Radu Golban: Trei Crai de la Apus

Recomand acest articol antologic al lui Radu Golban.

Numirea Domnului Profesor Doctor Andrei Marga in functia de Ministru al Afacerilor Externe evidentiaza in mod concret continuitatea influentei Berlinului la Bucuresti. Chiar daca Domnia Sa nu are experienta in diplomatie, in privinta relatiilor romano-germane Domnul Marga ar putea sa fie garantul avanpostului german in sud-estul Europei, fiind printre cei mai decorati romani de catre statul german. Ar putea concura datorita teoretizari fundamentaliste a integrarii europene cu oricare governor-general al Coroanei Britanice din Empire al secolului al 19-lea. Premiul Herder si Crucea de Fier a Germaniei sunt distinctii culturale la cel mai inalt nivel, insa cu o relevanta politica cel putin la nivelul studiilor nomenclaturistilor comunisti la Academia Militara Frunze si Universitatea Lumumba de la Moscova. Receptarea conservatorului Habermas in discursul Domnului Marga il pune astazi in ciuda apartenentei la un guvern social-liberal in linia elitisto-conservatoare a lui Andrei Plesu si Teodor Baconschi.

Intr-o lucrare a lui Rupert von Schumacher din 1937 despre soarta si destinul etnie germane la granitele Reichului, Cancelarul Adolf Hitler preciza urmatoarele: “Nu intr-o achiziţie coloniala, avem de a vedea rezolvarea acestei probleme, ci in special prin caştigarea unui Hinterland pentru colonizare, care mareste suprafata tarii-mama in care totodata noii colonialisti pastreaza strans legaturile de comunitate cu tara-mama si care prin unitate lor ca urmare vor asigura avantajele intregului spatiu.”

Terminus tehnicus al politicii de promovare a germanitatii in sud-estul Europei al geopoliticienilor germani se numeste “colonialismul de frontiera”. Acesta consta in mod special in identificarea germanitatii, radacinilor si originilor germane pe meleaguri sud-est europene pentru justificarea unei stranse si naturale legaturi a Germaniei cu aceste meleaguri roditoare. Devotamentul liderilor nostri fata de Germania este vechi de secole si bine infipt in conceptia arhaica de a venera o putere politica straina si de a se supune de buna voie in maniera credincioasa de patruped unui suzeran. Ambitiile politice proprii se supun politicii suzeranului, de parca suveranitatea nationala ar fi un handicap si nu o glorie. Este mecanismul politic al unui anumit tip de elita romaneasca care datorita educatiei si capacitatii intelectuale identifica un beneficiu in supunerea sa altei forte politice externe in schimbul conducerii neloiale a poporului, subordonand interesul national intereselor straine. Fie ca a fost lovitura de stat a boierilor impotriva lui Cuza pentru curajoasele reforme agrare si punerea unui Hohenzollern pe tronul Romanie de catre Bismarck, sau Junimea si greco-catolicismului finantate de Vatican pentru consolidarea spirituala a elitelor germanofile si sacrificarea lui Eminescu, sau politica de supus a lui Antonescu de care pana si Hitler se minuna cat era de dornic de o alianta cu Germania, chiar daca ne-a obligat sa renuntam la Basarabia, Cadrilater si Ardeal, toate se inscriu in parametrii acestei politici.

Diferitele distinctii din partea Pontificatului acordate carturarului clujean Andrei Marga nu sunt calatorii in timp ci o dovada de continuitate care ni-se arata intr-un mod apasator. Contrastul este cat se poate de plastic, de la maretia viziunii unui Reich catolic milenar la o micuta cetate de nisip ortodoxa adesea spalata de spumele marii. Intr-o publicatie mai recenta aparuta pe Cotidianul a unor geopoliticieni germani din anii patruzeci am citit ca una din motivele subdezvoltarii Romaniei ar fi insasi religia ortodoxa. Oare este chiar nevoie de carte ca sa intelegem ca la baza integrarii europene sta si un misionarism? Fara a elogia legionarii, insasi sacrificarea lor de catre Antonescu in favoarea unei politici previzibile si receptiva la directivele Berlinului a dat dovada de acest mecanism transpartinic si mereu in voga de-a lungul secolelor. In opinia geopoliticienilor germani, legionarii erau degeaba de dreapta daca erau si ortodocsi.

In aceiasi parametrii se prezinta si politica postdecembrista de promovarea a spiritului german in Romania unde numarul de vorbitori de limba germana este astazi mai mic decat cel al albilor in fosta Rhodesie. Totusi la toate receptiile oficiale romano-germane nu lipseste un reprezentant al minoritatii germane din Romania sau nu se evita ocazia de a solicita binecuvantarea Domnului Johannis de la Sibiu. O astfel de reprezentanta impusa politic am mai intalnit doar in timpul tranzitie in Republica Africa de Sud, unde deja inainte de alegeri Mandela insista sa-l insoteasca peste tot pe ultimul presedinte alb, Frederik Willem de Klerk. Cetatenii romani nu realizeaza proportia de politica trufasa a Berlinului la adresa Romaniei: In timp ce limba germana este in afara de Germania limba oficiala (sau una din limbile oficiale) in Austria, Elvetia, Luxemburg, Belgia si Liechtenstein, germani se gasesc in afara de Germania aproape mai numai la noi. Acei vorbitori de limba germana care au populat meleagurile Transilvaniei cu opt sute de ani in urma, sute de anii inaintea infiintarii statului national german (1872) sunt ori nemti prin definitia politica a Berlinului, ori sunt romani precum mai sunt si alti vorbitori de germana austrieci sau elvetieni. Dea dreptul caraghios ar fi ca Londra sa numere englezii in Canada sau SUA si chiar revizionist ar fi sa mai acorde premii pentru promovarea limbii engleze in Africa, precum a acordat Berlinul Crucea de Fier Domnului Prof. Dr. Marga pentru promovarea ”profunde intelepciuni a culturii germane si a limbii germane in Romania”, precum a precizat fostul presedinte al Germaniei, Johannes Rau.

Deloc ofensiv pentru omul de rand este in schimb acordarea acestei distinctii Domnului Prof. Dr. Marga pentru promovarea limbii si culturii germane in Romania. Cui foloseste aceasta politica de promovare a uni relatii bazate pe o holograma a elementelor comune, a unei legaturi politice in vesmant cultural si etnic?

Doar pe scurt sa trecem in revista meritele altor predecesori ai Domniei Sale, ale Domnului Andrei Plesu, primul ministru de externe a Romaniei postdecembriste, beneficiar mai al tuturor premiilor literare germane (Goethe, Herder, Schiller, Lessing) Teodor Baconschi, care a stralucit prin elogierea spiritul german de subordonare a Europei, deghizat in umanism stiintific si prin infiintarea miscarii (a)populare la ordinul geopoliticii germane promovate de Fundatia germana Konrad Adenauer la Bucuresti. Fara discernamant a transpus in politica tarii obiectivele geopolitice ale Berlinului de transformare a Romaniei intr-o regiune europeana fara statalitate populata de europeni sau germani si mai putin de romani. Misiunea acestui avanpost de propaganda este promovarea unui pseudou-umanism, al carui mesaj consta in motivaţia integraţionista a Germaniei in Europa deghizata pe un fond cultural. Mitul popularizat de Germania consta in scoaterea in evidenta a cliseului harniciei si virtutilor germane, expuse in mod concret prin mijloacele MAE Berlin intr-un Walt Disney al Romanie numit Sibiu.

Bilantul de aliat de mana a doua care nu este nici pe piedestalul egal cu hegemonul si nici scutit de obiectivele sale politice a fost in toate angajamentele comune din trecut echivalentul uni faliment politic. Dupa doi ministrii postdecembristi si filogermani, Andrei Plesu si Teodor Baconschi, care nu au reusit sa incheie un parteneriat strategic romano-german, ramane de vazut daca al treilea crai, Andrei Marga, va reusi in aceasta ambitie.

http://www.corectnews.com/politics/trei-crai-de-la-apus

Bartolomeu Stănescu: Creştinul social în veşminte de arhiereu

Aceasta este Biserica Ortodoxa, acesta este distributismul pe care Biserica Ortodoxa Romana trebuie sa-l reinvie in societatea romaneasca. Aceasta este doctrina sociala a Bisericii, dincolo de stanga si dreapta, dincolo de socialism si liberalism. Recomand un material din Ziarul Lumina realizat de Catalin Raiu.

Acesta este sistemul democratic, economic, social si politic pe care clerul crestin e obligat sa il predice duminica de duminica de la amvon.

Ascuns ochilor istoricilor, episcopul Bartolomeu Stănescu era numit în epocă filosoful social-creştin. Tot contemporanii spun că, asemenea oricărei mari personalităţi, a ieşit din viaţa publică fără să fie regretat.

• 
  Măreşte

Bartolomeu Stănescu se naşte la 25 august 1875 şi după absolvirea Seminarului şi a Facultăţii de Teologie din Bucureşti este trimis la Paris pentru continuarea studiilor. La Université Paris Sorbonne obţine două licenţe, în litere (sociologie) şi în drept, iar mai apoi începe studiile de doctorat sub îndrumarea profesorului Émile Durkheim, cu o teză în domeniul filosofiei socio-politice despre principiul autorităţii. De altfel, întregul său discurs public este brodat în jurul ideilor de libertate şi autoritate.

În ianuarie 1914 este numit profesor titular la Catedra de exegeza Noului Testament, unde are o audienţă selectă, inclusiv din rândurile elitelor vremii: Constantin Rădulescu-Motru audiază în câteva rânduri prelegerile sale. Începerea Primului Război Mondial îl lasă cu greu convins să se retragă în Moldova, dorinţa sa fiind aceea de a merge pe front pentru că “pe lângă entuziasmul patriotic ce-l însufleţea, însăşi primirea salariului de Profesor Universitar îl obliga să fie nelimitat la dispoziţia patriei sale scumpe”. Fiind deja arhiereu, nu primeşte aprobarea nici de la ministrul de război Vintilă Brătianu, nici de la I. Gh. Duca, ministrul instrucţiei publice, şi se înscrie profesor la Şcoala Normală “Vasile Lupu” din Bogzeşti, lângă Roman, predând limba română şi religia la clasele primare. Cânta la strană şi predica în fiecare duminică pentru că nu avea veşminte arhiereşti ca să poată sluji.

