensaţii; ţăranii au primit pământul gratis ori l-au cumpărat foarte ieftin – în România, ţăranii au putut cumpăra pământ la 3% din valoarea de piaţă.

Înainte de reforma agrară, în România proprietăţile de peste 100 de acri acopereau 49 la sută din suprafaţa arabilă şi se aflau în mâinile a 0,46% dintre proprietari. Să nu credem însă că pe aceste mari domenii agricole se producea după modelul industrial. Deşi aveau în posesie jumătate din terenul arabil al ţării, marii proprietăţii deţineau doar o zecime din animalele de tracţiune şi mai puţin de o zecime din pluguri. Anomalia decurgea din faptul ca latifundiarii nu-şi lucrau singuri pământul (doar 0.6 % dintre ei făceau acest lucru) – pământul le era dat în arendă ţăranilor şi unor intermediari pe perioade între 3 până la 5 ani. Arendaşii nu aveau nici un motiv să aducă îmbunătăţiri terenurilor care erau lucrate de ţărani în devălmăşie – ţăranii foloseau propriile lor unelte şi propria lor sămânţă. Existau extrem de puţine ferme agricole mari, pe sistem capitalist – România avea doar vreo 20 de astfel de ferme, iar ele s-au bucurat de un tratament preferenţial în timpul reformelor.

Împroprietăririle nu au putut să rezolve acele problemele economice rezultate din suprapopularea regiunilor rurale. În perioada interbelică populaţia rurală a crescut cu 30% în Estul Europei. Se considera că un hectar de persoană era minimul necesar pentru ca o gospodărie ţărănească să-şi asigure un trai decent. Reformele nu au putut să le ofere ţăranilor decât jumătate de hectar de persoană.

Gospodăriile ţărăneşti împroprietărite nu aveau mijloace să achiziţioneze animale, unelte şi îngrăşăminte; nu li s-au acordat nici credite şi nici consultanţă. Mişcarea cooperatistă, la care ţinea atât de mult Ion Mihalache, a fost ţinută, din motive politice, mai mult sau mai puţin sub controlul statului. Deşi era imperios necesar ca satele să poată comunica între ele şi cu lumea din jur, fondurile publice au fost alocate căilor ferate şi construcţiei de şosele.

Agricultura ţărănească din centrul şi estul Europei nu era şi nu este potrivită producţiei de cereale – mai ales a porumbului – ci creşterii animalelor şi grădinăritului. Cu toate acestea, toate ţările din Est s-au încăpăţânat să menţină în mod artificial exportul de cereale chiar şi după reformă. În acest scop statul le oferea ţăranilor subvenţii pentru cultivarea porumbului şi creştea impozitele dacă pe terenurile achiziţionate după reformă practicau agricultura diversificată. În general, tendinţa era ca agricultura să fie lăsată să se descurce în timp ce subvenţiile mergeau spre activităţile industriale.

Reforma agrara a început în 1917 sub presiunea situaţiei de pe front şi a schimbărilor survenite pe plan internaţional. Se căuta cu disperare un mijloc pentru a ridica moralul trupelor româneşti şi a stăvili propaganda bolşevică. Într-un moment în care ţara se afla într-o situaţie dramatică, Regele Ferdinand le-a promis ţăranilor: „Aţi câştigat dreptul de a fi stăpâni ai pământului pe care aţi luptat. Vi se va da pământ. Eu, regale vostru, voi fi primul care voi da exemplul. Veţi fi chemaţi să participaţi în mai mare măsură la viaţa publică“. Decretul de împroprietărire a ţăranilor, votat în decembrie 1918, a trecut în proprietatea ţăranilor 5 milioane de acri. Când PNŢ-ul a ajuns la putere, cu Ion Mihalache, ministrul agriculturii, reforma agrară a continuat într-un ritm accelerat.

Păturile sociale deposedate de pământ, şi-au găsit ocupaţii în industrie, bănci, comerţ, armată şi administraţia de stat, umflând aceste sectoare cu mult peste necesităţile reale ale ţărilor din Est. După prăbuşirea Imperiului austro-ungar, piaţa de desfacere comună a fost înlocuită de pieţele naţionale dominate de mercantilismul urban şi de tarife protecţioniste. Capitale precum Sofia şi Bucureştiul întreţineau birocraţii costisitoare, plătite din impozitele impuse ţărănimii (80% din populaţie în România). Fiecare ţăran trebuia să muncească jumătate de an pentru plata impozitelor. Într-o vreme când ţăranii împroprietăriţi aveau cel mai mult nevoie de ajutor pentru a-şi organiza activitatea, puţinule lor venituri monetare erau secătuite de impozite şi tarife protecţioniste. „După ce li s-a dat pământul ieftin“, scrie Mitrany, „ţăranii a trebuit să plătească cu vârf şi îndesat prin mijloace indirecte; au scăpat de exploatarea marilor latifundiari doar pentru a cădea sub tutelajul unei mame vitrege: statul mercantilist“. „Situaţia existentă înainte de reformă, în care un număr mic de proprietari de pământ deţineau cea mai mare parte a veniturilor agricole a fost transferată domeniului comerţului şi industriei“, observa un critic al vremii. În 1925, Ion Mihalache scria în Noul Regim Agrar: „Este adevărat ca astăzi ţăranii nu mai sunt sclavii marilor proprietari; dar acesta este singurul progres evident şi este doar formal. Robia nu a dispărut; acum robia faţă de trusturile bancare dictează condiţiile în care sunt vândute produsele. Munca liberă dar impozitată şi comerţul îngrădit – iată metodele moderne de subjugare“.

Reformele agrare au produs schimbări cruciale în Europa de Est. Nu au creat noi clase sociale dar au întărit în mod considerabil ţărănimea. Reformele i-au ruinat pe marii latifundiari, de fapt, au desfiinţat clasa lor socială de sine stătătoare, întrucât noile legi restricţionau vânzarea terenurilor agricole şi împiedicau reconcentrarea lor în mari proprietăţi.

Aceste uriaşe schimbări din Europa de Est din perioada interbelică au fost cunoscute sub numele de „răzvrătirea verde“. „Răzvrătirea verde este precum marele război“, scria Chesterton la începutul anilor 20. „Este un eveniment crucial, un punct de cotitură în istorie precum convertirea lui Constantin la creştinism şi Revoluţia Franceză…Ceea ce s-a întâmplat în Europa de la terminarea războiului [Primul Război Mondial] marchează o enormă victorie pentru ţăran şi, în consecinţă, o enormă înfrângere atât pentru comunişti cât şi pentru capitalişti… Într-un fel de tăcere reverenţioasă, ţărănimea a dus o luptă vastă şi înverşunată contra bolşevismului şi a fratelui sau geamăn, care este Marea Corporaţie, iar ţărănimea a câştigat.“ Chesterton nu era singurul care remarca însemnătatea „răzvrătirii verzi“. Doi ziarişti cunoscuţi ai vremii, Dorothy Thomson şi M.W. Fodor scriau că: „Ţăranul, ieri un sclav, este astăzi stăpân pe situaţia din Europa Centrală“ dar remarcau şi faptul că, în vreme ce „revoluţia roşie stârneşte cea mai mare îngrijorare şi este mereu prezentă pe prima pagină a ziarelor, răzvrătirea verde, care este la fel de promiţătoare şi de ameninţătoare, şi mult mai activa, nu suscită un prea mare interes“.

Să nu credem că în anii ’20 elitele conducătoare au prins dintr-o dată drag de ţărănime şi s-au hotărât să-i ofere drepturi şi libertăţi. În 1866, în primul parlament constituţional al României, ţăranii nu aveau nici un reprezentant, o situaţie care nu s-a îmbunătăţit prea mult dacă luăm în considerare faptul că, în 1917, în Parlamentul de la Iaşi, acolo unde se dezbătea marea reformă constituţională şi agrară, nu se afla nici un deputat al ţăranilor. Elitele credeau ca ţărănimea, odată ce-şi va fi potolit foamea de pământ, nu va mai revendica nimic altceva. În 1921, când s-a definitivat reforma agrară, cunoscutul om politic liberal Constantin Argetoianu a exclamat: „Şi acum, Partidului Ţărănesc fie-i ţărâna uşoară!“.

Dupa 1990, in  România, asa zisele „elite intelectuale” au injectat în mentalul colectiv trei idei toxice: ideea pasivităţii ţăranului în istorie, a inaderenţei sale faţă de valorile democratice precum şi ideea rezistenţei ţăranului la modernizarea societăţii româneşti. După 1990, oameni precum Horia Roman Patapievici au dus până la absurd „teza modernizării eşuate“, susţinând, nici mai mult nici mai puţin, decât că România actuală nu s-ar afla într-o situaţie catastrofală datorită comunismului, ci mai degrabă datorită ţărănimii şi „spiritului naţional, invariabil conceput ca ţărănesc, ortodox, colectivist şi devălmaş“ ( o critică a tezei „modernizării eşuate“ găsiţi în articolul „Libertatea istoriei şi istoria libertăţii“ scris de Mircea Platon şi inclus în „A Treia Forţă. România profundă“). Mai recent, într-un eseu din 2006 de Gelu Sabău, intitulat „De ce n-a reprezentat ţărănimea o soluţie?“ am găsit o variaţiune pe aceeaşi temă: „Pus să-şi dea cu părerea despre problemele politice, sociale sau economice ale zilei – aşa cum poate şi trebuie să facă orice cetăţean al unei democraţii respectabile – ţăranul nu poate emite decât opinii, uneori pline de bun simţ, însă în cel mai bun caz inadecvate realităţilor supuse analizei. De altfel, există voci care susţin că eşecul modernizării şi declinul clasei politice şi al societăţii româneşti a început odată cu universalizarea dreptului la vot, adică odată cu transformarea ţărănimii majoritare în masă electorală“ ( este vorba despre votul universal al României Mari. care l-a înlocuit pe cel cenzitar al României Mici).

Susţinătorii postdecembrişti ai tezei „modernizării ratate“ nu au înţeles sau nu au vrut să admită noutatea pe care o aducea „răzvrătirea verde“ a ţărănimii est- şi central-europene. În întreaga regiune, revoluţia agrară a fost însoţită de o revoluţie politică democratică. Ţăranul nu s-a mai mulţumit să dobândească pământ fără libertate şi libertate fără pământ. Pentru prima data Europa centrala şi de sud-est cunoştea o adevărată mişcare populară hotărâtă să-şi revendice drepturile politice constituţionale.

Deşi era în favoarea ordinii democratice, dezvoltarea impetuoasă a partidelor agrariene din acei ani, succesul lor, au înspăimântat elitele mercantile aproape la fel de mult ca şi bolşevismul. Nu „răzvrătirea verde“ a ţăranilor a fost antidemocratică – de exemplu, Partidul Naţional Ţărănesc a format primul guvern cu adevărat parlamentar din istoria ţării – nu agrarienii au îngrădit libertăţile constituţionale ci, dimpotrivă, partidele şi grupările mercantilismului urban. Ţărăniştii erau atât de ataşaţi principiilor democratice încât acest ataşament a devenit punctul lor slab, călcâiul lui Ahile, în momentul în care au început să întâmpine rezistenţă violentă din partea forţelor dictatoriale şi a extremiştilor de dreapta şi de stânga. Profesând principiile democraţiei şi nonviolenţei, au căzut victimă propriilor idealuri. A rămas înscrisă în istorie atitudinea responsabilă a liderilor PNŢ din timpul uriaşei demonstraţii ţărăneşti de la Alba Iulia din 6 mai 1928. Deşi mulţimea adunată cerea insistent plecarea spre Bucureşti într-un fel de „marş asupra Romei“, liderii ţărănişti au optat pentru nonviolenţă, oprind coloanele de participanţi să se deplaseze spre Capitală.

Trecând în revistă programul economic al ţărăniştilor din acea vreme, vom descoperi un model de dezvoltare de sorginte distributistă, extrem de curajos şi de o clarviziune uimitoare. Era o adevărată „a treia cale“ menită să întărească cei doi piloni ai unei societăţi ţărăneşti: tradiţia şi echitatea socială. Baza socială a acestui program nu era individul atomizat al liberalismului sau indivizii aglutinaţi într-o masă informă ai comunismului, ci familia şi obştea sătească. (Nu-i poate întâmplător faptul că, după reformele agrare din 1918-1920, în mediul rural din România numărul căsătoriilor a crescut dramatic.)