Marea Unire din 1918 îi oferă posibilitatea de a se implica în mai multe domenii ale vieţii publice: înfiinţează alături de alţi intelectuali ai vremii o revistă de drept şi ştiinţe politice, precum şi Cercul de Studii Social-Creştine “Solidaritatea”. În paginile revistelor editate îşi prezintă reflecţia intelectuală despre construcţia naţiunii, autonomia bisericească, rolul ierarhului în eparhie, problemele economice şi sociale ale noului stat român.

Bun organizator

În 1920 primeşte în grijă păstorirea celei mai mari eparhii din România Mare: a Râmnicului Noul-Severin şi conducerea revistei “Biserica Ortodoxă Română”. În ambele funcţii, propune o reorganizare rapidă din temelii. În 1938 intră în concediu pentru o perioadă de doi ani, după care se pensionează şi se retrage la Mănăstirea Bistriţa, unde în 1954 va şi trece la Domnul. În perioada pensionării, merge în mai multe rânduri la Paris, unde studiază limbile engleză, germană şi italiană pentru ca scrierile sale să fie accesibile comunităţii ştiinţifice internaţionale:

“Hotărârea pe care am luat-o, ca să intru în a treia pasă a vieţii mele, mi-a fost inspirată de Ea şFecioara Mariaţ, printr-un text din Sfânta Scriptură, pe care am deschis-o, când m-am simţit îmboldit puternic în cugetul meu s-o deschid. Îmi numesc situaţia de acum ca fiind pentru mine a treia fază a vieţii, pentru că prima am trăit-o în şcoalele prin care am trecut; iar pe-a doua am trecut-o prin aplicarea în instituţiile laice şi bisericeşti a celor învăţate în şcoli din ţară şi în străinătate. De astă dată, ş…ţ mult mai în plin pregătit pentru folosul românesc, dacă nu şi internaţional, aşa cum sunt hotărât să ajung, ş…ţ sunt sigur, că voi fi pe deplin înţeles, dacă nu şi urmat, de lumea care mă va asculta şi care mă va citi în lucrările tipărite şi răspândite de mine, în limbile pentru care îmi fac pregătirea”. (Arhiva

CNSAS, Fond Informativ, Scrisoare a lui Bartolomeu Stănescu către Vasile Tivig, 17 ianuarie 1939, dosar nr. 53328, fila 133.)

Creştinismul social ca mişcare

Cu un impact semnificativ în ţări ca Italia, Marea Britanie, Germania sau Franţa, creştinismul social prinde contur şi în România datorită episcopului Bartolomeu Stănescu şi a altor teologi ortodocşi: Şerban Ionescu, Vasile Ghe. Ispir etc. Centrul de Studii Social-Creştine înfiinţat de ei este extrem de activ în anii â20, editând revista “Solidaritatea” şi organizând conferinţe în diverse zone ale ţării. Mişcarea creştinismului social din România se prezintă ca un demers al Bisericii Ortodoxe de a trece valorile creştine din spaţiul privat în structura organismului social. Ceea ce a determinat Biserica la o astfel de acţiune a fost şi “ivirea unor curente sociale, cum este: socialismul, comunismul, bolşevismul, anarhismul etc., care având un fundament materialist, antireligios şi revoluţionar, nesocoteau cu totul valorile morale şi religioase în reforma vieţii sociale”.

Proiectul său, inspirat din curentul creştinismului social, avea ca finalitate o arhitectură socială echitabilă derivată din morala creştină. În acest context, statul prin natura laicismului său are apucături de indiferenţă religioasă şi de incompetenţă practică, de aceea “se cuvine ca astăzi să contrabalansăm în cele bisericeşti autoritarismul statului nostru cu libertatea de competinţă şi de acţiune”.

Autonomia societăţii

Discursul episcopului Bartolomeu Stănescu este unul de factură analitică pornind de la dreptul natural şi coexistenţa în societate a două principii complementare: libertatea şi autoritatea, aceste “două mari forţe şi două mari drepturi ş…ţ care coexistă şi se înfruntă în mod natural”. În concepţia sa, Biserica nu reprezenta încă acea mare corporaţie socială care să ofere un viu apostolat în societate din cauza ingerinţelor externe, dar şi interne: “Astăzi Biserica s-a osificat sub forma unei simple întocmiri de birou şi de formalism administrativ”. În acest context, datoria oamenilor Bisericii este să-i asigure statutul de organism social autonom şi să-i înlesnească capacitatea de a produce consensul şi sufletul naţional.

Criticând cele două mari viziuni politice laiciste ale epocii, socialismul şi liberalismul, primul pentru că oferă prea puţină libertate, iar cel de-al doilea, prea puţină autoritate, Bartolomeu Stănescu aduce în discuţie prioritatea binelui comun la nivel naţional, solidaritatea, prioritatea muncii asupra capitalului, a moralei asupra politicianismului. Democraţia pe care şi-o doreşte este una a persoanei, nu a individului. Ea face parte din ordinea naturală, fiind, în opinia sa, regimul politic de normalitate a unui popor: “Democraţia este ş…ţ ştiinţa profundă asupra sufletului omenesc, ca legătură pe care legile o mijlocesc între om şi mediul său de viaţă, să-i dea cu putinţă sufletului şi puterilor omeneşti să domine acest mediu, iar nu să fie dominate de ele”. Prin urmare, legile democratice nu trebuie să fie impuse, ci născute prin adeziunea poporului menajat în libertatea şi demnitatea lui. Dacă în epoca medievală rolul statului a fost să domine poporul, acum este să-l slujească.

Biserica nu este o instituţie de stat, “întrucât statul nici nu a inventat-o prin politica lui, nici n-a creat-o prin legile lui”. Statul singur nu poate să suplinească nevoile spirituale ale credincioşilor, el se îngrijeşte de conservarea vieţii, nu de desăvârşirea ei: “desrobirea iniţiativelor particulare şi sociale nu se pot dobândi decât prin asigurarea în mâinile tuturor indivizilor şi ale tuturor instituţiilor sociale, dovedite necesare vieţii cum e şi Biserica noastră, a regimului de libertate, pe care civilizaţia modernă l-a organizat deastădată definitiv în acel larg şi evanghelic sistem politico-juridic numit democraţie”.

Încă din 1927 episcopul de Râmnic renunţă să mai vorbească de la tribuna Senatului, contrariat de faptul că dezbaterile de idei nu aveau nici un efect la votul final. Mai grav decât acest lucru, mişcarea interbelică a creştinismului social pare să nu se bucure de reputaţia altor curente de gândire interbelice. Cu toate acestea, astăzi descoperim în personalitatea episcopului Bartolomeu Stănescu un pionier al reflecţiei creştine asupra societăţii moderne, o societate structurată pe un vid de autoritate din cauza statelor care nu lasă societăţile să respire creştineşte.

http://www.ziarullumina.ro/articole;1771;1;43970;0;Crestinul-social-in-vesminte-de-arhiereu.html

Din aceeasi categorie citeste si:

• Liberalismul faţă în faţă cu istoria (Convorbiri Literare, ianuarie – februarie 2012)
• Distributismul si ortodoxia la Radio Trinitas – emisiunea File de Istorie realizata de dl Catalin Raiu, Radio Trinitas. Cateva idei despre distributismul romanesc si istoria economiei.

Mihaela Firsirotu: “încurajaţi şi sprijiniţi financiar şi fiscal dezvoltarea asociaţiilor cooperative, de tipul celor care există în toate ţările capitaliste”

Interviu cu Mihaela Fîrşirotu in Romania libera, profesor de strategia afacerilor la Universitatea Québec din Montréal.

CV

1979 - prezent, parcurge toate treptele universitare la Şcoala de Ştiinţe de Ma­nagement de la Universitatea Québec din Montreal (UQAM), fiind în prezent şef de catedră

1985 - Doctoratul la Universitatea McGill, Montréal. Teza sa de doctorat a fost premiată cu Premiul „A.T. Kearney” al Academiei Americane de Management, decernat celei mai bune teze de doctorat din America de Nord

1976 - Stagiu la Universitatea din Viena.

1968 - Academia de Studii Economice, Bucureşti, Facultatea de Comerţ Exterior

Coautoare, cu Yvan Allaire, a cărţilor L’Entreprise Strategique (G. Morin, 1993), Strategies et Moteurs de Performance (Cheneliere/ McGraw-Hill 2004), Black Markets and Business Blues, The man-made crisis of 2007-2009 and the Road to a New Capitalism (FIPress, 2009), Plaidoyer pour un nouveau capitalisme (IGOPP, 2010), Propos de Gouvernance… avant, pendant et après la crise financière de 2007-2008, (IGOPP, 2011).

—————————–

Mihaela Fîrşirotu, unul dintre strategii economici ai guvernului provincial din Quebec, crede că România nu a depăşit încă ce era mai greu şi că „în România există toate ingredientele pentru o criză majoră”. Profesoară la Universitatea din Quebec, Fîrşirotu se miră că BNR şi autorităţile statului le-au permis băncilor să dea credite în alte monede, decât cea a ţării şi spune că „este de neconceput  într-o ţară civilizată să-i  laşi pe oamenii de rând  să-şi asume riscul  fluctuaţiei cursului de schimb”.

În acelaşi timp, specialista canadiană de origine română crede că există prea puţine bănci cu capital românesc în ţară şi că privatizările ar trebui oprite fiindcă „o economie puternică are nevoie de propriile sale întreprinderi  naţionale mari, pentru că, în condiţiile lipsei de capital autohton numai statul poate răspunde unei  asemenea provocări”.