Spre deosebire de fascişti şi comunişti, ţărăniştii susţineau idealurile democraţiei economice şi ale pluralismului. „Ataşamentul lor faţă de proprietatea de familie era mai puternic decât a oricărui partid conservator“ , scrie Allan Carlson, un gânditor paleoconservator contemporan din SUA. Prin unele dintre idealurile lor sociale se apropiau de socialism dar deosebirile dintre distributismul ţărăniştilor şi socialism erau esenţiale. Socialiştii, ca şi liberalii susţinători ai laissez-faire-ului, vedeau rezolvarea problemelor socio-economice în producţia industrială pe scară largă şi în concentrarea de capital, fie în mâini private, ca liberalii, fie în mâinile statului socialist. Partidele ţărăniste susţineau „proprietatea obţinută ca rod al muncii“ şi se împotriveau proprietăţii bazate pe operaţiuni speculative. Înfiinţarea de cooperative avea drept scop tocmai eliminarea intermediarilor. Odată ajunse la putere, partidele ţărăneşti au promovat dezvoltarea selectivă a industriei, comerţul liber cu vecinii – erau în favoarea unei zone de comerţ în zona Dunării –, impozitele echitabile, guvernul descentralizat, serviciul public pentru tineri.

Nu mai este necesar sa amintesc anticomunismul care caracteriza partidele ţărăneşti. Karl Marx vedea în ţărani o clasă sociala condamnată de istorie. Pentru Marx ţăranii erau proşti, înguşti la minte, ineficienţi. În viziunea lui Marx, viitorul agriculturii urma sa fie asigurat de agricultura pe baze industriale practicată pe suprafeţe întinse. Pentru ţărănişti, viitorul agriculturii consta în dezvoltarea agriculturii intensive practicata în gospodăriile ţărăneşti, considerate mai eficiente decât marile ferme de tip industrial. Din motive de strategie, considera Lenin, comuniştii trebuia să încurajeze revoltele ţărăneşti, dar trebuia să se opună oricărui proiect de „îmburghezire“ a ţărănimii, inclusiv cooperativelor. Este un fapt istoric de necontestat că în Polonia guvernul agrarian a oprit invadarea ţării de către bolşevici în mai 1920, în Bulgaria, guvernul populist al lui Stamboliski a împiedicat derularea unei greve generale conduse de comunişti iar eforturile bolşevice de a captura mişcările agrariene din centrul şi estul Europei printr-o Internaţională agrariană roşie, numită Krestintern, au dat greş. În 1923, partidele ţărăniste şi-au format propria lor internaţională numită Internaţionala verde, cu sediul la Praga.

Deşi erau singura alternativă viabilă atât la fascism cât şi la comunism, guvernele agrare din Polonia, România sau Bulgaria nu au beneficiat de ajutorul Occidentului. Ele nu au găsit resursele necesare să descentralizeze industriile, să construiască infrastructura de transport şi să consolideze sistemul cooperatist. Liberalizarea regională a comerţului, pe care o propuneau ei, s-a lovit de neomercantilisimul practicat în urma colapsului economic din ’29-30. Oricum, experimentele agrariene din perioada interbelică au arătat că o ordine distributistă nu este o utopie, ci o realitate, un mod de viaţă cu profunde rădăcini în societăţile tradiţionale din Estul Europei.

Întrebarea pe care ne-o punem cu toţii este dacă o astfel de ordine este posibilă astăzi sau dacă este legata iremediabil de trecut. Răspunsul meu este că, în mod categoric, „a treia cale“ a agrarienilor interbelici poate constitui o alternativă viabilă pentru rezolvarea gravelor probleme cu care ne confruntăm. Nu este vorba de copierea ad litteram a modelului ţărănist interbelic. Ca şi în perioada interbelică, se pune însă problema găsirii unei a treia căi. Astăzi, în România, avem nevoie de o alternativă la neoliberalismul globalizant, care propune colonizarea economică a ţării, şi etatismul neocomunist de tip mafiot.

În antologia “Economia libertăţii. Renaşterea României profunde“, în articolele publicate de către Centrul pentru o Românie integra şi prosperă (CRIP) veţi găsi analize şi soluţii pentru o renaştere economică a României. Majoritatea soluţiilor pe care eu şi colaboratorii mei le-am propus, chiar dacă nu sunt exclusiv  distributiste – nici nu ar putea sa fie, întrucât România trebuie să aibă o economie mixtă – rămân coerente cu creştinismul şi tradiţiile noastre economice.

Civilizaţia globală de astăzi este o aberaţie a istoriei. Societatea românească, situata cumva la marginea sistemului, rămasă neintegrată prin „România profundă“, are o reală şansă de a evita obezitatea economică şi civilizaţională care este în curs de a ruina Occidentul. Revenirea la unităţile economice naturale, la familie, la asocierile bazate pe vecinătate cum ar fi parohia, este mult mai uşor de înfăptuit în România decât în SUA. Întoarcerea la o lume normală, cu Dumnezeu şi rost, în genul celei care exista înainte de dezastrul comunist şi aventura „liber-schimbistă“ de astăzi este nu numai posibilă, dar şi inevitabilă.

Trebuie să abandonăm prejudecăţile şi stereotipurile gândirii convenţionale. Să ne gândim la ţărani nu la timpul trecut, ci la cel viitor. Să credem cu fermitate că satele româneşti vor rămâne comunităţi viabile şi peste o sută de ani. Ele vor fi comunităţi prospere care vor face atractivă viaţa la ţară. În mod sigur, satele româneşti de mâine vor depăşi orizontul agriculturii prin apariţia şi dezvoltarea în zonele rurale a unor forme foarte diferite de activităţi non-agricole, de la formele economice parteneriale de tip „open source“ până la noua economie verde. Să nu uităm că economiile ţărăneşti din istorie au funcţionat pe baza utilizării eficiente a energiei solare. Pe plan mondial, tendinţele economice de dezvoltare converg toate spre generalizarea practicilor distributiste şi a unor modele de dezvoltare neoagrariene. Se vorbeşte din ce în ce mai mult de capitalismul sustenabil, de apărarea şi folosirea raţională a patrimoniului natural al fiecărei ţări, de revenirea la practicile agriculturii tradiţionale, de avantajele economiei domestice, de autonomia micii gospodării de semi-subzistenţă, de răspândirea largă a capitalului prin microcreditare, de o distribuţie echitabilă a producţiei, de cooperarea voluntară şi, poate cel mai important, de încorporarea în viaţa economică a aşteptărilor etice mai degrabă decât simplul profit. Precum ţărăniştii din trecut, distributiştii nu se împotrivesc tehnologiei. Ei vor doar ca tehnologia să respecte „practicile locului“, aşa cum practicile economice trebuie să respecte biodiversitatea.

Gospodăriile de subzistenţă şi semi-subzistenţă nu trebuie distruse; ele trebuie să profite însă de avantajele create de cooperarea în reţea. „Este recomandabil să nu te amesteci în nebunia capitalismului global“, scrie profesorul american Adam Webb în „Economia libertăţi“, „a urmări însă avantajul reciproc, colaborând cu oameni care gândesc ca tine, a încheia tranzacţii pe o bază etică sunt lucruri care trebuie încurajate“.

A gândi în mod serios alternative care să contracareze excesele economice şi culturale de astăzi implică redefinirea a ceea ce înseamnă să fii modern. Astăzi modernitatea este definită de forţele deteritorializate ale globalizării. Modern înseamnă tot ceea ce este global. Acestei deteritorializări, distributiştii şi tradiţionaliştii îi vor opune, mai devreme sau mai târziu, propriul lor inter naţionalism. Iată de ce distributiştii trebuie să redefinească şi ceea ce înseamnă astăzi a fi naţionalist. Ordinea inter naţională postbelică, construită pe fundamentul instituţional stabilit la Bretton Woods nu este o lume fără frontiere ci o „comunitate a comunităţilor naţionale“, cum o defineşte Herman E. Daly, părintele economiei ecologice. În acest sens, naţionalismul de astăzi este în totalitate „verde“, are o conotaţie complet pozitivă; fiecare naţiune este chemată să păstreze şi să restaureze integritatea sistemelor ei naturale – solul, apa, aerul, diversitatea biologică – şi să exploateze cu mare grijă resursele sale minerale care devin, pentru fiecare naţiune, „resurse strategice“. Distributiştii nu se opun forţelor care vor să distrugă naţiunea, piatra unghiulară a ordinii mondiale, din considerente demagogice şi etnic-parohiale. A apăra comunităţile naţionale şi subnaţionale, de la naţiune, regiune, cartier până la familie, înseamnă să lupţi pentru binele comun la toate nivelele (sensul cel mai larg al cuvântului fiind „binele omenirii“). Cine ne-ar putea apăra de venalitatea capitalului speculativ, de cupiditatea transnaţionalelor şi „competitivitatea globală“ (un slogan pentru a desemna robia economică impusă de globalism), cine ar putea transpune în practică legile de protejare a mediului, cine ar putea opri exportul de capital natural spre profitul speculanţilor globali?

Cine ar putea eradica corupţia locală? Nimeni altcineva decât instituţiile statului naţional demafiotizat şi comunităţile organice şi voluntare ale naţiunii, cum sunt familia, biserica, asociaţiile de tip cooperatist, acest al treilea sector, intermediar între individul izolat şi stat. A le desfiinţa ori slăbi ar destabiliza nu numai viaţa unei naţiuni ci şi întreaga ordine mondială.

Pe urmele „Internaţionalei verzi“ din anii 20, trebuie să stabilim propria noastră Internaţională tradiţionalistă, agrariană sau distributistă, depinde de terminologia pe care o preferăm. Să îndrăznim să ne imaginam din nou un bloc puternic al partidelor distributiste din Parlamentul european care ar încerca să redefinească agenda economică a Uniunii Europene! Agrarienii interbelici ne-au demonstrat că un astfel de gând nu este o utopie.

Principiile si obiectivele Ligii Distributiste Romane “Ion Mihalache”

Proprietatea, subsidiaritatea si sustenabilitatea sunt fundamentele pe care se poate cladi o economie personalista, care acorda prioritate omului ca persoana si relatiei „fata catre fata“ dintre persoane aflate in comuniune. Pentru omul ca persoana, relatia cu Dumnezeu, Biserica, natura si neamul sau este interna identitatii sale. Relatia personala este un dar divin pe care avem datoria sa-l inmultim, iar fundamentul persoanei in lume il constituie familia, biserica, comunitatea organica si mediul natural.

Pricipiile şi obiectivele Ligii Distributiste Române “Ion Mihalache”

Distributismul românesc, o punere în lucrare a puterii omului ca persoană.

1. Distributismul este un mod de viata, o existenta concreta care acorda prioritate omului ca PERSOANA si relatiei „fata catre fata“ dintre persoane aflate in comuniune. Termenul „persoana“ isi are echivalentul indepartat in grecul prosopon care inseamna “sunt in fata catre cineva”, “sunt in fata cuiva”.

2. „Persoana este esentialmente deschidere spre. Adica relatie dinamica, respectiv ecstaza, dispozitie nativa de a veni in intampinare, de a se darui“ (Mihail Sora).

3. Persoana este locul de intalnire dintre eu si celalalt. Persoana, spre deosebire de „individul atomizat“, are ca fundament intersubiectivitatea. Intr-o ordine distributista, avantajul fiecaruia se realizeaza „impreuna“ cu al altora, si nu „impotriva“ lor, cum se intampla in cazul bunului privat, nici facand abstractie de el, ca in cazul bunului public.

4. Desi persoana face parte dintr-o comunitate si este orientata spre comunitate, ea nu este un fragment, o rotita dintr-un angrenaj precum individul atomizat – in si prin ea insasi, persoana este unitara si integra, un univers.

5. Prin „binele comun“ distributistii inteleg raspandirea cat mai larga a bunurilor comune, materiale, spirituale, precum si a idealurilor comune, care produc propasirea fiecarui membru in calitatea sa de persoana. Binele comun nu se situeaza niciodata in afara comunitatii de persoane; el nu poate fi prilej de bucurie pentru unii si de tristete pentru altii, el nu poate fi adjudecat de unele persoane in defavoarea altora. Daca individul atomizat se situeaza in afara relatiei personale (inlocuita uneori de erzatul relatiei contractuale si clientelare) si vrea la fiecare pas sa-si impuna vointa individuala, persoana cauta sa se curete de rezistentele egocentrice in vederea propasirii binelui comun.

6. Fiecare distributist trebuie sa se afirme ca persoana autonoma si responsabila. Implinirea personala implica o autodepasire, o iesire din autosuficienta mentala (ignoranta, conformism, inchistare intelectuala, pasivitate) si din autarhia sufleteasca (egoism, pasivitate, indiferenta, cinism) pentru a intemeia noi posibilitati implinitoare. Faptul de a fi impreuna, fata catre fata cu semenii mei, nu este un impediment in calea realizarii mele personale, autonomia mea se intareste, nu se diminueaza, in cadrul unor relatii de incredere, colaborare, solidaritate si dragoste dezinteresata.

7. Pentru homo oeconomicus (individul fragmentat si izolat ce-si urmareste doar propriile scopuri, modelul pe baza caruia sunt construite teoriile economice actuale) si pentru homo sovieticus relatia cu oamenii si cu lucrurile din jur este exterioara: indivizi atomizati, separati unii de altii, sunt „reasamblati“ in mod artificial in groupes d’encadrement (celula de partid, brigada de munca, comunitatea de consumatori, workteam-ul corporatist) creand o falsa comunitate si o iluzorie solidaritate interpersonala in intregime dependente de principii, structuri si obiecte exterioare (partid, stat, corporatie, „satul global“, „piata libera“, marfurile pe care individul le cumpara).

8. Pentru omul ca persoana, relatia cu Dumnezeu, Biserica, natura si neamul sau este interna identitatii sale. Relatia personala este un dar divin pe care avem datoria sa-l inmultim. Am primit in dar mediul natural, darul familiei si pe cel al comunitatii (neamului), fara de care nu am putea trai. Pervertirea relatiei personale duce la caderea in individualism iar lipsa relatiei (distanta, dusa pana la separare) este de-a dreptul diavoleasca – de la grecescul diabolos = cel care separa).

9. La intrebarea „Cine sunt eu?“, raspunsul „Sunt fiul tatalui meu, sunt banatean, ardelean, sunt roman, sunt ortodox“ stabileste relatia mea cu familia, Biserica, regiunea si tara stramoseasca drept parte constitutiva a identitatii mele personale si nu ca o legatura exterioara.

10. Distributismul romanesc este una dintre practicile crestin-ortodoxe de existenta in lume. Nu este insa o afacere privata a ortodocsilor. Distributistul este persoana-in-comunitate care se realizeaza pe sine printr-o impreuna-lucrare cu celelalte persoane, indreptata spre un bine comun si o finalitate ultima.

11. Distributistii considera ca bunastarea cetateanului roman depinde in primul rand de calitatea relatiilor personale. Ei lupta ca aceste relatii sa fie mereu imbunatatite, sa nu fie pervertite in relatii exterioare, cantitative si instrumentale (relatii mercantile, clientelare sau de tip mafiot).

12. Pentru a-si pastra unicitatea si neasemuirea persoanei sale, distributistul refuza supunerea fata de ordinea impersonala a non-relatiei (ordinea individualismului autarhic), a relatiilor instrumentalizate (ordinea corporatista si tehnocratica) sau pervertite (relatii imorale), refuza sa mai fie un „oarecare“, „un lucru“ sau un „mijloc“.

13. Distributistii romani stabilesc o relatie personala cu ecosistemul. Viata omului nu poate fi separata de viata lumii care-l inconjoara. Legatura mea cu aerul pe care il respir, cu hrana pe care o consum, aici si acum, nu este exterioara si abstracta, este o relatie interna si concreta, vitala pentru mine, afectandu-mi in mod decisiv sanatatea fizica, starea mentala, relatia mea cu ceilalti si cu Dumnezeu. Iata de ce distributistii se pronunta in mod hotarat impotriva siluirii naturii si lupta pentru mentinerea iar, unde este posibil, restaurarea ecosistemului natural – solul, apa, aerul si biodiversitatea – in plan local si national.

14. Fundamentul persoanei in lume il constituie familia, biserica, comunitatea organica si mediul natural.

15. Pentru distributisti comunitatea nu este un agregat de indivizi singuratici. Nici nu include toate relatiile posibile cu toti locuitorii globului. A te situa in relatie personala, fata catre fata cu aproapele tau inseamna sa imparti cu aproapele darul unei comunitati unice, cu granite bine definite, o comunitate organica, in care te bucuri de o istorie, limba, traditie si legi comune. Fiecare neam este incarnat intr-o istorie, un loc si o prezenta reala si are nevoie de modul sau specific de existenta personala. Precum persoana unica si neasemuita, nici comunitatea de persoane nu se inchide niciodata intr-o cochilie, ci isi doreste sa se depaseasca pe sine printr-o deschidere spre alte comunitati. Nici „depasirea de sine“, nici „deschiderea“ nu inseamna insa permeabilitate totala, ci selectie. In comunitatile distributiste, degajate de elementele anti- sau impersonale domina relatiile mutuale. Fiecare pierde daca ceilalti pierd, fiecare castiga atunci cand toti ceilalti castiga. Fiecare se simte acasa, intr-o familie extinsa. Idealul distributist este cel al simfoniei pluripersonale in care fiecare persoana interpreteaza partitura sa, fiecare aducand o contributie concreta, fiecare beneficiind de aportul celorlalti semeni ai sai.

16. Distributistii sustin cresterea rolului politic si economic al comunitatilor nongeografice in cadrul celor geografice (satul, orasul, statul-natiune). De pilda, asociatiile profesionale si cooperativele pot impune inalte standarde de performanta si responsabilitate in cadrul comunitatilor geografice, eliminand nevoia interventiilor birocrat-etatiste sau a intermediarilor parazitari. Distributistii se pronunta pentru stabilirea unei comunitati de interese intre aceste asociatii asa incat ele sa conlucreze pentru propasirea binelui comun.

17. Distributistii romani considera ca atat chipul persoanei individuale cat si al tarii a fost slutit de catre comunism, politicile postcomuniste si neoliberale. Colectivizarea si industrializarea comunista au distrus sistematic Romania interbelica, o tara formata dintr-o tesatura deasa si complexa de comunitati organice si asociatii voluntare. Odata dezradacinat din temeiul si rostul sau, romanul a fost reincadrat intr-o societate de masa prin mijloacele economice, politienesti si propagandistice de care dispunea statul comunist. Masificat, romanul isi pierdea posibilitatea de a trai pe propriile sale picioare si devenea o simpla unealta in mainile sistemului. Dupa 1990, Romania globalizata si EUropenizata a continuat sa produca lonely crowds, mase de indivizi dezradacinati; tara este in prezent un rezervor de resurse ieftine, umane si naturale, pregatite pentru exploatare „utilitara“ de catre o plutonomie globala care actioneaza prin intermediul „administratorilor“ ei, plutocratia locala.

18. Prin masificare, distributistii inteleg procesul de depersonalizare prin care omul este despuiat de calitatile sale divin-umane pentru a fi transformat intr-o entitate abstracta (un numar, un cod, o „resursa umana“) si intersanjabila. Mai intai este sparta in bucati coeziunea persoanei noastre, dupa care suntem parcelati in portiuni utilitare (asa numitele „abilitati profesionale“) si reintegrati intr-un „intreg“ construit artificial in baza unor inginerii economice si sociale. Acele parti din noi care nu slujesc intereselor Sistemului impersonal, de obicei sufletul, constiinta morala, spiritul critic si taina credintei, sunt aruncate la gunoi.

19. Distributistii considera ca masificarea si pierderea autonomiei personale devin inevitabil, intr-o lume dominata de globalism, marile organizatii etatiste sau private, aferente lor, in care exista concentrarea proprietatii si puterii in cateva maini, plutocratie si plutonomie (economie in slujba plutocratiei).

20. Distributismul romanesc este un proiect economic si cultural-politic de repersonalizare a Romaniei, o a treia cale, diferita si de capitalism, si de comunism, de organizare si dezvoltare a societatii romanesti, cu accent pe binele comun (si nu pe profitul obtinut oricum), pe altruism (si nu pe egoism), pe cooperare (si nu pe competitia nesanatoasa), pe dreptate si echitate sociala (si nu pe injustitie si inegalitate). O reinnoire a celei de „a treia cai“ inaugurate de Romania interbelica.

 

Cateva principii si obiective economice

1. Distributismul este un personalism economic. O societate trebuie sa aiba o economie bazata pe persoana, supusa persoanei si in serviciul persoanei.

2. Paradigma distributista implica echilibrarea societatii si a economiei in spiritul unui trai demn si drept si al unei societati organice. Telul ei este dezvoltarea unor persoane libere si a unui popor increzator in capacitatile sale. Pentru aceasta este necesar ca principiul omului ca persoana, si nu ca „resursa umana“, sa guverneze toate domeniile vietii economice, sociale, politice.

3. Distributismul urmareste respectarea demnitatii persoanei in toate laturile vietii sociale si economice, de la alocatia pentru nou-nascuti pana la pensie, de la educatie pana la ingrijirea sanatatii. Intr-o economie distributist-personalista, bunastarea este privita prin prisma sanatatii organismului social, sanatate afectata de concentrarea capitalului si, in consecinta, a puterii, precum si de nedreptate in distribuirea produsului muncii.

4. Distributismul este un sistem de practici economice in care proprietatea este folosita in primul rand pentru producerea de bunuri si servicii necesare care servesc persoana-in-comunitate. O gospodarie taraneasca trebuie sa produca hrana iar taranul sa fie un producator agricol si nu cel care urmareste doar sa-si vanda cat mai repede pamantul dezvoltatorilor. O fabrica trebuie sa faca profit din producerea de bunuri reale nicidecum din vinderea activelor unor fonduri speculative sau unei mari corporatii care o va inchide si vinde bucata cu bucata. O banca trebuie sa finanteze activitatea productiva si nu schemele speculative. Privit din perspectiva distributista, intre micul editor, micul librar si speculantul la bursa exista o imensa diferenta. Primii creeaza valoare pentru ei insisi, familiile lor si comunitate, in timp ce speculantul nu face decat sa „extraga“ valoare fara sa creeze nimic in loc. Distributismul privilegiaza in mod net investitiile productive in folosul persoanei-in-comunitate si descurajeaza, prin toate mijloacele legale, investitiile speculative care sifoneaza bogatia creata de altii sau de natura (cazul Rosia Montana). Astfel se produc nu numai bunuri materiale necesare unui trai prosper, ci si un bun intangibil pentru supravietuirea comunitatii: stabilitatea sociala.

5. Distributismul isi propune sa asigure stabilitatea, echilibrul si sustenabilitatea economica prin mijloacele pietei libere.

6. Prin „piata libera“ distributistii inteleg o piata competitiva care este stabila si sustenabila datorita faptului ca proprietatea productiva este larg raspandita in societate. Aceasta inseamna ca productia oricarei marfi este raspandita intr-un numar de firme mici si mijlocii suficient de mare pentru ca nici una sa nu aiba puterea de a stabili sau influenta arbitrar preturile. Toate „accepta“ preturile si nu le „impun“. Preconditia „numarului vast de firme“ este un fundament al teoriei economice clasice, incalcat prea adesea in economiile lumii de azi.

7. Distributismul este un sistem de micro-proprietati. Intr-un sistem distributist, vor fi predominante atelierele, firmele de familie si micile gospodarii si ferme agricole; in cazul entitatilor mari, cum ar fi caile ferate, utilitatile publice sau bancile, acestea vor fi „mutualizate“, adica vor fi organizate intr-o forma care sa permita controlarea lor de catre angajati si clienti, care devin actionari directi (stakehoders).

8. O piata cu adevarat libera combina logica profitului cu beneficiile sociale. In modelul „capitalismului salbatic“ este perfect valabil sa fii interesat numai de profit, fara sa tii cont de consecintele sociale ale goanei dupa bani si putere. Economia personalista este o economie participativa, in care profitul este realizat in cadrul unui model de responsabilitate sociala.

9. Distributistii se opun cu hotarare deplasarii puterii economice de la nivelul persoanei la cel al marilor organizatii impersonale (stat, corporatii) sau al oligarhiei care concentreaza capitalul si proprietatea. Ca obiectiv strategic, un viitor stat distributist isi va propune fixarea conditiilor necesare ca sa coboare puterea (sa o distribuie) la nivelul micului proprietar-producator, caramida societatii, de a carui bunastare depinde intregul edificiu social. Este un obiectiv care necesita o actiune hotarata in plan legislativ, financiar, al educatiei institutiilor de stat si a schimbarii mentalitatii,

10. Numele de distributism nu trimite la „distribuirea bunastarii / bogatiei“ din modelele socialiste – „distribuirea“ socialista este de fapt o „redistribuire“ artificiala – ci propune o cat mai larga distribuire a proprietatii productive.

11. „Proprietatea“ nu inseamna o proprietate abstracta concretizata, sa spunem, in „actiuni“, in „equity instruments“ sau alte scheme speculative; in context distributist, acest termen desemneaza mai degraba „proprietatea productiva“, posesiunea fizica si folosirea concreta a pamantului, uneltelor si cunostintelor. „Proprietate productiva“ este considerat si capitalul real, fizic, capabil sa produca in mod responsabil si sustenabil, tinand seama si de „externalitati“. O economie distributista raspandeste proprietatea productiva, cea care conduce la piete libere si la dezvoltarea constiintei profesionale, autonomiei si bunastarii personale precum si a responsabilitatii civice.

12. Sistemul economic trebuie sa promoveze valorile persoanei-in-comunitate. (In nici un fel sfera economica nu va incalca fundamentele ontologice ale persoanei.) O economie distributista isi propune sa intareasca acele comunitati situate cat mai aproape de persoana, in primul rand familia si comunitatea locala, care trebuie sa fie in mare parte autosuficiente si capabile sa se guverneze singure. Distributistii considera ca proprietatea, subsidiaritatea si sustenabilitatea sunt fundamentele pe care se poate cladi o astfel de economie personalista.