Sunteţi unul dintre puţinii eco­nomişti care în lucrările pe care le-aţi publicat în Canada aţi prevăzut criza mondiala. Romania putea evita perioada de cadere economică din ultimii doi ani?

M.F.: Înainte de toate, ar fi trebuit  ca România să  fi evitat criza financiară din 2007-2008, care a provocat şi  a dus  în mod direct la  recesiunea economică din ultimii doi ani. Pentru  evitarea acestei  crize financiare,  România  ar fi trebuit   să  lupte împotriva speculei imobiliare şi a creşterii enorme a preţurilor imobiliarului provocate de speculaţie. Datele nu mint: din 2001 până în 2007, preţul apartamentelor a crescut cu 550%; de notat că apoximativ 40% din cerere  a provenit  de la  „investisori” (a se înţelege «speculatori») străini.

O reşedinţă la Bucureşti, care avea o valoare medie de 60.000 euro în 2005, atingea în 2008 valoarea de 180.000 euro, urmând să scadă la 90.000 euro în 2010. În plus, şi aceasta este o practică rară  în lume, băncile româneşti, aproape toate fiind deţinute de capital străin,  au oferit  majoritatea ipotecilor în euro, transferând astfel riscul de fluctuaţie  a cursului  de schimb celui care cerea imprumutul. Pentru a-l incita pe cetăţean să-şi asume acest risc, băncile au stabilit o dobândă mai mică pentru un împrumut făcut în euro decât cel practicat pentru un împrumut în lei.

Deci n-am scăpat încă de criză.

M.F.: Cu o piaţă a imobiliarului în criză  aproape  peste tot în lume, cu speculatori care încearcă să vândă cât mai repede posibilşi astfel accelerând căderea preţurilor şi  cu un RON care s-a depreciat în raport cu euro, avem  în România toate ingredientele unei crize majore: oprirea brutală a activităţilor de construcţii imobiliare; sentimentul  bine fondat  de a fi devenit mai sărac, resimţit de către toţi proprietarii de bunuri imobiliare şi în consecinta, diminuarea cheltuielilor lor de consum; creşterea şomajului; scăderea veniturilor statului şi deficite bugetare în creştere. Banca Naţională a României avea la dispoziţie toate  mijloacele şi autoritatea  pentru  a lua măsurile necesare, măsuri care ar  fi putut evita în România efectele  cele mai   grele ale crizei financiare.

Vreţi să spuneţi că BNR nu a fost suficient de vigilentă?

M.F.: Banca Naţională a României şi alte organisme de supraveghere a pieţelor financiare aveau autoritatea de a impune un plafon, o limită   privind suma împrumutată de cetăţean în relaţie cu valoarea de piaţă a bunului imobiliar. În perioade de supra încălzire imobiliară, acest mecanism serveşte moderării activităţii imobiliare şi  limitării efectelor speculaţiilor. Ce este mai grav este că autorităţile finaciare româneşti aveau dreptul de a interzice împrumuturile în euro făcute cetăţenilor români, şi nu au facut-o. Este de neconceput  într-o ţară civilizată să-i  laşi pe oamenii de rând  să-şi asume riscul  fluctuaţiei cursului de schimb. Dacă România n-ar fi  avut de suferit efectele  negative ale  crizei imobiliarului, n-ar fi  trecut  prin această recesiune dură.

România a ieşit totuşi din recesiune, ar fi putut ieşi mai repede şi din criză?

M.F.: În primul rând, ar fi fost important să se  menţină  cheltuielile de consum; or, ideea de a mări TVA la 24% mi  se pare o idee  bizară şi foarte proastă. Apoi, în ciuda faptului că recursul la FMI pare să fi fost de neevitat, pentru a finanţa deficitul bugetar ar fi trebuit ca Guvernul să refuze  să implementeze  imediat un plan de austeritate. Devine din ce în ce mai evident, chiar şi  în rândurile FMI, că nu există o politică mai malefică decât aceea de a impune tăieri din cheltuielile publice în acelaşi timp în care cheltuielile private sunt în declin: rezultatul, îl vedem foarte clar acum, este că reducerea  de posturi şi de cheltuieli publice accentuează căderea PIB, rezultând în venituri mai mici pentru guverne, deficite în creştere, şi nu diminuate, cum se spera, şi o populatie nemulţumită, chiar ostilă datorită diminuării serviciilor publice.

Dacă România reuşeşte încet, încet să iasă din criza financiară, acest lucru se datorează în mare parte faptului că îşi controlează încă politica monetară. Între 2007 şi 2010, leul s-a depreciat cu 25%, dând astfel un impuls puternic exporturilor, care au crescut cu mai mult de 20% faţă de 2009, mai repede decât importurile. În timpul primului trimestru al anului 2010, exporturile României au crescut cu 21%, una dintre cele mai mari rate de creştere din Uniunea Europeană, depăşită fiind doar de Malta.

Concluzia dvs. ar fi că FMI ne-a tras în jos.

M.F.-Dacă România ar fi fost membră a zonei euro,  neavând astfel  puterea  şi libertatea de a-şi stabili propria politică monetară,întregul impact al acestor măsuri impuse de FMI ar  fi fost să  tragă economia României  şi mai  jos. Grecia nu a avut această opţiune şi, aşa cum explica recent  în New York Times profesorul Laura Tyson, fost consiler economic în administraţia Clinton», Grecia va trebui să se bazeze pe politici structurale pentru a-şi mări competitivitatea iar astfel de politici pot lua un timp foarte îndelungat pentru a produce efectele dorite. Între timp, Grecia va continua să sufere de o creştere economică  scăzută, de un nivel ridicat de somaj, de salarii care stagnează sau scad şi de un  nivel  ridicat  de datorie în raport cu Produsul Intern Brut”.Deci cine are urechi de auzit să audă

Se va întoarce criza?

M.F.-Părerea mea este că în prezent suntem  în centrul ciclonului. Calmul relativ riscă să fie urmat de o furtună teribilă provocată de criza din zona euro şi de paralizia democratică  a guvernului american. Soluţiile aduse problemei Greciei nu sunt altceva decât nişte cataplasme şi nu rezolvă slăbiciunile fundamentale ale sistemului monetar din zona euro.

Ce ar trebui să facă România pentru a se pune la adăpost de acest nou seism economic pe care-l prevedeţi?

M.F.: Această criză a monedei euro şi criza financiară care a precedat-o dau o lecţie clară  tuturor  ţărilor: impermeabilitatea  la crize venite din afară depinde de capacitatea voastră de a  avea o autonomie financiară şi economică, de a fi auto-suficien­tă. Mă refer bineinţeles la acele ţări, inclusiv România, care ascultă cu veneraţie  vocea marilor ansambluri economice şi politice transnaţionale, care acceptă aranjamentele dictate de presupusele „legi” ale eficienţei  economice. Aceste ţări, şi deci şi  România, ar trebui  să-şi  redescopere o agricultură  care să asigure hrana propriilor cetăţeni, un sistem financiar care să le aparţină, o politică monetară care să  răspundă  nevoilor specifice ţării respective, o politică fiscală care să fie dictată de circumstanţe proprii.

Din păcate, România a pierdut 20 de ani  cu decizii proaste, cu şicane politice, cu servilitate în faţa organismelor internaţionale, cu vorbărie neînsoţită de acţiune, cu consecinţe teribile pentru ţară: băncile ţării au ajuns în mâinile străinilor, bunurile ţării au fost vândute pe nimic investitorilor şi speculatorilor străini; România depinde fiscal, financiar şi politic de organizaţiile internaţionale; sectorul agri­col este fragil şi neperformant; instituţiile sociale, şcolile, universităţile, spitalele sunt în ruină.

Pe fondul acestui peisaj dezolant pe care îl descrieţi, care credeţi că ar trebui să fie priorităţile ţării?

M.F.: România are tot ce are nevoie: resurse, populaţie relativ instruită, ieşire la Marea Neagră. Iată câteva recomandări: faceţi din România un Centru European de Excelenţă pentru agricultura organică şi sustenabilă; accesaţi toate fondurile financiare europene  alocate, pentru a sprijini sectorul agricol; încurajaţi fermele mici şi mijlocii; încurajaţi  şi sprijiniţi financiar  şi fiscal dezvoltarea asociaţiilor cooperative, de tipul celor care există în toate ţările capitaliste.

De exemplu în Finlanda cooperativele, şi aici vorbesc de cele mai mari, făcând parte din „top 300″ din lume ca venituri, reprezintă 23% din PIB; în Elveţia  28%;  46%  în Franţa şi10% în Quebec (Canada). Acest „top” 300 cooperative afişează venituri între 600 milioane dolari şi 58 miliarde dolari şi evoluează în sectoare foarte precise: 30% în sectorul agroalimentar, 23% în comerţul de detaliu, 22% în asigurari şi 19% în sectorul bancar.

Agricultura spuneţi că ar fi prima urgenţă a României, şi apoi?

M.F.: În al doilea rând, stopaţi toate privatizările întreprinderilor de stat; îmbunătăţiţi şi modernizaţi managementul şi guvernanţa, lor stabilind termene precise pentru evaluarea activităţii lor; utilizaţi CEC-ul şi EximBank-ul ca pârghii ale dezvoltării economice. În prezent, România are 32 de întreprinderi în „top” 500 (cele mai mari ca cifra de afaceri din Europa Centrală şi de Est, cu excepţia Rusiei). Or, din aceste 32 de întreprinderi, 22 au fost privatizate şi sunt deţinute de capitalul străin. Nu mai ramân neprivatizate şi ne-deţinute sau controlate de capitalul strain decât transporturile si o parte din sectorul energetic.O economie puternică are nevoie de propriile sale întreprinderi naţionale mari pentru că  în condiţiile lipsei de capital autohton, numai statul poate răspunde unei asemenea provocări.