13. In acord cu principiul proprietatii, distributistii incurajeaza detinerea de mijloace de productie de cat mai multi membri ai societatii, asigurand astfel conditiile pentru o reala autonomie economica a persoanei si pentru bunastare. Micile proprietati productive si micii producatori conduc la imbunatatirea gradului de ocupare a fortei de munca nu prin ingrosarea numarului bugetarilor sau al salariatilor de la firmele multinationale ci prin incurajarea formelor asociative si a IMM-urilor. In toate economiile avansate sectorul IMM-urilor reuneste cel mai mare numar de angajati.

14. In acord cu principiul subsidiaritatii, distributistii incurajeaza localul si descentralizarea deciziei, mutand centrul de greutate dinspre guvernul central spre comunitatile locale, incurajand diversitatea in unitate – o singura natiune, o multitudine de comunitati, milioane de persoane.

15. In acord cu principiul solidaritatii, distributistii incurajeaza modelele si initiativele asociative (inclusiv formele de tipul „employee-owned companies“ si cooperativele), mutand centrul de greutate al vietii economice si sociale dinspre indivizii si entitatile aflate intr-o concurenta distructiva spre persoane care coopereaza in retea sau in diferite forme de asociere, urmarind scopuri comune – bunastarea fiind numai unul dintre ele. Tot in interesul solidaritatii sociale, „distributismul nu ezita sa proclame ca obiectiv final stabilirea unor limite legale care sa impiedice acumularea proprietatii in mainile catorva. Astfel de limite sunt in interesul unei societati al carei sistem economic ar fi orientat catre producerea de obiecte si servicii menite sa satisfaca nevoile reale ale omului“ (Thomas Storck, Un nou drum pentru economie?).

16. In acord cu principiul sustenabilitatii, distributistii incurajeaza exclusiv proiectele de dezvoltare si politicile publice care nu presupun epuizarea resurselor si degradarea mediului, ci contribuie la ridicarea calitatii vietii si ofera garantii ca nu vaduvesc generatiile viitoare de posibilitatea dezvoltarii. Acest principiu are implicatii nemijlocite in privinta contracararii entropiei resurselor si a cresterii economice pe baze durabile, datorita faptului ca nici munca, nici capitalul nu pot suplini resursele consumate sau risipite.

17. Intr-o economie distributist-personalista lucratorii angajeaza capitalul si nu viceversa, ca in socialism si capitalism – munca are prioritate in fata capitalului; obiectivul unei firme distributiste este calitatea superioara a serviciului prestat, satisfacerea unor necesitati reale ale comunitatii si mentinerea solidaritatii intre lucratori mai degraba decat profitul – profitul este o necesitate practica dar obiectivul unei firme nu se poate reduce la profit, ca in schema neoliberala.

18. Intrucat lucratorul este o persoana, el nu poate fi tratat ca o marfa, ca o „resursa umana“ sau ca un sclav. Acolo unde exista forta de lucru salariala, distributistii militeaza pentru un salariu echitabil si o rata a dobanzii echitabile (din moment ce dobanda este „salariul“ capitalului). In ceea ce priveste companiile mari care activeaza in Romania, se impune participarea nemijlocita a lucratorilor la beneficiile create de produsul muncii lor. In acest scop, distributistii cer dezvoltarea imediata a unor solutii legislative pentru programe de participare la beneficii si acordarea de actiuni la aceste companii dupa modelul ESOP-urilor (Employee Stock Ownership Plan) din SUA.

19. Distributistii militeaza pentru democratizarea accesului la creditul productiv. Este imperios necesara infiintarea unei retele de banci populare, cooperatiste si uniuni de credit. CEC-ul trebuie sa fie recapitalizat si transformat in motorul finantarii unei noi ordini distributiste.

20. Distributistii incurajeaza economiile informale si domestice, ne- sau partial monetarizate (subzistenta si semi-subzistenta, trocul si alte forme de economie informala) intrucat ele reduc treptele intermediare dintre productie si consum. Capacitatea de a-ti asigura nevoile de consum cu propria forta de munca, cu pamantul propriu si cu propriile unelte nu poate fi distrusa de recesiune sau de decizia marilor corporatii de a inchide fabricile din Romania si a le muta in China. Productia la scara mica, intr-o economie locala diversificata, este ideala pentru coordonarea stabila intre cerere si oferta. Drept urmare. distributistii incurajeaza „firmele de apartament“, pe micul meserias si „agricultura de subzistenta“ care aduce la piata sau la colt de strada un portbagaj de rosii si cateva oua proapspete, dar si „industriile de lux“ (in Occident) bazate pe ucenicie, pe meseriile artizanale precum croitor, cizmar, bijutier. In loc sa fie distruse, acestor forme de economie informala si locala trebuie sa li se asigure conditiile necesare ca sa prospere si sa contribuie in mai mare masura la binele comun.

21. Modelul distributist este perfect compatibil si incurajeaza dinamicile parteneriale de tip „open source“ si „peer to peer“, explorand posibilitatile unei etape de tranzitie catre o societate postcapitalista, axata pe productia in parteneriat.

 

Obiectivul politic

1. Distributismul romanesc este mai mult decat o filozofie, mai mult decat o economie politica. Este politica „celei de-a treia forte“, actiunea ei directa. O revolutie reactionara, cum o numea Belloc.

2. Distributistii considera ca democratia participativa, exersata la nivelul cel mai apropiat de persoana, este singura modalitate eficienta prin care romanii pot participa cu adevarat in actul de guvernare.

3. Distributistii trebuie sa lupte pentru a schimba relatiile de putere din societatea romaneasca. Puterea concentrata in prezent in mainile statului, oligarhilor, institutiilor si corporatiilor transnationale trebuie sa fie raspandita cat mai mult in societate. Distributistii nu mai pot accepta situatia in care cativa oameni stabilesc ce este bine si ce este rau pentru societatea romaneasca. Distributistii propun o masiva redistribuire a puterii; de la Guvern la Parlament; de la birocratie la democratie; de la „democratia de partid“ cleptopartinica la democratia practicata de persoana-in-comunitate (democratia informala si cea practicata in si prin asociatiile intermediare).

4. Distributistii vor transforma politica intr-o scoala de educatie pentru practicarea virtutii si promovarea binelui comun. Politicianul distributist nu va impune insa nicicand binele colectiv in dauna intereselor particulare ale cetatenilor, ci va sti sa armonizeze socialul si personalul, binele cetatii cu binele persoanei individuale.

5. Distributistii se pronunta pentru dezbateri deschise la toate nivelurile societatii. Politicienii distributisti vor dezbate idei si vor propune masuri plecand insa de la scopuri bine definite si orientari clare catre viitor, de la o ierarhie a valorilor obiective si un respect adanc fata de idealurile si traditiile nationale.

6. Daca toata clasa politica sta cu ochii tinta pe Palatul Victoria, distributistii urmaresc sa controleze politica locala. Vor acumula cu rabdare mici victorii situate sub radar; cu timpul, acestea vor da nastere la schimbari politice semnificative.

7. Sistemul democratic romanesc va functiona doar atunci cand oamenii vor simti ca au control asupra propriei lor vieti. Omul depersonalizat, masificat, „sclavul fericit“ este obisnuit doar sa fie condus, in timp ce „elitele“ stiu doar sa dea ordine haotice, in stanga si dreapta. Nici unii dintre ei nu sunt campionii unei Romanii democratice. Interesati de dezvoltarea si apararea micii proprietati productive, a vietii de familie si a comunitatii locale, micul intreprinzator, lucratorul-proprietar, taranul autarhic, fermierul mic si mijlociu vor fi singurii care vor milita cu entuziasm si responsabilitate pentru instaurarea unui regim democratic, construit la firul ierbii, si impotriva anarho-tiraniei de astazi.

8. Politica (policy) este aplicarea unei filozofii in lumea in care traim. Distributismul este crestinism pus in lucrare (Distributism is applied Christianity – Anthony Cooney).

 

Proiectul cultural

1. In plan social-cultural, distributistii romani actioneaza in spiritul traditional crestin. Spre deosebire de alti „traditionalisti“, distributistii considera ca schimbarile culturale si economice survin impreuna si se conditioneaza reciproc. Activitatea economica, felul in care o societate produce bunurile materiale are o influenta hotaratoare asupra valorilor morale si sociale ale individului iar schimbarile operate pe taramul culturii influenteaza economia. Nu poti sa predici cinstea intr-o societate construita pe cele mai ruinatoare tendinte ale naturii umane, asa cum o fac neoliberalii / neoconservatorii. Nu poti sa aperi libertatea si drepturile persoanei si simultan sa distrugi autonomia ei economica. Nu poti deplange tendintele dezintegratoare din societate si in acelasi timp sa promovezi politici economice si sociale care distrug coeziunea organica a micilor structuri traditionale, familia si satul. Nu poti fi conservator in plan social-politic si liberal / libertarian in economie. „O societate care a inceput sa accepte liberalismul – scrie scriitorul distributist Thomas Storck – va incepe sa modifice si sistemul legal in aceeasi directie liberala. La randul lor, acele modificari legislative vor intari tendintele catre liberalism, facandu-l sa para inevitabil si parte a naturii lucrurilor.“

2. Distributistii considera ca stangistii sunt la fel de incoerenti in doctrinele si actiunile lor. Pe de-o parte fac inginerie sociala, promovand relativismul valorilor si un individualism radical in plan social si cultural, si, pe de alta parte, cer statului asistential sa intervina si sa repare coeziunea sociala prin masuri monetariste.

3. Pentru distributisti, atat modelul liberal / neoconservator cat si cel socialist descind din liberalismul revolutionar al Epocii Luminilor. Pentru ganditori ca Jean Jacques Rousseau, familia si societatea, cu legaturile lor organice, sunt privite ca o inchisoare care subjuga pe „individul liber“. Pentru a apara aceasta libertate iresponsabila si lipsita de continut, care poate fi definita doar in sens negativ (eliberat de…), liberalismul revolutionar a descatusat fortele impersonale si tiranice ale statului si ale asa numitei „piete globale“. In societatea romaneasca, liberalismul revolutionar postdecembrist a impus un individualism extrem care a continuat, cu mai multa furie, opera colectivismului bolsevic de alienare a persoanei si dezintegrare a grupurilor sociale organice.

4. In interesul solidaritatii sociale si al adevaratei libertati personale, distributistii vor milita pentru restaurarea societatii obstesti distruse de comunisti si neoliberali.

5. In acest scop, ei vor actiona pentru recastigarea rapida a increderii in cultura si valorile romanesti, in destinul national, o incredere care sa permita persoanei-in-comunitate sa-si reafirme identitatea sa personala si nationala.

6. Distributistii vor milita ferm impotriva patologiilor sociale si culturale ale vietii moderne si impotriva fortelor economice, politice si mediatice care le alimenteaza perpetuarea si le accentueaza virulenta.

7. Vor restabili consensul comunitatii asupra prioritatilor sociale si morale, asupra unei ierarhii a valorilor obiective si asupra unor idealuri culturale ale natiunii romane.

8. Distributistii vor face cunoscute in Romania acele curente si traditii culturale occidentale care se opun actualelor tendinte distructive provenite din SUA si EUropa. De pilda, se va face cunoscut faptul ca Europa a avut in trecut o economie asemanatoare celei distributiste. Pana in 1950 chiar si Franta a fost o societate formata din mici ferme si ateliere. Tot ceea ce a mai ramas unic si fermecator in cultura europeana se datoreaza supravietuirii unor elemente de viata distributista.

9. Distributistii vor remoraliza pietele intrucat „economia de piata“ nu poate exista in afara unei arhitecturi morale. Remoralizarea pietelor va insoti recapitalizarea nevoiasilor si a micului producator.

10. Distributistii vor restructura din temelii sistemul de educatie si vor reformula obiectivele invatamantului romanesc. Se va renunta, pe de-o parte, la viziunea utilitarist-tehnicista asupra educatiei – educatia ca o procedura tehnica – prin care copilul este considerat o tablita goala, pe care se inscriu informatiile si procedurile unei societati tehnocratice (influenta liberalismului economic) si pe de alta parte, se vor abandona experimentele stangiste de origine roussauista care vor sa „elibereze“ geniul ascuns in fiecare copil, considerand ca societatea (familia, scoala) nu fac decat sa inabuse individualitatea sa (influenta liberalismului cultural).

11. Distributistii propun un invatamant care sa promoveze traditia vie, si nu simple fapte; va inceta secularizarea fortata; adevarul, binele si frumosul nu vor mai fi separate si predate in afara valorilor transcendente. Ca si economia, scoala va servi intereselor omului ca persoana.