Guvernul pregăteşte în această perioadă privatizarea unor segmente din principalele companii energetice.

M.F.: În acest context mi s-ar părea important ca România să adopte un plan de dezvoltare dinamică bazat pe întreprinderile hibride deţinute de stat şi de sectorul privat pentru ca resursele naturale să fie ex­ploatate în beneficiul românilor. Creaţi  apoi un Fond Suveran de   Sănătate alimentat de redeventele şi profitul rezultat din ex­ploatarea resurselor naturale.

Ar trebui redus impozitul unic, după modelul Bulgariei, de pildă, care în acest fel a atras mai mulţi investitori?

M.F.: Aş zice mai degrabă să creaţi un sistem de impozite progresive, diminuaţi TVA, o taxă regresivă, şi sporiţi eficienţa colectării impozitelor; măriţi  taxa pe profit atunci când depăşeşte profitul tipic al intreprinderilor mici şi mijlocii.

În ce domenii ar trebui făcute cele mai multe investiţii?

M.F.: În sistemul de educaţie şi sănătate, în infrastructura ne­cesară turismului şi în pro­mo­varea internaţională a atracţiilor naturale şi culturale  ale ţării

România şi-a propus să adere la zona euro în 2015; e o  dată optimistă?

M.F.: Amânaţi intrarea în zona euro până când economia românească este competitivă şi puternică, şi deci poate beneficia de avantajele unei monede comune.

Oficialii români v-au cerut vreodata sfatul?

M.F.: Da, la inceputul anilor 90, când am venit în România  cu o echipă canadiană de experţi foarte bine cotaţi în Canada, care au făcut o serie de recomandări Consilului Reformei. Echipa a pregătit timp de 3 luni un ade­vărat program de guvernare  şi de transformare a României. Munca şi intervenţia au fost finanţate de guvernul canadian. Dupa prestaţie nu am avut nici un ecou.

Guvernul regional din Québec şi-a  decis strategia  pe baza cercetărilor făcute de dvs. si de soţul dvs., fost vice-presedinte la compania Bombardier. Cum s-a întâmplat acest lucru?

M.F.: Soţul meu, Yvan Allaire, care este la bază profesor universitar ca şi mine, dar în plus academician, este asociat partidului liberal din Québec din 1978 şi a fost preşedintele comisiei politice a acestui partid. Împreuna  suntem angajaţi de mai mulţi ani, în dezbaterile canadiene privind diverse politici economice şi industriale. În acest sens  am publicat un mare număr de documente privind provocările economice majore ale Québecului şi Canadei. Sfaturile  noastre sunt frecvent solicitate la nivel  guvernamental, parlamentar şi municipal. Soţul meu este, de asemenea, membru al Consiliului privind rolul  Corporaţiilor şi în general al mediului de afaceri în secolul 21, din cadrul Forumului Mondial Economic de la Davos.

Vă gândiţi uneori să vă întoarceţi în România?

M.F.: Deşi iubesc România cu pasiune şi-i doresc numai binele, o reîntoarcere este  greu de imaginat. Sunt  căsătorită cu un canadian foarte angajat şi implicat  în mediul său. În plus, predau  încă şi sunt angajată în diverse  proiecte de cercetare şi sociale în Canada, iar familia imediată este alături de mine  la Montréal. Aceasta nu înseamnă că nu mă pot implica  vizitând frecvent România, aşa cum am mai făcut-o în perioada în care am înfiinţat şi condus (1993-1997), cu sprijinul financiar al guvernului canadian, Progra­mul  MBA Canadiano-Român, de la ASE, care continuă şi azi, după câte ştiu, cu succes.

http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/avem-in-romania-toate-ingredientele-unei-crize-majore-233566.html

Ce este o cooperativa?

de Stefano şi Vera Zamagni

Trăsăturile caracteristice ale întreprinderii cooperatiste

Astăzi se folosesc în mod curent două definiţii ale întreprinderii cooperatiste. Cea mai des folosită este cea a Alianţei Internaţionale Cooperatiste (AIC), o organizaţie non-guvernamentală care grupează aproape 230 de asociaţii de cooperative din 100 de ţări. Constituită în 1895, AIC este principalul garant moral al identităţii cooperatiste. În Declaraţia de la Manchester din 1995 privitoare la identitatea cooperatistă (care urmează documentelor din 1937 şi 1966) se spune: „O cooperativă este o asociaţie autonomă de persoane care s-au unit în mod voluntar pentru a-şi satisface nevoi şi aspiraţii economice, sociale şi culturale comune printr-o întreprindere pe care o posedă împreună şi o controlează democratic“.

Congresul de la Manchester a formulat şapte principii ale cooperativelor. Ultimul este nou, dar primele şase sunt, uşor reformulate, aceleaşi pe care Rochdale Society of Equitable Pioneers le-a adoptat în 1844. Este remarcabil însuşi faptul că principiile fundamentale au rămas neschimbate timp de un secol şi jumătate. Să le enumerăm:

1. Calitatea de membru, liberă şi nesilită. Cooperativele sunt organizaţii şi întreprinderi voluntare, deschise tuturor persoanelor apte să le folosească serviciile şi dornice să accepte responsabilităţile care derivă din calitatea de membru fără discriminări de ordin social, rasial, politic, în funcţie de sex sau religie. Acest principiu este cunoscut în mişcarea cooperatistă drept „principiul uşilor deschise“.

2. Controlul democratic exercitat de membrii cooperatori. Spre deosebire de firmele capitaliste, în care voturile acţionarilor au ponderi diferite, în funcţie de numărul acţiunilor deţinute, mişcarea cooperatistă adoptă regula „un membru, un vot“. Aceasta înseamnă că în adunarea generală sau la întrunirile consiliului de conducere toţi membrii au drept de vot egal.

3. Participarea economică a membrilor. Membrii contribuie echitabil – nu obligatoriu în mod egal – la capitalul cooperativei pe care îl controlează în mod democratic. Cel puţin o parte din capital este de obicei proprietatea comună a cooperativei. Dacă se stipulează în statut, membrii pot primi o compensaţie limitată pentru capitalul pe care l-au subscris ca o conditie a intrării în cooperativă. Motivul pentru care o astfel de compensaţie este limitată are în vedere nevoia de a evita riscul ca, pe parcursul existenţei ei, cooperativa să renunţe la statutul de cooperativă. O parte din surplusul net generat de funcţionarea cooperativei va fi alocată fondului de rezervă, care parţial trebuie să fie indivizibil; o altă parte din surplus va fi alocată răsplătirii membrilor în functie de contribuţia lor în cooperativă; şi altă parte, sprijinirii altor activităţi aprobate de către membri – în mod obişnuit, pentru cooperarea cu alte entităţi similare.

4. Autonomie şi independenţă. Cooperativele sunt organizaţii autonome, auto-suficiente, controlate de către membrii lor. Dacă din anumite motive ele stabilesc înţelegeri cu alte organizaţii sau acumulează capital din surse externe, trebuie să o facă în termeni care să asigure controlul democratic exercitat de către membri asupra lor şi păstrarea autonomiei cooperatiste.

5. Educaţie, pregătire şi informare. Cooperativele oferă nu numai pregătire profesională, dar îi şi educă pe membri, pe reprezentanţii aleşi, pe manageri şi pe angajaţi (principiile cooperativei Rochdale prevedeau ca 2,5% din surplusul anual să meargă spre cercetare şi spre educaţia membrilor). Cooperativele trebuie să informeze de asemeni marele public despre natura şi misiunea cooperaţiei.

6. Cooperare între cooperative. Acţiunea cooperatistă nu este limitată la acţiunile desfăşurate în cadrul fiecărei cooperative individuale. Altfel spus, cooperativele îşi servesc membrii în modul cel mai eficient şi întăresc mişcarea cooperatistă acţionând împreună prin structurile locale, naţionale, regionale şi internaţionale.

7. Grija faţă de comunitate. Acesta este un principiu nou, adăugat la congresul de la Manchester. În acest scop, cooperativele trebuie să lucreze pentru dezvoltarea sustenabilă a comunităţilor prin politici aprobate de către membrii lor. O expresie practică a orientării sociale pronunţate a mişcării cooperatiste este oferită de regula adoptată în 1992 de către cooperativele italiene, de a aloca 3% din surplusul lor anual fondurilor de ajutor reciproc.

A doua definiţie a întreprinderii cooperatiste este aceea a Departamentului Agriculturii din Statele Unite, care în 1987 a definit o cooperativă drept „o întreprindere deţinută şi controlată de cei care o au în folosinţă, care distribuie beneficii în funcţie de modul în care este exercitat dreptul la folosinţă“. Definirea membrilor drept „utilizatori ai dreptului de proprietate“ implică faptul că cei care „au în folosinţă“ cooperativa (membrii) participă la finantarea ei şi prin aceasta o au în posesie. Sintagma „control al celor care o au în folosinţă“ înseamnă că membrii conduc cooperativa atât direct, cât şi indirect, prin reprezentanţii lor în consiliul de conducere. În mod clar, în cooperativă nu poate exista separare între proprietate şi control.

În definiţia americană, se poate ca în anumite circumstanţe să existe derogări de la regula „un membru, un vot“. Dreptul de a vota poate fi proporţional cu volumul activităţii prestate de membri în cadrul cooperativei – dar niciodată în funcţie de capitalul pe care l-au adus. În practica din SUA, controlul democratic asupra cooperativei este asigurat prin legarea dreptului de a vota de participarea efectivă la viaţa cooperativei, şi nu prin simpla numărare a voturilor-oameni. Acest aspect este întărit de principiul conform căruia beneficiile trebuie să fie distribuite în funcţie de implicarea în generarea lor. Astfel, membrii îşi împart nu numai beneficiile, dar şi costurile şi riscurile în funcţie de gradul lor de implicare; ei sunt stimulaţi să întreţină relaţii strânse cu cooperativa.

După cum vedem. cele două definiţii sunt în mare parte convergente, chiar dacă între ele sunt diferenţe apreciabile. Ceea ce stă la originea cooperativei, indiferent de sectorul ei de activitate, este necesitatea fundamentală, chiar dacă nu neaparat exclusivă, de a servi nevoilor comune ale mebrilor ei. Obiectivul central al unei cooperative este, deci, de a maximiza remuneraţia contribuţiei fiecărui membru – indiferent dacă această contribuţie constă în muncă, aportul de active sau folosirea bunurilor şi serviciilor cooperativei – şi nu, ca în firma capitalistă, de a maximiza profitul pe capitalul investit.

(din capitolul „What is a cooperative?“, din lucrarea lui Stefano Zamagni şi a Verei Zamagni, Cooperative Enterprise: Facing the Challenge of Globalization, Edward Elgar, Cheltenham, UK şi Northampton, MA, USA, 2010. Traducere de Ovidiu Hurduzeu)

OVIDIU HURDUZEU: “Romanii trebuie sa fie din nou stapini la ei acasa”

Recomand acest interviu cu Dr. Ovidiu Hurduzeu, omul care a scos in off-side semidoctismul intelectualilor post-comunisti care critica cultura romana in general, dar si cultura in special, de pe pozitii politice si ideologice. Interviu realizat de prietenul meu Razvan Papasima (celalat blog aici).

Ovidiu Hurduzeu: Romanii trebuie sa fie din nou stapini la ei acasa. In prezent, Romania nu mai este o casa, o gospodarie, ci o gara in care astepti trenul pentru o alta destinatie. Nu mai este o patrie, ci un loc unde se fac bani sau se crapa de foame, un cazinou sau un ghetou, o locuinta temporara, pe care vrei cit mai repede s-o parasesti. Cred ca majoritatea romanilor isi pregatesc copiii sa para­seasca tara. Cind esti mereu pe picior de plecare, nu-ti mai pasa ce se intimpla in jur. De aici, lipsa de reactie a popu­latiei fata de toate evenimentele negative care o afecteaza. In ochii multora, a lupta pentru Romania, a fi patriot, nationalist sau cum vreti sa-i spuneti, a devenit o actiune subversiva. Pina nu dispare patologia sociala a „pa­rasirii corabiei“, nu prea exista sanse pentru o schimbare la fata a Romaniei.

Vorbiti mereu despre nevoia de a apara interesele nationale. Sinteti nationalist?

Ovidiu Hurduzeu: Da, sint nationalist si distributist, doua notiuni care se completeaza. Nationalismul este dusmanul de moarte atit al marxismului, cit si al neoliberalismului. Marxistii il considerau o doctrina „mic-burgheza“, radical opusa interna­tionalismului proletar; neoliberalii de azi, reprezentind interesele marilor companii transnationale, ale marilor banci internationale si ale fondurilor speculative de investitii, denunta pe toate caile nationalismul, intrucit se opune globalizarii si interdependentei. Adeva­rul este ca o tara ca Romania nu-si mai permite sa nu fie nationalista; daca renunta sa-si mai apere interesul national, se autodistruge. Nationalismul, asa cum este practicat de natiunile responsabile, inclusiv de unele tari vecine, ­precum Polonia, Ungaria sau Cehia, este echivalent cu „spatiul de manevra“. De pilda, guvernul maghiar si-a creat un spatiu de manevra care i-a adus beneficii in relatiile cu bancile, FMI-ul si vecini ca Romania, fara ca aceste actiuni sa atraga represalii care ar fi anulat avantajele. Nationalismul de care vorbesc poate fi practicat cu succes de tara noastra, in cadrul Uniunii Europene: el nu ne-ar aduce decit respectul partenerilor si aliatilor nostri. Un guvern intelept trebuie sa stie foarte exact care este spatiul sau de manevra si sa profite la maximum de acesta. Reafirmarea suveranitatii Romaniei asupra patrimoniului ei natural, cum ar fi padurile sau resursele minerale – este vorba despre ceea ce eu am numit „nationalismul verde“ –, actioneaza nu numai in interesul tarii, ci si al Uniunii Europene. Daca Romania permite transnationalelor sa-i defriseze padurile, are oare UE de cistigat? Daca Romania cedeaza presiunilor companiilor americane sa cultive soia modificata genetic, nu cumva se situeaza pe o pozitie ostila atit interesului national, cit si celui european? In plus, deseori, mafia locala romaneasca devine campioana „globali­zarii“ si a politicilor neoliberale, pentru a-si apara propriile interese. Mass-media romaneasca ar trebui sa inceteze sa mai cenzureze termenul „nationalist“ si sa incurajeze dezbateri serioase privitoare la interesele nationale ale Romaniei.

[... citeste restul interviului in revista VIP...]

DISTRIBUTISMUL ROMANESC, INTRE ION MIHALACHE SI SOCIETATEA DE MAINE. De Ovidiu Hurduzeu

Textul conferintei “Distributismul românesc, între Ion Mihalache şi societatea de mâine”sustinuta de Ovidiu Hurduzeu la Cluj, mai 2011.

 

Multora dintre dumneavoastră, termenul „distributism“ nu le spune nimic, iar legătura dintre distributism şi Ion Mihalache pare la fel de absurdă precum legătura dintre o pisică şi un măr. Dacă, însă, Ion Mihalache ar intra acum în sală ar recunoaşte cu siguranţă în distributism un model economic şi social foarte apropiat de cel propus de ţărănişti după primul război mondial. Şi, probabil, ar cere partidului care se revendică din partidul pe care l-a creat împreună cu Iuliu Maniu o explicaţie privitoare la abandonarea acestei doctrine după 1990.

Interesul meu pentru distributism, care ulterior a devenit un adevărat crez, este de dată recentă. Am scris prima dată despre acest model în cartea „A Treia Forţă. România profunda“ (co-autor Mircea Platon). În capitolul „O societate personalist-conservatoare“, susţineam teza că România ar fi redevenit o ţară normală dacă guvernele postdecembriste ar fi urmat calea distributistă de dezvoltare. Ar fi trebuit ca proprietatea să fi fost răspândită celor mulţi, nicidecum câtorva oligarhi, administraţia de stat să fi fost condusă după regulile subsidiarităţii, care spun că decizia trebuie luată la nivel local şi nu central, iar ţărănimea să-şi fi recăpătat locul cuvenit în societate.

În „A Treia Forţă“ nici eu, nici Mircea Platon nu ne-am propus să trasam liniile directoare ale unui model economic. Ulterior, discuţiile avute cu cititorii în timpul conferinţelor prin ţară sau pe internet au pus însă în evidenţă nevoia unor „soluţii“ pentru rezolvarea actualei crizei de sistem din România (şi nu numai din România). Pentru a răspunde acestor doleanţe, am alcătuit o antologie de texte social-economice, „Economia libertăţii. Renaşterea României profunde“, realizată împreună cu economistul şi teologul american John Medaille – precizez că John Médaille este considerat unul dintre teoreticienii neodistributismului contemporan. Antologia , incluzând textele a 14 personalităţi de renume din Occident, prezintă principii şi soluţii de reformare a societăţii pe baza principiilor distributiste.

Când am început sa lucrăm la antologie, John Medaille mi-a atras atenţia asupra legăturii strânse dintre distributism şi doctrinele agrariene interbelice. Mi-a vorbit cu admiraţie despre Virgil Madgearu şi Ion Mihalache, reamintindu-mi marele respect pe care îl purta Chesterton, părintele distributiştilor englezi din anii ’20, pentru „a treia cale“ urmată de partidele agrariene din Estul Europei. Am fost surprins, chiar şocat să constat că intelectuali americani, dintre cei mai respectaţi, redescoperiseră de curând modelul agrarienilor interbelici, la loc de frunte situându-se modelul românesc. Nu numai că occidentalii au redescoperit distributismul interbelic din Estul Europei, dar l-au propus drept alternativă viabilă la actualul model neoliberal.

Împroprietăririle din Estul Europei, înfăptuite după 1917, transformaseră întreaga regiune într-un ţinut al micilor gospodării ţărăneşti. Este foarte important să subliniem caracteristicile acestor măsuri radicale. În anii ’20, în Estul Europei nu s-a trecut de la marea proprietate agricolă la mica proprietate, de la o agricultură capitalistă practicată pe mari întinderi la o agricultură ţărănească cu mici fermieri. Nu! Spre deosebire de marele şi micul fermier din Occident, pentru ţăranul din Estul Europei pământul era în primul rând un mijloc de a-şi asigura hrana, pentru familie şi animalele din gospodărie. Drept urmare, producţia agricolă era diversificată; ţăranul ducea la piaţă doar surplusul şi poate ceva mai mult atunci când avea mare nevoie de bani lichizi. O recoltă mai bogată însemna un consum mai mare pentru ţăranii înşişi. „Înainte duceam gâştele la piaţă iar eu mă hrăneam cu cartofi“, spunea un ţăran maghiar citat de istoricul David Mitrany. „Acum“, preciza ţăranul, „vând cartofii şi mănânc gâştele“. Împroprietăririle au ridicat în mod evident nivelul de trai al ţărănimii dar nu au crescut producţia destinată pieţei sau randamentul agriculturii. Împroprietăririle au eliminat privilegiile de care se bucurau marii latifundiari; exproprierile s-au făcut fără compensaţii; ţăranii au primit pământul gratis ori l-au cumpărat foarte ieftin – în România, ţăranii au putut cumpăra pământ la 3% din valoarea de piaţă.