12. Scolile vor fi reprofesionalizate, profesorii vor fi lasati sa predea si, impreuna cu parintii, vor exercita un mult mai mare control asupra actului educativ; in spirit distributist, educatia se va muta dinspre stat inspre sfera civila, statul permitand si asigurand finantarea mai multor tipuri de scoli, inclusiv a „scolilor de acasa“ (home-schooling).

13. Educatiei corporatiste, de tip top-down, militarist, finantate de marile corporatii, distributistii ii vor opune o educatie in spiritul unei economii distributist-personaliste. Tinerilor li se va dezvolta spiritul antreprenorial si de responsabilitate civica. In loc de conformismul corporatist, tinerii vor fi invatati sa gandeasca liber, ca niste lucratori-proprietari si nu ca simpli detinatori de „job“-uri si CV-uri.

Statul şi pieţele, Autor: Prof.dr. Yvan Allaire

Prezentare la Academia Română

Bucureşti, 23 mai 2011

de

Prof. Yvan Allaire,

Fellow al Royal Society of Canada

Doctor în economie (MIT)

Preşedintele Institutului pentru guvernanţa organizaţiilor publice şi private (IGOPP), Montreal, Canada

 

(Redactat în parte pornind de la volumul Black Markets and Business Blues (FI Press, 2009) de Yvan Allaire şi Mihaela  Firsirotu)

 

Copyright: Allaire 2011

Textul nu poate fi reprodus fără consimţământul autorului

 

„Ceea ce ar fi trebuit să moară împreună cu comunismul este credinţa că societăţile moderne pot fi guvernate după un singur principiu, fie el cel al planificării impuse de o voinţă autoritară, fie cel al reglării dictate de piaţă.“ 

Charles Taylor, Etica autenticităţii, 1991

Criză financiară sau criză morală…?

•     Criza financiară din 2007-2008 s-a transformat în multe state în recesiune economică şi în criză fiscală;

•     Cruda ironie este că guvernele au trebuit să se îndatoreze pentru a salva sistemul financiar şi pentru a face faţă recesiunii pe care tocmai acest sistem o produsese; apoi guvernele au fost forţate să impună popoarelor lor politici de austeritate pentru ca aceleaşi bănci să nu cumva să sufere pierderi în urma creditelor acordate guvernelor;

•     Criza financiară a fost de fapt o criză morală, care încă nu a luat sfârşit;

•     În acest timp, se depun mari eforturi menite a reglementa funcţionarea sistemului financiar, sau cel puţin a lăsa impresia că se face aşa ceva…

•     „Şi totuşi, nu putem să nu fim cuprinşi de un sentiment de zădărnicie la vederea acestui masiv efort, de impresia că nu se vizează adevăratele cauze ale acestei crize care se încăpăţânează să persiste, că totul seamănă cu pregătirea pentru a lupta într-un război din trecut.

•     Nimic din ceea ce se propune nu schimbă de fapt caracterul sistemelor financiare, motivaţiile care le animă, lăcomia de care sunt infectate. Prin urmare, să ne pregătim pentru următoarea criză…“

Yvan Allaire, „After the melt-down“, în Policy Options, martie 2011 

Pieţe libere: câte păcate s-au comis în numele vostru!

Predicat şi practicat de Greenspan, ca şi de alţi ideologi croiţi după chipul şi asemănarea lui, neoliberalismul (sau fundamentalismul pieţei) se întemeiază pe credinţa aproape înduioşătoare în abilitatea pieţelor de a crea bogăţie pentru toţi (toţi cei care contează) şi de a se autoregla.

La un nivel mult mai practic, ea poate reflecta numai influenţa banilor asupra aleşilor care fac legile.

Cele şase convingeri ale crezului „neoliberal“

•     SUPREMAŢIA PIEŢELOR LIBERE: este convingerea fundamentală a crezului neoliberal

Piaţa stă la baza eficienţei; ea se autoreglează şi corectează rapid orice deviere de la echilibrul optim.

•     COMERŢUL LIBER ÎNTRE TOATE POPOARELE: este întotdeauna bun.

Doar sentimentalii neinformaţi, socialiştii care acţionează fără să gândească şi muncitorii plângăreţi şi imaturi nu acceptă acest  adevăr economic fundamental.

•     GRANIŢELE NAŢIONALE SUNT OBSTACOLE ARTIFICIALE ÎN CALEA EFICIENŢEI PIEŢEI

Deţinerea de către străini a avuţiei naţionale, a companiilor, a pământurilor arabile etc. este benefică pentru societate; capitalul trebuie să circule nestingherit de graniţe pentru a asigura cea mai bună performanţă economică.

•     DEREGLEMENTAREA

Reglementarea nu face decât să stânjenească pieţele în tendinţa lor spre autoreglare; birocraţii care se amestecă în mersul pieţei sunt întotdeauna contraproductivi. Ar trebui reduse dimensiunile guvernelor astfel încât neoliberalii „să le poată îneca în cada de baie“.

•     PRIVATIZAREA

Guvernele sunt ineficiente; întreprinderile private ar putea şi ar  oferi servicii mult mai eficient; prin urmare, orice entitate care oferă servicii sau bunuri cetăţenilor ar trebui privatizată. Sănătatea publică, educaţia publică etc. ar trebui să fie încredinţate sectorului privat, care ar oferi servicii mai bune la un preţ corect.

•     „SOCIETATEA“ ŞI „BINELE OBŞTESC“ SUNT NOŢIUNI LIPSITE DE CONŢINUT

Un grup de indivizi motivaţi de propriile interese sfârşeşte prin a face bine sub presiunea şi îndrumarea pieţelor eficiente. Conceptul de „bunuri comune“ (aerul pe care trebuie să îl respirăm, apa pe care trebuie să o bem etc.) miroase a comunism.

citeste restul pe Centrul pentru o Romanie Integra si Prospera……

Ce nu spun ziarele din Romania despre Libia

Bancherul

Anca Simitopol, Statul neutru sau “minunata lume nouă”? Anarho-conservatorismul lui Jean-Claude Michéa şi critica paradigmei neo-liberale

Cine ar trebui să ne guverneze? Cei mai înţelepţi, cei mai curajoşi, cei mulţi? Începând cu Thomas Hobbes, filozofia politică modernă priveşte problema binelui şi a virtuţii cu scepticism şi ironie, înlocuind întrebarea “cine ar trebui să ne guverneze” cu întrebarea “care instituţii îi pot preveni pe cei incompetenţi să ne conducă”. Iar instituţia statului liberal, expresia modernităţii, este, potrivit lui Pierre Manent, “încarnarea scepticismului”.

Cartea lui Jean-Claude Michéa, L’empire du moindre mal (Paris: Climats, 2007),  este o invitaţie filozofică de a cerceta adevărurile care stau la baza liberalismelor actuale, precum şi consecinţele ultime care decurg din chiar principiile liberalismului clasic, arătând că versiunea economică a liberalismului actual (care se defineşte ca “dreapta”) şi versiunea sa culturală şi politică (susţinută de stânga contemporană) au aceeaşi sursă: dorinţa de pace şi de progres ştiinţific subsumate unei unice finalităţi, aceea a performanţei individuale. Michéa propune aici înţelegerea termenului “liberalism” ca forţa devenită activă în istoria occidentală o dată cu distrugerea Vechiului Regim, ultimul bastion – bun sau rău – de tradiţie. Autorul francez porneşte de la teza lui Karl Polanyi că, dacă până în momentul Revoluţiei Industriale, economia era parte integrantă a societăţii care avea un scop ultim, ulterior acestui moment, economia – ca toate ştiinţele – a fost scoasă din totalitatea societăţii, devenind scop în sine sau, ceea ce Aristotel numeşte, crematistică, adică economia care are ca scop bogăţia de dragul bogăţiei. În acest sens defineşte Michéa liberalismul, ca şi Leo Strauss, ca ideologia modernă prin excelenţă care, găsindu-şi legitimitatea în individul abstract, autonom, a-social şi a-politic, nu se revendică de la tradiţia filozofiei politice clasice şi creştine, şi, astfel, descătuşează dorinţele nelimitate de putere.

citeste resul pe alexandruracu.wordpress.com…

 

Dr. Calin Georgescu in emisiunea Contraziceri vorbeste despre distributism ca despre pilonul viitorului

Recomand aceasta emisiune de la Neptun TV despre Romania, economie, strategii, sustenabilitate, dezvoltare durabila, distributism si geniul poporului roman. Dr. Calin Georgescu, posibilul viitor prim-ministru distributist, invitat intr-o emisiune in care pune la punct derapajele capitalismului liberal si ale statului social. E pentru prima data in ultimii 70 de ani cand in Romania isi face aparitia un cap politic cu viziune. Nu am auzit in ultimii 20 de ani, dar ales in ultimii 3 ani de criza economica, un discurs atat de exact, vizionar si tonic. Iata ca sunt in Romania si oameni care stiu ce se intampla in lume si in Romania, oameni care cunosc realitatea pe termen lung si care au un plan de bataie in acord cu necesitatile prezentului si viitorului.

• Partea I a emisiunii aici: http://www.ntvonline.ro/emisiuni/contraziceri/galerie-video/18
• Partea a II-a a emisiunii aici: http://www.ntvonline.ro/emisiuni/contraziceri/galerie-video/19

Davos-ul propune solutii distributiste de iesire din criza

În aşteptarea lansării Centrului pentru o Românie Integră şi Prosperă (CRIP), patronat de profesorii canadieni Yvan Allaire şi Mihaela Fîrşirotu („a forum for the promotion of ideas and actionable policies to bring about a fair and prosperous Romania. Our mission is to help salvage Romania from its misguided politics and dead-end economic policies“) reproducem comunicatul de presă al IGOPP despre scopul participării prof. Yvan Allaire la Davos.

Profesorul Yvan Allaire la Forumul Economic Anual de la Davos, 26-30 ianuarie
Întreprinderile trebuie să creeze valoare pe termen lung pentru toate părţile implicate şi nu să maximizeze valoarea pentru acţionari.

[... citeste restul pe atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com ...]

Distributism, capitalism si razboi

Alternativa la masina capitalista de razboi e distributismul, un model economic care nu genereaza razboi, in acord cu invataturile Sfintilor Parinti care scriu ca razboiul e generat de lacomie, de oligarhie, de iubirea de argint – vedeti aici conferinta pe acest subiect foarte importanta,

The Economics of Peace

http://vimeo.com/channels/theeconomicsofpeace/page:2

 

Science of Tyranny

Eisenhower identified more than one threat to the republic.

By Patrick J. Deneen

The Farewell Address is a short but profound masterpiece. Direct, compact, and riveting, in an economy of words it drives to the heart of America’s modern crisis: our loss of republican liberty in the name of power and liberation. Although Eisenhower’s admonitions about the rise of the military-industrial complex attract the most attention, equally worthy of note is his second theme, the dangers of the “technological revolution.”

America might be called the technological republic—born, nurtured, and raised to its mighty stature by its close affiliation with the modern scientific project. Befitting its creation during the Age of Reason, America’s heroes have often been its inventors and scientists, from Benjamin Franklin to Carl Sagan. If other nations can claim great theoreticians—the Darwins and Mendels and Heisenbergs—the reputation of American science lies more in its applications. As Alexis de Tocqueville wrote in 1835, “the more democratic, enlightened, and free a nation is, the greater will be the number of these interested promoters of scientific genius and the more will discoveries immediately applicable to productive industry confer on their authors gain, fame, and even power.”

The United States was self-consciously founded as a polity based upon technical knowledge. In the Federalist Papers, Alexander Hamilton attributed the proposed Constitution’s inspiration to “the new science of politics,” premised upon “reflection and choice” and no longer relying upon the unconscious accumulation of ancient practice, prejudice, and tradition, which he equated with “accident and force.” Reflecting this modern faith, the Constitution has been described as “the machine that would go of itself,” and the colonial physician Benjamin Rush characterized its citizenry as “republican machines.”

Later, John Dewey would argue that democracy and science were effectively indistinguishable, both predicated upon unending experimentation and progress, both devoted to the expansion of human power. Today Americans have an overwhelmingly favorable attitude toward science and scientists, with 84 percent stating their view to be “mostly positive,” according to a 2009 Pew Research Center poll.

Yet American confidence in scientific progress is met by equally longstanding misgivings about the costs of technology upon nature, community, and the human soul. Early voices such as Nathaniel Hawthorne warned of the deforming aspects of “the machine in the garden,” and a steady line of critics have expressed deep reservations in the varying refrains of religion, naturalism, and literature. Defenders of the natural order from Henry David Thoreau to Aldo Leopold to Wendell Berry have argued against the role of modern science in the decimation of the natural world and in fostering an ethic of plunder.

At the heart of this internal division is a disagreement over the nature of liberty, that permanent if contested American aspiration. According to the originators of the modern scientific project—especially Francis Bacon, considered by Thomas Jefferson to be one of the three greatest minds in human history—science would liberate humanity from the limits imposed by nature. Bacon said, “knowledge is power,”and modern science is the means to that empowering knowledge. This Baconian confidence is given official sanction in Article 1 of the Constitution, requiring Congress to support “the progress of Science and useful Arts.”