Înainte de reforma agrară, în România proprietăţile de peste 100 de acri acopereau 49 la sută din suprafaţa arabilă şi se aflau în mâinile a 0,46% dintre proprietari. Să nu credem însă că pe aceste mari domenii agricole se producea după modelul industrial. Deşi aveau în posesie jumătate din terenul arabil al ţării, marii proprietăţii deţineau doar o zecime din animalele de tracţiune şi mai puţin de o zecime din pluguri. Anomalia decurgea din faptul ca latifundiarii nu-şi lucrau singuri pământul (doar 0.6 % dintre ei făceau acest lucru) – pământul le era dat în arendă ţăranilor şi unor intermediari pe perioade între 3 până la 5 ani. Arendaşii nu aveau nici un motiv să aducă îmbunătăţiri terenurilor care erau lucrate de ţărani în devălmăşie – ţăranii foloseau propriile lor unelte şi propria lor sămânţă. Existau extrem de puţine ferme agricole mari, pe sistem capitalist – România avea doar vreo 20 de astfel de ferme, iar ele s-au bucurat de un tratament preferenţial în timpul reformelor.

Împroprietăririle nu au putut să rezolve acele problemele economice rezultate din suprapopularea regiunilor rurale. În perioada interbelică populaţia rurală a crescut cu 30% în Estul Europei. Se considera că un hectar de persoană era minimul necesar pentru ca o gospodărie ţărănească să-şi asigure un trai decent. Reformele nu au putut să le ofere ţăranilor decât jumătate de hectar de persoană.

Gospodăriile ţărăneşti împroprietărite nu aveau mijloace să achiziţioneze animale, unelte şi îngrăşăminte; nu li s-au acordat nici credite şi nici consultanţă. Mişcarea cooperatistă, la care ţinea atât de mult Ion Mihalache, a fost ţinută, din motive politice, mai mult sau mai puţin sub controlul statului. Deşi era imperios necesar ca satele să poată comunica între ele şi cu lumea din jur, fondurile publice au fost alocate căilor ferate şi construcţiei de şosele.

Agricultura ţărănească din centrul şi estul Europei nu era şi nu este potrivită producţiei de cereale – mai ales a porumbului – ci creşterii animalelor şi grădinăritului. Cu toate acestea, toate ţările din Est s-au încăpăţânat să menţină în mod artificial exportul de cereale chiar şi după reformă. În acest scop statul le oferea ţăranilor subvenţii pentru cultivarea porumbului şi creştea impozitele dacă pe terenurile achiziţionate după reformă practicau agricultura diversificată. În general, tendinţa era ca agricultura să fie lăsată să se descurce în timp ce subvenţiile mergeau spre activităţile industriale.

Reforma agrara a început în 1917 sub presiunea situaţiei de pe front şi a schimbărilor survenite pe plan internaţional. Se căuta cu disperare un mijloc pentru a ridica moralul trupelor româneşti şi a stăvili propaganda bolşevică. Într-un moment în care ţara se afla într-o situaţie dramatică, Regele Ferdinand le-a promis ţăranilor: „Aţi câştigat dreptul de a fi stăpâni ai pământului pe care aţi luptat. Vi se va da pământ. Eu, regale vostru, voi fi primul care voi da exemplul. Veţi fi chemaţi să participaţi în mai mare măsură la viaţa publică“. Decretul de împroprietărire a ţăranilor, votat în decembrie 1918, a trecut în proprietatea ţăranilor 5 milioane de acri. Când PNŢ-ul a ajuns la putere, cu Ion Mihalache, ministrul agriculturii, reforma agrară a continuat într-un ritm accelerat.

Păturile sociale deposedate de pământ, şi-au găsit ocupaţii în industrie, bănci, comerţ, armată şi administraţia de stat, umflând aceste sectoare cu mult peste necesităţile reale ale ţărilor din Est. După prăbuşirea Imperiului austro-ungar, piaţa de desfacere comună a fost înlocuită de pieţele naţionale dominate de mercantilismul urban şi de tarife protecţioniste. Capitale precum Sofia şi Bucureştiul întreţineau birocraţii costisitoare, plătite din impozitele impuse ţărănimii (80% din populaţie în România). Fiecare ţăran trebuia să muncească jumătate de an pentru plata impozitelor. Într-o vreme când ţăranii împroprietăriţi aveau cel mai mult nevoie de ajutor pentru a-şi organiza activitatea, puţinule lor venituri monetare erau secătuite de impozite şi tarife protecţioniste. „După ce li s-a dat pământul ieftin“, scrie Mitrany, „ţăranii a trebuit să plătească cu vârf şi îndesat prin mijloace indirecte; au scăpat de exploatarea marilor latifundiari doar pentru a cădea sub tutelajul unei mame vitrege: statul mercantilist“. „Situaţia existentă înainte de reformă, în care un număr mic de proprietari de pământ deţineau cea mai mare parte a veniturilor agricole a fost transferată domeniului comerţului şi industriei“, observa un critic al vremii. În 1925, Ion Mihalache scria în Noul Regim Agrar: „Este adevărat ca astăzi ţăranii nu mai sunt sclavii marilor proprietari; dar acesta este singurul progres evident şi este doar formal. Robia nu a dispărut; acum robia faţă de trusturile bancare dictează condiţiile în care sunt vândute produsele. Munca liberă dar impozitată şi comerţul îngrădit – iată metodele moderne de subjugare“.

Reformele agrare au produs schimbări cruciale în Europa de Est. Nu au creat noi clase sociale dar au întărit în mod considerabil ţărănimea. Reformele i-au ruinat pe marii latifundiari, de fapt, au desfiinţat clasa lor socială de sine stătătoare, întrucât noile legi restricţionau vânzarea terenurilor agricole şi împiedicau reconcentrarea lor în mari proprietăţi.

Aceste uriaşe schimbări din Europa de Est din perioada interbelică au fost cunoscute sub numele de „răzvrătirea verde“. „Răzvrătirea verde este precum marele război“, scria Chesterton la începutul anilor 20. „Este un eveniment crucial, un punct de cotitură în istorie precum convertirea lui Constantin la creştinism şi Revoluţia Franceză…Ceea ce s-a întâmplat în Europa de la terminarea războiului [Primul Război Mondial] marchează o enormă victorie pentru ţăran şi, în consecinţă, o enormă înfrângere atât pentru comunişti cât şi pentru capitalişti… Într-un fel de tăcere reverenţioasă, ţărănimea a dus o luptă vastă şi înverşunată contra bolşevismului şi a fratelui sau geamăn, care este Marea Corporaţie, iar ţărănimea a câştigat.“ Chesterton nu era singurul care remarca însemnătatea „răzvrătirii verzi“. Doi ziarişti cunoscuţi ai vremii, Dorothy Thomson şi M.W. Fodor scriau că: „Ţăranul, ieri un sclav, este astăzi stăpân pe situaţia din Europa Centrală“ dar remarcau şi faptul că, în vreme ce „revoluţia roşie stârneşte cea mai mare îngrijorare şi este mereu prezentă pe prima pagină a ziarelor, răzvrătirea verde, care este la fel de promiţătoare şi de ameninţătoare, şi mult mai activa, nu suscită un prea mare interes“.

Să nu credem că în anii ’20 elitele conducătoare au prins dintr-o dată drag de ţărănime şi s-au hotărât să-i ofere drepturi şi libertăţi. În 1866, în primul parlament constituţional al României, ţăranii nu aveau nici un reprezentant, o situaţie care nu s-a îmbunătăţit prea mult dacă luăm în considerare faptul că, în 1917, în Parlamentul de la Iaşi, acolo unde se dezbătea marea reformă constituţională şi agrară, nu se afla nici un deputat al ţăranilor. Elitele credeau ca ţărănimea, odată ce-şi va fi potolit foamea de pământ, nu va mai revendica nimic altceva. În 1921, când s-a definitivat reforma agrară, cunoscutul om politic liberal Constantin Argetoianu a exclamat: „Şi acum, Partidului Ţărănesc fie-i ţărâna uşoară!“.

Dupa 1990, in  România, asa zisele „elite intelectuale” au injectat în mentalul colectiv trei idei toxice: ideea pasivităţii ţăranului în istorie, a inaderenţei sale faţă de valorile democratice precum şi ideea rezistenţei ţăranului la modernizarea societăţii româneşti. După 1990, oameni precum Horia Roman Patapievici au dus până la absurd „teza modernizării eşuate“, susţinând, nici mai mult nici mai puţin, decât că România actuală nu s-ar afla într-o situaţie catastrofală datorită comunismului, ci mai degrabă datorită ţărănimii şi „spiritului naţional, invariabil conceput ca ţărănesc, ortodox, colectivist şi devălmaş“ ( o critică a tezei „modernizării eşuate“ găsiţi în articolul „Libertatea istoriei şi istoria libertăţii“ scris de Mircea Platon şi inclus în „A Treia Forţă. România profundă“). Mai recent, într-un eseu din 2006 de Gelu Sabău, intitulat „De ce n-a reprezentat ţărănimea o soluţie?“ am găsit o variaţiune pe aceeaşi temă: „Pus să-şi dea cu părerea despre problemele politice, sociale sau economice ale zilei – aşa cum poate şi trebuie să facă orice cetăţean al unei democraţii respectabile – ţăranul nu poate emite decât opinii, uneori pline de bun simţ, însă în cel mai bun caz inadecvate realităţilor supuse analizei. De altfel, există voci care susţin că eşecul modernizării şi declinul clasei politice şi al societăţii româneşti a început odată cu universalizarea dreptului la vot, adică odată cu transformarea ţărănimii majoritare în masă electorală“ ( este vorba despre votul universal al României Mari. care l-a înlocuit pe cel cenzitar al României Mici).

Susţinătorii postdecembrişti ai tezei „modernizării ratate“ nu au înţeles sau nu au vrut să admită noutatea pe care o aducea „răzvrătirea verde“ a ţărănimii est- şi central-europene. În întreaga regiune, revoluţia agrară a fost însoţită de o revoluţie politică democratică. Ţăranul nu s-a mai mulţumit să dobândească pământ fără libertate şi libertate fără pământ. Pentru prima data Europa centrala şi de sud-est cunoştea o adevărată mişcare populară hotărâtă să-şi revendice drepturile politice constituţionale.