The voices cautioning against America’s embrace of science invoke an ancient idea of liberty as self-government. In this tradition, slavery is seen not primarily as subordination to another—a condition in which one’s soul could be free—but rather as submission to one’s unrestrained appetite. These Cassandras warned that the scientific project would lead not to thoroughgoing freedom, but instead to a more profound bondage, including the prospect that we would cease to possess the inclination or ability to control the very creations of science itself. They admonished against the tendency of liberty badly-defined to treat all relations—whether with the world or with other humans—in purely utilitarian terms, making the world and its living inhabitants fodder for our pleasure.

What makes the Farewell Address so extraordinary is that Eisenhower acknowledges that liberty depends not only on America’s ability to develop appropriate scientific and technological responses to great international threats, but also on America’s capacity to govern the consequences of the scientific imperative itself. Eisenhower saw clearly that America’s resistance to the temptations of power was giving way to the demands of a permanent garrison state. The project of defending American liberty would require a massive expansion of government—particularly the executive—and the extensive influence of military players in the political process would increase the need for “secrecy and dispatch.” But more, the dependence upon science would decisively tip the scale toward liberty conceived as the overcoming of nature, premised upon an unrelenting expansion of power.

No section of Eisenhower’s address gives more compelling witness to this fear than his warning that the military-industrial-scientific complex’s demands would require the transformation of the university. His prophecy—which has become history—not only portended the death knell of “free ideas,” but the demise of the university’s historic role in providing reflective cautions about the pursuit of forbidden knowledge. Instead, the academy has given itself over to forms of inquiry with the ultimate aim of overcoming human nature.

Today every research university measures itself against its peers by calculating comparative amounts of federal grant funds; meanwhile, the un-useful liberal arts decline in esteem, size, even presence. This demotion overturns a tradition that located liberty’s source not in the untrammeled expansion of scientific knowledge, but in the liberal (and civic) arts—those subjects that educated free citizens in the discipline of self-goverment.

Tocqueville discerned over 125 years before Eisenhower that the utilitarian pursuit of scientific knowledge would imperil democracy, above all by leading men to live and think in the short term. “To minds thus predisposed, every new method that leads by a shorter road to wealth, every machine that spares labor, every instrument that diminishes the cost of production, every discovery that facilitates pleasures or augments them, seems to be the grandest effort of the human intellect. It is chiefly from these motives that a democratic people addicts itself to scientific pursuits.” In a brief but telling section of his address, Eisenhower warns against the tendency to “live only for today,” urging his fellow citizens to think in terms of generational debts and obligations lest democracy become “the insolvent phantasm of tomorrow.”

We now tend to think our various forms of insolvency—economic, certainly; in natural resources, as gathering evidence suggests; and morally, at the root of our bankruptcy—can be answered by the application of better scientific technique. What America’s second voice has warned all along, and what Eisenhower powerfully articulated 50 years ago, was that our faith in science will not save us, but may in fact be the very source of our insolvency. What is needed instead is a sounder idea of liberty—in which (to paraphrase the forgotten second verse of “America the Beautiful”) we confirm our soul in self-control and find liberty in law.

Patrick J. Deneen is the Tsakopoulos-Kounalakis Associate Professor of Government at Georgetown University, where he is director of the Tocqueville Forum on the Roots of American Democracy.

This article is part of a symposium on the fiftieth anniversary of Eisenhower’s Farewell Address and the military-industrial complex.

Drafting History Robert Schlesinger How–and why–Ike’s farewell was written.  The Other Eisenhowers Bill Kauffman Ike’s anti-militarist roots. Read Eisenhower’s Address > Watch a Video >	.	The Liberal Complex Michael C. Desch Idealism, not economics, drives U.S. militarism.  I Don’t Like Ike Lew Rockwell He vastly expanded the garrison state.
This special symposium would not be possible without the support of our donors and print subscribers. Please make a donation or subscribe today!

 

- va urma –

Hurduzeu, Racu si Platon

Creştinism, Contra-Revoluţie şi Fascism: Eseu despre virtuţile, dinamica istorică şi limitele dreptei, de Alexandru Racu:

Introducere

Jean-François Lyotard, unul dintre principalii teoreticieni ai postmodernismului, se arăta cândva îngrozit de faptul că filozofia şi politica moderne au luat naştere sub semnul unei « crime oribile », mai exact, decapitarea lui Ludovic al XVI-lea, pe care Lyotard îl descrie drept « un rege viteaz şi demn de toată dragostea, care reprezenta întruparea ideii de legitimitate »[1]. Nu trebuie uitat însă că deconstrucţia postmodernă, denunţând violenţa inerentă oricărei metaparadigme, îşi ia printre altele drept ţintă – şi aparent drept principala ţintă – raţionalismul iluminist, sau, altfel spus, discursul fondator al modernităţii.

Conceptele de dreapta si stânga apar în gândirea politică europeană odată cu Revoluţia Franceză. În Adunarea Stărilor Generale, convocată de Ludovic al XVI-lea în mai 1789, partizanii monarhiei s-au aşezat la dreapta regelui iar oponenţii ei la stânga sa. În acest sens, aşezarea istorică a dreptei a fost asociată cu o serie de categorii ce aparţineau ordinii instituite şi care se voiau a fi distruse prin intermediul violenţei politice de către stânga. Dreapta, aşadar, va fi de acum considerată drept partidul care se aşează de partea trecutului istoric, a tradiţiei, a autorităţii (politice şi religioase) instituite, o serie întreagă de categorii care, în discursul stângii, erau reduse la un singur element : « privilegiile » – nişte interese sociale cât se poate de circumscrise şi « nenobile », ascunse în spatele unei « ideologii » de clasă; temă ce va fi perpetuată de către marxism.

De la 1789 încoace, sub atacurile repetate ale stângii, dreapta tradiţională (care nu are nimic de-a face cu « dreapta » neoliberală ce coabitează de minune cu marxismul cultural, dreaptă neoliberală care reprezintă adevăratul învingător al istoriei politice a secolului XX) a pierdut şi continuă să piardă tot mai mult teren în societăţile europene. De cealaltă parte, în tot acest timp, proiectele contra-revoluţionare ale dreptei şi diversele lor metamorfoze, au rămas, per ansamblu, în cel mai bun caz sterile. Presupusa contra-revoluţie a dreptei europene din perioada interbelică a sfârşit nu doar printr-o catastrofă umanitară de proporţii teribile; dincolo de acest aspect, instrumentalizarea perversă a categoriilor dreptei de către mişcările fasciste a aruncat instituţiile tradiţionale într-o criză de legitimitate şi mai profundă, transformându-le în ţinte cu grad sporit de expunere la atacurile noii retorici de stânga (antifascistă şi care vede fascism în orice înrădăcinare şi în orice mişcare non-centrifugă). Per ansamblu, în cele din urmă, extrema dreaptă interbelică nu a făcut decât să grăbească triumful politic şi cultural al stângii.

Astăzi există gânditori cu sensibilitate conservatore care, conştientizând cât se poate de lucid dezastrul către care ne împinge în mod inexorabil capturarea cvasitotală a culturii societăţilor occidentale de către discursul actualei stângi libertare, afirmă pe de altă parte faptul conform căruia cea mai bună strategie politică în faţa acestui fenomen este aceea de a nu face nimic. Orice s-ar încerca, oricât de bune ar fi intenţiile, spun unii, reacţiunea nu va face decât să accelereze sfârşitul catastrofal. Astfel, dreapta pare condamnată să aleagă între regresiunea nostalgică cu rezonanţă patetică (dacă nu chiar penibilă), sau să se limiteze la aşteptarea pasivă şi perplexă a Apocalipsei.

[... citeste restul eseului pe alexandruracu.wordpress.com ...]

 

Ceea ce, întru Adevăr, contează, de Ovidiu Hurduzeu:

Pentru a ieşi din criza actuală este nevoie să distrugem, unul câte unul, idolii şi tabuurile lumii contemporane. Astăzi nu ne mai închinăm la copaci – deşi ecologiştii radicali au regresat către animismul tribal – ci la fantasmele unei lumi artificiale, de la idolii consumismului la cei ai sclaviei corporatiste. Am sacralizat secularismul, confortul, tehnologia, virtualul şi abstractul. Pe toate canalele ni se tot vorbeşte de raţiune, responsabilitate, tehnologie, eficienţă, „spirit ştiinţific“ pentru a se ascunde faptul că trăim într-un univers absurd, un Matrix satanic unde la tot pasul ne lăsăm vrăjiţi de noi şi noi demoni. Pe 3 mai 1961, Hruşciov îl avertiza pe Abdel Nasser: „Cu toată seriozitatea, vreau să-ţi spun: comunismul este sacru“. O frază pe care a repetat-o în diferite ocazii. Brejnev declara pe 28 octombrie, 1971: „Pentru un comunist sovietic tot ceea ce este legat de viaţa, activitatea şi numele lui Lenin este sacru“. Tot sacru este şi capitalismul pentru un ideolog al neoconservatorismului precum Michael Novak; marea corporaţie, consideră Novak, ar trebui privită într-o lumină teologică întrucât ea reprezintă „vocaţia sobornicească în activitatea economică“ iar „în cadrul lumii seculare, este cea mai apropiată de biserică“.

[... citeste restul pe atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com ...]

 

Economia de piaţă şi minciuna de subzistenţă, de Mircea Platon:

Motto: “Dacă cineva nu e oligarh, înseamnă că ceva nu e în regulă cu el.Toţi am pornit de la aceleaşi condiţii, oricine ar fi putut deveni oligarh.”(Mihail Hodorkovski, considerat astăzi un martir al pieţei libere, la sfârşitul anilor ’90)

 

1. (Neo)(Ordo)liberalii români nu citesc Wall Street Journal. Nici vorbă. Citesc, şi citează, de douăzeci de ani, pe optsprezece voci, doar Cărticica Şefului de Stat Minimal. De acolo, din lista bibliografică obligatorie şi exclusivă, află de “valorile modernităţii”. Care ar fi de centru. Adică de dreapta. Adică anticomuniste. Şi antifasciste. Mai ales antifasciste. Pentru că, după cum le spune unul din cei patru mari activişti minimali care erau trei, şi ăia vai de ei, Piciu şi Grivei, comunismul = stalinism = naţional-comunism = fascism = legionarism. Iar dacă dreapta e de centru, iar centrul e moderat în fermitate şi ferm în moderaţie, atunci dreapta se defineşte mai ales nu ca mod de viaţă, ca adevăr adică, ci doar ca mod de operare, ca minciună asumată tehnocratic.

De aceea, în România, economia de piaţă se bazează pe minciuna de subzistenţă. Minţi ca să te vinzi. Şi te vinzi ca să trăieşti. Te descurci. Sistemul se sprijină pe trepăduşi, pe spirite de închiriat. Dacă regimul comunist a produs, în ultimele-i două decenii, o mulţime de sub-ingineri, regimul capitalist produce, de două decenii, o mulţime de sub-gânditori: adică de spirite subalterne sub nivelul mării. Îi voi numi deci sub-marine: entităţi care se dau la fund, ţin legătura cu realitatea doar prin periscop, şi pot fi scufundate cu o singură şarjă.

[... citeste restul pe mirceaplaton.com ...]

Radu Golban: Umbra imperialismului german in UE

Cercetatorul Radu Golban – economistul care a descoperit datoria istorica a Berlinului fata de Romania – lanseaza o ipoteza socanta: sub acoperirea politicilor europene, Germania s-a intors, de fapt, la vechea sa filosofie hegemonica, responsabila pentru declansarea a doua razboaie mondiale. Sau, poate, nu a abandonat-o niciodata…

In timp ce Europa este numele geografic al continentului, Uniunea Europeana este rezultatul politicilor comune ale membrilor sai. O mai buna intelegere a acestei constructii politice presupune o dezbatere obiectiva privind politica europeana a celui mai mare si puternic stat din UE, Germania.

Un mod de a influenta mediul politic al altor state europene este activitatea diferitelorfundatii germane, care se bucura de o finantare generoasa din parte MAE al Germaniei, acestea actionand in numele diferitor valori universale, insa penetrand politica statelor gazda mai eficient decat diplomatia. In cazul implicatiilor si rolului fundatiei germane Konrad Adenaur in relatie cu proaspat infiintata Fundatie Crestin Democrata a lui Teodor Baconschi, am gasit un nume care m-a facut sa activez memoria istorica. Este vorba despre Holger Dix, directorul reprezentantei „Konrad Adenauer Stiftung” (KAS) din România si Republica Moldova.