Deşi era în favoarea ordinii democratice, dezvoltarea impetuoasă a partidelor agrariene din acei ani, succesul lor, au înspăimântat elitele mercantile aproape la fel de mult ca şi bolşevismul. Nu „răzvrătirea verde“ a ţăranilor a fost antidemocratică – de exemplu, Partidul Naţional Ţărănesc a format primul guvern cu adevărat parlamentar din istoria ţării – nu agrarienii au îngrădit libertăţile constituţionale ci, dimpotrivă, partidele şi grupările mercantilismului urban. Ţărăniştii erau atât de ataşaţi principiilor democratice încât acest ataşament a devenit punctul lor slab, călcâiul lui Ahile, în momentul în care au început să întâmpine rezistenţă violentă din partea forţelor dictatoriale şi a extremiştilor de dreapta şi de stânga. Profesând principiile democraţiei şi nonviolenţei, au căzut victimă propriilor idealuri. A rămas înscrisă în istorie atitudinea responsabilă a liderilor PNŢ din timpul uriaşei demonstraţii ţărăneşti de la Alba Iulia din 6 mai 1928. Deşi mulţimea adunată cerea insistent plecarea spre Bucureşti într-un fel de „marş asupra Romei“, liderii ţărănişti au optat pentru nonviolenţă, oprind coloanele de participanţi să se deplaseze spre Capitală.

Trecând în revistă programul economic al ţărăniştilor din acea vreme, vom descoperi un model de dezvoltare de sorginte distributistă, extrem de curajos şi de o clarviziune uimitoare. Era o adevărată „a treia cale“ menită să întărească cei doi piloni ai unei societăţi ţărăneşti: tradiţia şi echitatea socială. Baza socială a acestui program nu era individul atomizat al liberalismului sau indivizii aglutinaţi într-o masă informă ai comunismului, ci familia şi obştea sătească. (Nu-i poate întâmplător faptul că, după reformele agrare din 1918-1920, în mediul rural din România numărul căsătoriilor a crescut dramatic.)

Spre deosebire de fascişti şi comunişti, ţărăniştii susţineau idealurile democraţiei economice şi ale pluralismului. „Ataşamentul lor faţă de proprietatea de familie era mai puternic decât a oricărui partid conservator“ , scrie Allan Carlson, un gânditor paleoconservator contemporan din SUA. Prin unele dintre idealurile lor sociale se apropiau de socialism dar deosebirile dintre distributismul ţărăniştilor şi socialism erau esenţiale. Socialiştii, ca şi liberalii susţinători ai laissez-faire-ului, vedeau rezolvarea problemelor socio-economice în producţia industrială pe scară largă şi în concentrarea de capital, fie în mâini private, ca liberalii, fie în mâinile statului socialist. Partidele ţărăniste susţineau „proprietatea obţinută ca rod al muncii“ şi se împotriveau proprietăţii bazate pe operaţiuni speculative. Înfiinţarea de cooperative avea drept scop tocmai eliminarea intermediarilor. Odată ajunse la putere, partidele ţărăneşti au promovat dezvoltarea selectivă a industriei, comerţul liber cu vecinii – erau în favoarea unei zone de comerţ în zona Dunării –, impozitele echitabile, guvernul descentralizat, serviciul public pentru tineri.

Nu mai este necesar sa amintesc anticomunismul care caracteriza partidele ţărăneşti. Karl Marx vedea în ţărani o clasă sociala condamnată de istorie. Pentru Marx ţăranii erau proşti, înguşti la minte, ineficienţi. În viziunea lui Marx, viitorul agriculturii urma sa fie asigurat de agricultura pe baze industriale practicată pe suprafeţe întinse. Pentru ţărănişti, viitorul agriculturii consta în dezvoltarea agriculturii intensive practicata în gospodăriile ţărăneşti, considerate mai eficiente decât marile ferme de tip industrial. Din motive de strategie, considera Lenin, comuniştii trebuia să încurajeze revoltele ţărăneşti, dar trebuia să se opună oricărui proiect de „îmburghezire“ a ţărănimii, inclusiv cooperativelor. Este un fapt istoric de necontestat că în Polonia guvernul agrarian a oprit invadarea ţării de către bolşevici în mai 1920, în Bulgaria, guvernul populist al lui Stamboliski a împiedicat derularea unei greve generale conduse de comunişti iar eforturile bolşevice de a captura mişcările agrariene din centrul şi estul Europei printr-o Internaţională agrariană roşie, numită Krestintern, au dat greş. În 1923, partidele ţărăniste şi-au format propria lor internaţională numită Internaţionala verde, cu sediul la Praga.

Deşi erau singura alternativă viabilă atât la fascism cât şi la comunism, guvernele agrare din Polonia, România sau Bulgaria nu au beneficiat de ajutorul Occidentului. Ele nu au găsit resursele necesare să descentralizeze industriile, să construiască infrastructura de transport şi să consolideze sistemul cooperatist. Liberalizarea regională a comerţului, pe care o propuneau ei, s-a lovit de neomercantilisimul practicat în urma colapsului economic din ’29-30. Oricum, experimentele agrariene din perioada interbelică au arătat că o ordine distributistă nu este o utopie, ci o realitate, un mod de viaţă cu profunde rădăcini în societăţile tradiţionale din Estul Europei.

Întrebarea pe care ne-o punem cu toţii este dacă o astfel de ordine este posibilă astăzi sau dacă este legata iremediabil de trecut. Răspunsul meu este că, în mod categoric, „a treia cale“ a agrarienilor interbelici poate constitui o alternativă viabilă pentru rezolvarea gravelor probleme cu care ne confruntăm. Nu este vorba de copierea ad litteram a modelului ţărănist interbelic. Ca şi în perioada interbelică, se pune însă problema găsirii unei a treia căi. Astăzi, în România, avem nevoie de o alternativă la neoliberalismul globalizant, care propune colonizarea economică a ţării, şi etatismul neocomunist de tip mafiot.

În antologia “Economia libertăţii. Renaşterea României profunde“, în articolele publicate de către Centrul pentru o Românie integra şi prosperă (CRIP) veţi găsi analize şi soluţii pentru o renaştere economică a României. Majoritatea soluţiilor pe care eu şi colaboratorii mei le-am propus, chiar dacă nu sunt exclusiv  distributiste – nici nu ar putea sa fie, întrucât România trebuie să aibă o economie mixtă – rămân coerente cu creştinismul şi tradiţiile noastre economice.

Civilizaţia globală de astăzi este o aberaţie a istoriei. Societatea românească, situata cumva la marginea sistemului, rămasă neintegrată prin „România profundă“, are o reală şansă de a evita obezitatea economică şi civilizaţională care este în curs de a ruina Occidentul. Revenirea la unităţile economice naturale, la familie, la asocierile bazate pe vecinătate cum ar fi parohia, este mult mai uşor de înfăptuit în România decât în SUA. Întoarcerea la o lume normală, cu Dumnezeu şi rost, în genul celei care exista înainte de dezastrul comunist şi aventura „liber-schimbistă“ de astăzi este nu numai posibilă, dar şi inevitabilă.

Trebuie să abandonăm prejudecăţile şi stereotipurile gândirii convenţionale. Să ne gândim la ţărani nu la timpul trecut, ci la cel viitor. Să credem cu fermitate că satele româneşti vor rămâne comunităţi viabile şi peste o sută de ani. Ele vor fi comunităţi prospere care vor face atractivă viaţa la ţară. În mod sigur, satele româneşti de mâine vor depăşi orizontul agriculturii prin apariţia şi dezvoltarea în zonele rurale a unor forme foarte diferite de activităţi non-agricole, de la formele economice parteneriale de tip „open source“ până la noua economie verde. Să nu uităm că economiile ţărăneşti din istorie au funcţionat pe baza utilizării eficiente a energiei solare. Pe plan mondial, tendinţele economice de dezvoltare converg toate spre generalizarea practicilor distributiste şi a unor modele de dezvoltare neoagrariene. Se vorbeşte din ce în ce mai mult de capitalismul sustenabil, de apărarea şi folosirea raţională a patrimoniului natural al fiecărei ţări, de revenirea la practicile agriculturii tradiţionale, de avantajele economiei domestice, de autonomia micii gospodării de semi-subzistenţă, de răspândirea largă a capitalului prin microcreditare, de o distribuţie echitabilă a producţiei, de cooperarea voluntară şi, poate cel mai important, de încorporarea în viaţa economică a aşteptărilor etice mai degrabă decât simplul profit. Precum ţărăniştii din trecut, distributiştii nu se împotrivesc tehnologiei. Ei vor doar ca tehnologia să respecte „practicile locului“, aşa cum practicile economice trebuie să respecte biodiversitatea.

Gospodăriile de subzistenţă şi semi-subzistenţă nu trebuie distruse; ele trebuie să profite însă de avantajele create de cooperarea în reţea. „Este recomandabil să nu te amesteci în nebunia capitalismului global“, scrie profesorul american Adam Webb în „Economia libertăţi“, „a urmări însă avantajul reciproc, colaborând cu oameni care gândesc ca tine, a încheia tranzacţii pe o bază etică sunt lucruri care trebuie încurajate“.