Numele Dix coincide cu cel al reprezentantului de frunte al geo-politicii germane, Arthur Dix (1875-1935). Aceasta problematizare a politicii europene a Germaniei este pe deplin justificata in contextul politic actual, deoarece ar putea exista o continuitate care sa preceada eforturile vest-germane postbelice pentru o Europa unita. Ar fi posibil sa se ascunda si astazi in spatele politicii germane in UE si alte ambitii germane? Exista, de asemenea, un element tipic german de integrare in UE a Europei de astazi, care ar putea fi in defavoarea altor natiuni europene?

Parintele geopoliticii este considerat a fi Friedrich Ratzel (1844-1904), geograf si zoolog german, autorul celebrei lucrari „Geografia Politica” (1897). Ratzel si epigonii lui, printre care si Arthur Dix, au impus un asa-numit „determinism geografic”, potrivit caruia starea si dezvoltarea unei natiuni trebuie definita in functie de factori geografici: clima, configuratia solului, pozitie pe harta, etc. Spatiul geografic, cu toate caracteristicile lui, este important (erau de parere geo-politicienii) pentru politica unui stat, pentru istoria lui si, in final, pentru destinul neamului.

Geopolitica evalueaza statele ca fiind dependente de urmarile dezvoltarii legilor biologice. Astfel, conceptiile geopolitice au fost impregnate cu teorii rasiste, social-darwiniste si potrivit politicii demografice a lui Malthus. Cu astfel de argumente, Imperialismul german, care a generat cele doua razboaie mondiale, isi legitima orice agresiune armata, anexionismul si expansionismul ca fiind acoperite de dovezile „stiintifice” ale „cercetatorilor” germani.

[... citeste restul pe CorectNews.com ...]

Mai citeste si:

1. Radu Golban: O soluţie pentru ieşirea din criză: recuperarea datoriilor Germaniei din relaţiile comerciale nerespectate cu Romånia. asta e primul text al economistului roman din elvetia care a descoperit in arhive datoria.

2. Aventurile lui Radu Golban, de la arhivele din Basel, in Absurdistan:

Viata linistita a lui Radu Golban, un reputat economist stabilit in Elvetia, s-a schimbat radical dupa ce, documentandu-si lucrarea de doctorat, a descoperit in arhivele din Basel probe referitoare la datoria istorica a Germaniei fata de tara noastra. Cercetatorul s-a trezit brusc intr-o Romanie absurda, inconjurat de intrigi incalcite. Functionari din Guvern, Presedintie si BNR, vanatori de comori, jurnalisti, fosti revolutionari – toti l-au scotocit de „cheia” comorii, dupa care i-au inchis usa in nas. Fara explicatii.

3. Istoria unei datorii istorice: cliringul germano-roman:

In 1935, Romania si Germania au semnat un acord prin care se stabilea ca platile dintre cele doua tari, provenind din schimbul de marfuri si din alte obligatii de stat si particulare, sa fie efectuate prin cliring bilateral intre Banca Nationala a Romaniei si Casa de compensatie germana. Datoria descoperita de Radu Golban este un varf din cliringul necompensat.

4. Creanta germana: Romania nu e interesata sa recupereze 19 miliarde de euro:

Toate datoriile pe care statul roman le-a contractat in ultimii ani ar putea fi acoperite cu usurinta de o creanta uitata timp de aproape sapte decenii. Autoritatile de la Bucuresti par complet neinteresate de acest subiect si il evita cu obstinatie. Chiar daca, recent, Guvernul a primit oferta de a vinde creanta unor “institutii financiare internationale”.

5. Basescu-Merkel: scenariul pactului secret:

Traian Basescu s-ar fi angajat sa nu abordeze chestiunea datoriei germane in timpul mandatului sau in schimbul sustinerii din partea Berlinului pentru aderarea Romaniei la Schengen. Dezvaluirea vine de la Eugen Anca si invoca drept sursa un consilier prezidential care a dorit sa-si pastreze anonimatul. Un asemena targ ar echivala, insa, cu renuntarea la creanta in valoare de peste 19 miliarde de euro, fiindca datoria se prescrie in octombrie 2012.

6. Germania a evitat plata datoriilor de razboi, dar a uitat de creanta romaneasca:

Contrar perceptiei generale, Germania nu a platit decat selectiv si sporadic despagubiri de razboi la finalul celei de-a doua conflagratii mondiale, fiind protejata in mod deliberat de tratatele de pace. O slabiciune de formulare face, insa, ca Romania sa fie astazi singurul stat in masura sa ridice pretentii – explica Radu Golban, intr-un interviu exclusiv pentru CorectNews.

7. INTERVIU. Radu Golban, cel care a descoperit datoria Germaniei catre BNR: Daca nu as crede in posibilitatea recuperarii acestor bani nu m-as fi angajat in acest demers:

Radu Golban: As incepe prin a mentiona faptul ca cercetarile in domeniu monetar reprezenta o preocupare mai veche, conturandu-se inca din perioada pregatirii in cadrul doctoratului.
Primele preocupari privind identificarea posibilitatilor de recuperare a datoriilor Germaniei create in urma acordului de cliring semnat cu Romania in anul 1935 s-au conturat in cadrul cercetarilor efectuate pentru elaborarea lucrarii “UEM – incotro?” (publicata in acest an in cadrul unei prestigioase edituri din Romania). In contextul acestui demers, conlucrarea cu d-na conf. univ. dr. Mihaela-Brindusa Tudose (coautor al lucrarii anterior mentionate) s-a concretizat in identificarea soldului. La inceput a reprezentat doar o constatare si un argument in cadrul tematicii cartii; ulterior a devenit o provocare.

8. Mircea Platon: La Loc (Tele)comanda:

Nu de alta, dar nemţii nu au mână bună. Ruşilor, conservatorii germani l-au trimis, în tren blindat, “ca bacilul în eprubetă”, pe Lenin, în 1917. Nouă, în primul război mondial ne-au compromis Partidul Conservator, prin umilitoarea Pace de la Bucureşti (1918), iar în al doilea război mondial ne pregătiseră un “guvern de la Viena” (cu Horia Sima). Nu ştiu cum se face, dar, spre deosebire de Germania burgurilor, Germania imperială modernă a tins întotdeauna să distrugă elitele reprezentative ale altor ţări şi să exporte diktaturi, oameni de mâna a doua şi instabilitate.

9. Iulian Urban: Cine raspunde de [ne]incasarea creantelor externe ale Romaniei ? Ati auzit de CIAMICR ? Cum arata o lege facuta cu dedicatie celor care au vanat creantele Romaniei in 1994:

Intelegem ca atat Legea 29 din 1994 cat si HG 732 din 1994 au fost unele cu “dedicatie” pentru vanatorii creantelor externe ale Romaniei, ce se grabeau sa le valorifice in interes personal avand grija ca Romania sa nu vada un cent din aceste creante.

La loc (tele)comanda!, Mircea Platon

- posmagi muieţi pentru leneşii de stânga şi de dreapta -

Imprimă articolul

1. La începutul anului 2003, Germania era în şoc: ministrul de finanţe social-democrat Hans Eichel dezvăluise că bugetul federal al Germaniei are o “gaură” de 15 miliarde de euro.1 Germania depăşise deja deficitul bugetar de 3% permis de acordurile care au stat în anii ’90 la baza creării euro. Economia Germaniei, anunţau agenţiile de presă, era în “pragul recesiunii”.2 Şomajul era în creştere, iar Cancelarul Gerhard Schroeder (la putere între 1998-2005) anunţa măsuri de reducere a ajutoarelor de şomaj şi a pensiilor. Sute de mii de oameni protestau în stradă. Atât patronatul cât şi sindicatele se arătau puţin dispuse să facă sacrificii reale pentru a accepta reformele lui Schroeder.3 În 2005, după adoptarea unui plan de măsuri dure de reducere a ajutoarelor de şomaj, Gerhard Schroeder a pierdut alegerile în favoarea Angelei Merkel.

2. În 2010, agenţiile de presă şi editorialiştii se entuziasmează de performanţele economiei germane.4 Prin contrast cu ceea ce presa engleză a numit “PIGS” (Portugalia, Italia, Grecia, Spania), dar şi cu Irlanda, Franţa, România sau chiar Marea Britanie, Germania apare ca un model de hărnicie şi cumpătare. Faptul că întreaga Europă are de ales între prăbuşirea totală şi pax germanica nu miră pe nimeni. Şi nici nu scandalizează. La urma urmelor, nemţii nu fac nimic altceva decât să vină şi să repare ce-au stricat alţii, să pună ordine cu eficienţă tipică în neorânduiala celtico-mediteraneano-balcanică a altora: “Nu vreau să critic Germania în nici un fel. Nu a fost ceva ce a căutat. Mai degrabă a fost ceva ce i s-a aruncat în braţe datorită propriei conştiinciozităţi, hărnicii şi constante aplicări a inteligenţei la economia reală mai degrabă decât la cea virtuală.”5Aşadar, în numai 5 ani, din 2005 şi până astăzi, nemţii au muncit atât de mult încât au ajuns să cumpere insulele grecilor la pachet cu jumătate din continent. Cum e cu putinţă acest lucru?

[... citeste restul pe mirceaplaton.com ]

 

Ce minte Baconschi si ce spun profesionistii

Ce spune Farage si ce spune Baconschi in ultima lui carte-maculatura “Crestinism si democratie”.

Am citit zilele astea ultima carte a ministrului de externe Teodor Baconschi, Crestinism si democratie, Curtea Veche, 2010. E o mare bucurie sa observ ca am sansa istorica sa fiu contemporan cu prabusirea lichelelor sistemului defect pe care si dl Baconschi le perpetueaza.

Cartea e mica si subtire in substanta, ca sa nu spun nula.

Dl Baconschi continua sa filosofeze in directia unor idei sinucigase si falimentare. Desi scrie ca neoconservatorismul e de stanga (deci Tismaneanu e cretin, dar ma rog, nu asta conteaza), ca individualismul ne distruge (deci capitalismul e boala, dar nu conteaza, sa fim capitalisti, ne indeamna acelasi Baco), ca liberalismul de tip laissez-faire e o catastrofa, dl Baconschi nu schiteaza un proiect politic care sa o rupa cu aceste ideologii. Din contra, dl Baconschi le imbratiseaza tacit in spatele cuvintelor care pentru domnia sa nu mai au absolut nicio valoare.

Imi pare rau sa vad cum dl Baconschi isi distruge si mai mult credibilitatea mintind. Dl Baconschi pune pe aceeasi linie “conservatorismul” republicanilor americani cu conservatorismul britanicilor distributisti, asimileaza conservatorismul unui Iuliu Maniu cu fondatorii Uniunii Europene, sustine cu sete proiectul UE acum cand el isi traieste ultimele momente.

N-am mai citit pana acum o carte atat de proasta. N-am crezut ca un teolog format la Sorbona se va contrazice de doua ori pe o singura pagina, ca logica e ceva demn de demonizat, ca relativismul si nihilismul sunt atribute ale cugetarii crestine si nu in ultimul rand, n-am crezut ca groparii aceste tari vor fi teologi. Ei, iata ca aceste lucruri le gasiti in ultima carte a ministrului Baconschi.

Ministrul Baconschi nu ii scrie poporului roman, ci politrucului autohton. E o carte care se adreseaza activistilor de partid, nu romanului lucid.

Baconschi: “Dar suntem un neam destul de lenes, subjugat de fascinatia orientala a minimului efort” (p. 113). Pacat pentru domnul Baconschi ca prefera sinuciderea in loc sa-si rezerve un viitor in cartea de istorie a Romaniei. I-a scapat ministrului Baconschi ca sondajele efectuate chiar de Uniunea Europeana inca din 2008 arata ca romanii muncesc cel mai mult din UE: http://www.google.ro/#sclient=psy&hl=ro&q=romanii+muncesc+cel+mai+mult+din+ue&aq=f&aqi=&aql=&oq=&gs_rfai=&pbx=1&fp=ddf48388b8228db9

Muncim cel mai mult din UE si suntem cei mai saraci. De ce aceasta ciudatenie, domnule Baconschi?

Baconschi cugetand “teologal” ajunge la concluzia ca, oricum am da-o, credinta e obscura si imbecila: “Credinta singura naste fanatism, imbecilitate agresiva, spirit retrograd, animalitate sublima. Credinta insotita de ratiune descopera, in schimb, propria relativitate: e o cale printre altele, la fel de nesigura, la fel de probabila, la fel de obscura.” (p. 107).

NO COMMENT.

Daca Baconschi va ajunge presedintele Romaniei, asa cum a declarat, va avea soarta lui Ion Iliescu pentru posteritate. Nu pot decat sa il compatimesc pe dl Baconschi si sa ii urez un sincer succes in ce si-a propus sa faca.

Ma intreb totusi, cu ce voturi va ajunge Baconschi presedinte, cu voturile “neamului lenes” sau cu voturile clubului de partid harnic?

>>> Criza euro se adânceşte; spreadurile datoriilor Spaniei, Italiei şi Belgiei ating un maxim record

>>> Roubini: Portugalia se apropie tot mai mult de un ajutor financiar extern

>>> Irlanda este în colaps. Încă un împrumut din partea UE şi FMI

>>> Speranta moare ultima si a murit: UE

>>> Ce implică dezmembrarea zonei euro

>>> Belgia, aproape de situaţia Irlandei

 

>>> Roubini ne pregăteşte un scenariu de coşmar: orice încercare de a interveni pentru salvarea încă unei ţări nu va face decât să agraveze situaţia

 

>>> Distrugerea clasei de mijloc, realizată deliberat

 

>>> Doctor Doom: Franţa nu se află într-o stare mai bună decât Grecia sau Irlanda

 

>>> Seful FMI (nu ca asta ar fi vreun profesionist!) despre Romania: prapastia este in fata

 

Ii amintesc domnului Baconschi ca, atunci cand puterea se joaca cu nervii poporului, cand un popor e pe primul loc in Europa si pe 12 in lume in ceea ce priveste riscul de infometare, cand nu vom iesi bine din criza economica si vom intra in criza alimentara globala care se vede la orizont, situatia devine chiar incontrolabila si nu mai poti sa minti un popor cu maculatura de 3 lei.

Banca Populară „Gilortul” din Novaci si de ce capitalistii au distrus piata libera

http://www.verticalonline.ro/banca-populara-%E2%80%9Egilortul-din-novaci

La începutul secolului XX, la iniţiativa lui Spiru Haret, în România a luat naştere o mişcare de asociere a elitelor din mediul rural în bănci populare. Scopul acestora era de a oferi credite ieftine ţărănimii, necesare pentru cumpărarea de pământ şi inventar agricol, fără a plăti dobânzi cămătăreşti, de a lupta împotriva sărăciei şi ignoranţei, pentru propăşirea satului românesc. restul aici.

Am spus in postarea anterioara ca bancherii capitalisti / camatari au finantat comunismul si nazismul. In Germania nazista, evreii exterminati erau mici intreprinzatori proprietari. Bancile capitaliste s-au imbogatit de pe urma nazismului cu aurul luat de la evrei.

Care a fost motivul real pentru care bancherii capitalisti au finantat nazismul si comunismul? Motivul real a fost de a distruge pentru totdeauna sistemul bancar distributist care, in Europa de Est si Centrala, cunostea cea mai mare inflorire din lume. Clasa de mijloc si societatea civila cunosteau o puternica inflorire in societatile distributiste din Estul Europei, dupa cum spune si istoricul Alain Besancon.  Sa nu uitam ca in aceasta parte a Europei, capitalismul NU EXISTA, astfel ca pentru bancherii capitalisti / camatari pur si simplu era imposibil de actionat in aceasta zona a lumii. Taranimea distributista reprezenta peste 80 % din totalul populatiei din fiecare tara din Estul Europei. Clasa de mijloc era in crestere. Astfel ca singura sansa de trecere la capitalism a acestor societati fundamental agrare, dar cu o crestere vertiginoasa a economiei si culturii, a fost instaurarea comunismului.

In acest scop mafia bancara a creat o diversiune pentru a falsifica istoria reala a natiunilor: presupusa “opozitie” dintre comunism si capitalism. Asa ceva nu exista.

Conform acestei diversiuni, se formeaza o teorie istorica noua: una conform careia comunismul a fost un demers natural si organic al societatilor agrare. Insa realitatea istorica si stiintifica e cea conform careia comunismul a fost impus cu forta din exteriorul societatilor agrare.

Ca sa-si apere crimele si sa-si inventeze o legitimitate, capitalistii sustin ipoteza conform careia comunismul a fost organic si natural in Estul Europei. Mereu aud clica domnului Patapievici cum da vina pe taranime pentru comunismul autohton, cum taranimea a fost si este fundamental inculta si deci, marxista. In “argumentele” capitalistilor mereu se invoca incultura ca prima cauza a marxismului; am fost inculti, deci am trecut prin comunism. Acest “argument”, in realitate, e unul marxist si capitalist deopotriva. Numai marxistii si capitalistii protestanti sunt intelectualisti pana peste cap, cauzele tuturor problemelor politice, sociale si economice sunt fundamental intelectuale pentru ei.

Insa istoria reala e alta: comunismul a fost impus cu forta din afara societatilor agrare prin finantare capitalista. Asa spun ISTORICII, nu papagalii de serviciu ai oligarhiei globale.

Eu zic sa inlocuim votul printr-o revolta social-conservatoare impotriva capitalismului camatar si bancar!

Guvernul vrea modificarea Codului Muncii. VEZI SCHIMBĂRILE

Guvernul se pregăteşte să modifice Codul Muncii şi nu oricum. Executivul vrea să staţi 12 ore pe zi la muncă, iar în cazul în care angajatorul vrea să vă concedieze să o poată face mai uşor.

Concedierea mai simplă a angajaţilor neperformanţi, perioade mai lungi de probă şi contracte cu durată determinată mai uşor de încheiat sunt principalele modificări ale Codului Muncii, aflat în dezbatere.

Proiectul de modificare a Codului Muncii care este discutat acum cu sindicatele prevede simplificarea procedurii de concediere a angajaţilor, mărirea timpului de lucru până la 12 ore pe zi, extinderea intervalului de probă până la 120 de zile,  introducerea zilei libere în cursul săptămânii, fracţionarea concediului de odihnă, precum şi scăderea amenzilor pentru munca la negru.

 

Nu este niciun secret ca nazismul si comunismul au fost posibile numai cu ajutorul financiar al sistemului bancar capitalist.

>>>> 7 noiembrie 1917: “Marea Revoluţie Socialistă” e de fapt “planul secret Marburg”

Alain Besancon in “Originile intelectuale ale leninismului”, o carte recomandata intens si de dl profesor Vladimir Tismaneanu:

“Lenin a facut deci un compromis cu adversarii din interior, de acelasi tip cu cel incheiat cu adversarii din exterior si care ia numele de NEP (Noua Politica Economica, adoptata in martie 1921). [...] Cum s-a intamplat intotdeauna, compromisul nu este o situatia stabila. Este, cum zice Lenin, un anumit “tribut” platit capitalismului mondial, prin care ne rascumparam de la el si ne asiguram numaidecat, intr-o anumita masura, consolidarea situatiei Puterii sovietice. (p. 336-337).

Intr-o alta carte recomandata intens de dl profesor Tismaneanu, Trotki eternul radical, iata ce spunea Lenin intr-o scrisoare adresata bolsevicului Elava din Turkestan:

“Banii nu constitutie o probelma, vom trimite suficient aur si valuta straina. Chestiunea trebuie rezolvata in cel mai deplin secret (asa cum lucram pe vremea tarului). Salutari, Lenin”.

Astfel ca finantarea exacta a fiecarui agitator din China de Nord si Coreea era nici mai mult nici mai putin de 10.000 ruble aur.

In Octombrie 1921 Trotki a propus sa se aloce suplimentar inca 10.000.000 de ruble aur pentru achizitionarea de arme din America. Lenin s-a declarat de acord cu propunerea.

Lenin in 1917, pledeaza pentru consumism:

„Naţionalizarea băncilor. Proprietatea capitalului, care este manipulat de bănci şi care nu este pierdut sau schimbat când băncile sunt naţionalizate şi fuzionează într-o singură bancă de stat, aşa că se poate ajunge la o etapă în care statul ştie încotro, cum, de unde şi cînd curg milioanele şi miliardele. Numai controlul asupra operaţiunilor bancare, cu condiţia ca toate să fie contopite într-o unică bancă de stat, va permite, simultan cu alte măsur i ce pot fi uşor implementate, aplicarea reală a impozitului pe venit fără tăituirea proprietăţii şi a venitului (…)Naţionalizarea băncilor ar obliga prin lege circulaţia cecurilor pentru toţi bogaţii şi ar introduce confiscarea proprietăţilor pentru tăinuirea veniturilor. Cele cinci puncte (sic) ale programului dorit sunt aşadar: naţionalizarea băncilor, naţionalizarea sindicatelor, abolirea secretelor comerciale şi organizarea obligatorie a populaţiei în asociaţii de consumatori”.

Scopul bancilor capitalist-camatare a fost dintotdeauna acelasi cu scopul marxistilor:  monopolul asupra mijloacelor de productie si desproprietarirea clasei de mijloc. Singura diferenta dintre marxisti si capitalistii financiari e ca marxistii pledeaza pentru monopolul de stat, in timp ce capitalistii pledeaza pentru monopolul privat. Insa ideea de monopol, indiferent ca e de stat sau privat, e contrara ideii de piata libera.

In Manifestul Partidului Comunist, Marx scrie ca statul trebuie sa detina monopolul asupra creditului printr-o banca centrala. E exact ce se intampla azi prin crizele capitalismului declansate de banci in urma carora clasa de mijloc e desproprietarita, cu singura diferenta ca Bancile Centrale sunt private si ca statele depind total de ele, prin ele statul degenereaza creditul de consum declansand consumismul, exact cum isi dorea Lenin.

61% din americani (cu 12% mai mult decât în 2008) trăiau în 2009 de la un salariu la altul. Pentru prima oară în istoria ţării băncile deţin mai multe case decât toţi proprietarii de case la un loc. 83% din acţiunile din SUA sunt deţinute de 1% din populaţie, în timp ce 50% din populaţie deţine mai puţin de 1% din avuţia naţiunii. Pentru a găsi azi o slujbă sunt necesare în medie 35,2 săptămâni. Pentru fiecare nou loc de muncă sunt de regulă şase candidaţi.

Bancherii camatari au creat comunismul si nazismul ca sa distruga piata libera si sa fure bogatia personala a oamenilor si comunitatilor. Iata ce se urmarea inca din 1892 in Manifestul Bancherilor:

THE BANKERS MANIFESTO OF 1892
“When through the process of the law, the common people have lost their homes, they will be more tractable and easily governed through the influence of the strong arm of the government applied to a central power of imperial wealth under the control of the leading financiers. People without homes will not quarrel with their leaders.”

THE BANKERS’ MANIFESTO OF 1934
“Capital must protect itself in every way, through combination and through legislation. Debts must be collected and loans and mortgages foreclosed as soon as possible. When through a process of law, the common people have lost their homes, they will be more tractable and more easily governed by the strong arm of the law applied by the central power of wealth, under control of leading financiers. People without homes will not quarrel with their leaders. This is well known among our principle men now engaged in forming an IMPERIALISM of capital to govern the world. By dividing the people we can get them to expend their energies in fighting over questions of no importance to us except as teachers of the common herd. Thus by discrete action we can secure for ourselves what has been generally planned and successfully accomplished.”

Dintr-o alta carte recomandata de profeosrul Tismaneanu, “Viata si destin” de Vasili Grossman, aflam ca si nazismul, comunismul si capitalismul au aceeasi esenta; iata ce spune nazistul Liss in dialog cu bolsevicul Mostovskoi:

“Noi suntem forma aceleasi esente: a statului partinic. Capitalistii nostri nu sunt proprietari. Statul le da un plan si un program. Statul isi insuseste productia lor si profitul. ” (p. 416).

Dl Cucerai scris in revista Idei in Dialog acelasi lucru: „conditia fundamentală de posibilitate a unei ordini capitaliste este absenta autonomiei individuale în sensul de proprietate asupra unei surse de hrană”. Continua dl Cucerai pe aceeasi linie: „libertatea si prosperitatea capitalismului” sînt posibile doar blocînd „tendinta naturală a oamenilor de a-si însusi o sursă de hrană si un adăpost”.

Iata ce spunea Alain Besancon despre conservatorismul societatii civile din Rusia, distributist, in “Istoria intelectuala a leninismului“:

“Societatea civila este in plina dezvoltare. Ea ocupa terenul lasat prin retragerea statului. Ea cunoaste o sporire numerica apreciabila. Ea a fost capabila sa construiasca un aparat politic la scara nationala , pluralist, cum se si cuvine, si exprimand toate nuantele liberalismului, de la un radicalism destul de viguros, pana la conservatorismul cel mai prudent. In domeniul economic, societatea civila ia initiativa si se dispenseaza de tutela statului. Ajunge sa-si ataseze o fractiune importanta a taranimii, taranimea proprietara si cea cooperativa. (p. 135).”

Ma intreb pana cand va mai fi dispusa aceasta populatie indobitocita sa voteze cu acesti politicieni cumparati de bancherii capitalisti care au dus Romania in sapa de lemn din 1945 pana in prezent. In fine, se pare ca vom fi primul stat din UE in care se practica sclavia totala a populatiei prin prezentul plan de modificare a Codului Muncii.

CONFERINTA: John C. Medaille

Cu parere de rau ca in Romania mereu se rateaza marile dezbateri, de asta si suntem “o tara ca un cur” condusa de micuti patibulari…