A gândi în mod serios alternative care să contracareze excesele economice şi culturale de astăzi implică redefinirea a ceea ce înseamnă să fii modern. Astăzi modernitatea este definită de forţele deteritorializate ale globalizării. Modern înseamnă tot ceea ce este global. Acestei deteritorializări, distributiştii şi tradiţionaliştii îi vor opune, mai devreme sau mai târziu, propriul lor inter naţionalism. Iată de ce distributiştii trebuie să redefinească şi ceea ce înseamnă astăzi a fi naţionalist. Ordinea inter naţională postbelică, construită pe fundamentul instituţional stabilit la Bretton Woods nu este o lume fără frontiere ci o „comunitate a comunităţilor naţionale“, cum o defineşte Herman E. Daly, părintele economiei ecologice. În acest sens, naţionalismul de astăzi este în totalitate „verde“, are o conotaţie complet pozitivă; fiecare naţiune este chemată să păstreze şi să restaureze integritatea sistemelor ei naturale – solul, apa, aerul, diversitatea biologică – şi să exploateze cu mare grijă resursele sale minerale care devin, pentru fiecare naţiune, „resurse strategice“. Distributiştii nu se opun forţelor care vor să distrugă naţiunea, piatra unghiulară a ordinii mondiale, din considerente demagogice şi etnic-parohiale. A apăra comunităţile naţionale şi subnaţionale, de la naţiune, regiune, cartier până la familie, înseamnă să lupţi pentru binele comun la toate nivelele (sensul cel mai larg al cuvântului fiind „binele omenirii“). Cine ne-ar putea apăra de venalitatea capitalului speculativ, de cupiditatea transnaţionalelor şi „competitivitatea globală“ (un slogan pentru a desemna robia economică impusă de globalism), cine ar putea transpune în practică legile de protejare a mediului, cine ar putea opri exportul de capital natural spre profitul speculanţilor globali?

Cine ar putea eradica corupţia locală? Nimeni altcineva decât instituţiile statului naţional demafiotizat şi comunităţile organice şi voluntare ale naţiunii, cum sunt familia, biserica, asociaţiile de tip cooperatist, acest al treilea sector, intermediar între individul izolat şi stat. A le desfiinţa ori slăbi ar destabiliza nu numai viaţa unei naţiuni ci şi întreaga ordine mondială.

Pe urmele „Internaţionalei verzi“ din anii 20, trebuie să stabilim propria noastră Internaţională tradiţionalistă, agrariană sau distributistă, depinde de terminologia pe care o preferăm. Să îndrăznim să ne imaginam din nou un bloc puternic al partidelor distributiste din Parlamentul european care ar încerca să redefinească agenda economică a Uniunii Europene! Agrarienii interbelici ne-au demonstrat că un astfel de gând nu este o utopie.

Principiile si obiectivele Ligii Distributiste Romane “Ion Mihalache”

Proprietatea, subsidiaritatea si sustenabilitatea sunt fundamentele pe care se poate cladi o economie personalista, care acorda prioritate omului ca persoana si relatiei „fata catre fata“ dintre persoane aflate in comuniune. Pentru omul ca persoana, relatia cu Dumnezeu, Biserica, natura si neamul sau este interna identitatii sale. Relatia personala este un dar divin pe care avem datoria sa-l inmultim, iar fundamentul persoanei in lume il constituie familia, biserica, comunitatea organica si mediul natural.

Pricipiile şi obiectivele Ligii Distributiste Române “Ion Mihalache”

Distributismul românesc, o punere în lucrare a puterii omului ca persoană.

1. Distributismul este un mod de viata, o existenta concreta care acorda prioritate omului ca PERSOANA si relatiei „fata catre fata“ dintre persoane aflate in comuniune. Termenul „persoana“ isi are echivalentul indepartat in grecul prosopon care inseamna “sunt in fata catre cineva”, “sunt in fata cuiva”.

2. „Persoana este esentialmente deschidere spre. Adica relatie dinamica, respectiv ecstaza, dispozitie nativa de a veni in intampinare, de a se darui“ (Mihail Sora).

3. Persoana este locul de intalnire dintre eu si celalalt. Persoana, spre deosebire de „individul atomizat“, are ca fundament intersubiectivitatea. Intr-o ordine distributista, avantajul fiecaruia se realizeaza „impreuna“ cu al altora, si nu „impotriva“ lor, cum se intampla in cazul bunului privat, nici facand abstractie de el, ca in cazul bunului public.

4. Desi persoana face parte dintr-o comunitate si este orientata spre comunitate, ea nu este un fragment, o rotita dintr-un angrenaj precum individul atomizat – in si prin ea insasi, persoana este unitara si integra, un univers.

5. Prin „binele comun“ distributistii inteleg raspandirea cat mai larga a bunurilor comune, materiale, spirituale, precum si a idealurilor comune, care produc propasirea fiecarui membru in calitatea sa de persoana. Binele comun nu se situeaza niciodata in afara comunitatii de persoane; el nu poate fi prilej de bucurie pentru unii si de tristete pentru altii, el nu poate fi adjudecat de unele persoane in defavoarea altora. Daca individul atomizat se situeaza in afara relatiei personale (inlocuita uneori de erzatul relatiei contractuale si clientelare) si vrea la fiecare pas sa-si impuna vointa individuala, persoana cauta sa se curete de rezistentele egocentrice in vederea propasirii binelui comun.

6. Fiecare distributist trebuie sa se afirme ca persoana autonoma si responsabila. Implinirea personala implica o autodepasire, o iesire din autosuficienta mentala (ignoranta, conformism, inchistare intelectuala, pasivitate) si din autarhia sufleteasca (egoism, pasivitate, indiferenta, cinism) pentru a intemeia noi posibilitati implinitoare. Faptul de a fi impreuna, fata catre fata cu semenii mei, nu este un impediment in calea realizarii mele personale, autonomia mea se intareste, nu se diminueaza, in cadrul unor relatii de incredere, colaborare, solidaritate si dragoste dezinteresata.

7. Pentru homo oeconomicus (individul fragmentat si izolat ce-si urmareste doar propriile scopuri, modelul pe baza caruia sunt construite teoriile economice actuale) si pentru homo sovieticus relatia cu oamenii si cu lucrurile din jur este exterioara: indivizi atomizati, separati unii de altii, sunt „reasamblati“ in mod artificial in groupes d’encadrement (celula de partid, brigada de munca, comunitatea de consumatori, workteam-ul corporatist) creand o falsa comunitate si o iluzorie solidaritate interpersonala in intregime dependente de principii, structuri si obiecte exterioare (partid, stat, corporatie, „satul global“, „piata libera“, marfurile pe care individul le cumpara).

8. Pentru omul ca persoana, relatia cu Dumnezeu, Biserica, natura si neamul sau este interna identitatii sale. Relatia personala este un dar divin pe care avem datoria sa-l inmultim. Am primit in dar mediul natural, darul familiei si pe cel al comunitatii (neamului), fara de care nu am putea trai. Pervertirea relatiei personale duce la caderea in individualism iar lipsa relatiei (distanta, dusa pana la separare) este de-a dreptul diavoleasca – de la grecescul diabolos = cel care separa).

9. La intrebarea „Cine sunt eu?“, raspunsul „Sunt fiul tatalui meu, sunt banatean, ardelean, sunt roman, sunt ortodox“ stabileste relatia mea cu familia, Biserica, regiunea si tara stramoseasca drept parte constitutiva a identitatii mele personale si nu ca o legatura exterioara.

10. Distributismul romanesc este una dintre practicile crestin-ortodoxe de existenta in lume. Nu este insa o afacere privata a ortodocsilor. Distributistul este persoana-in-comunitate care se realizeaza pe sine printr-o impreuna-lucrare cu celelalte persoane, indreptata spre un bine comun si o finalitate ultima.

11. Distributistii considera ca bunastarea cetateanului roman depinde in primul rand de calitatea relatiilor personale. Ei lupta ca aceste relatii sa fie mereu imbunatatite, sa nu fie pervertite in relatii exterioare, cantitative si instrumentale (relatii mercantile, clientelare sau de tip mafiot).

12. Pentru a-si pastra unicitatea si neasemuirea persoanei sale, distributistul refuza supunerea fata de ordinea impersonala a non-relatiei (ordinea individualismului autarhic), a relatiilor instrumentalizate (ordinea corporatista si tehnocratica) sau pervertite (relatii imorale), refuza sa mai fie un „oarecare“, „un lucru“ sau un „mijloc“.

13. Distributistii romani stabilesc o relatie personala cu ecosistemul. Viata omului nu poate fi separata de viata lumii care-l inconjoara. Legatura mea cu aerul pe care il respir, cu hrana pe care o consum, aici si acum, nu este exterioara si abstracta, este o relatie interna si concreta, vitala pentru mine, afectandu-mi in mod decisiv sanatatea fizica, starea mentala, relatia mea cu ceilalti si cu Dumnezeu. Iata de ce distributistii se pronunta in mod hotarat impotriva siluirii naturii si lupta pentru mentinerea iar, unde este posibil, restaurarea ecosistemului natural – solul, apa, aerul si biodiversitatea – in plan local si national.

14. Fundamentul persoanei in lume il constituie familia, biserica, comunitatea organica si mediul natural.

15. Pentru distributisti comunitatea nu este un agregat de indivizi singuratici. Nici nu include toate relatiile posibile cu toti locuitorii globului. A te situa in relatie personala, fata catre fata cu aproapele tau inseamna sa imparti cu aproapele darul unei comunitati unice, cu granite bine definite, o comunitate organica, in care te bucuri de o istorie, limba, traditie si legi comune. Fiecare neam este incarnat intr-o istorie, un loc si o prezenta reala si are nevoie de modul sau specific de existenta personala. Precum persoana unica si neasemuita, nici comunitatea de persoane nu se inchide niciodata intr-o cochilie, ci isi doreste sa se depaseasca pe sine printr-o deschidere spre alte comunitati. Nici „depasirea de sine“, nici „deschiderea“ nu inseamna insa permeabilitate totala, ci selectie. In comunitatile distributiste, degajate de elementele anti- sau impersonale domina relatiile mutuale. Fiecare pierde daca ceilalti pierd, fiecare castiga atunci cand toti ceilalti castiga. Fiecare se simte acasa, intr-o familie extinsa. Idealul distributist este cel al simfoniei pluripersonale in care fiecare persoana interpreteaza partitura sa, fiecare aducand o contributie concreta, fiecare beneficiind de aportul celorlalti semeni ai sai.

16. Distributistii sustin cresterea rolului politic si economic al comunitatilor nongeografice in cadrul celor geografice (satul, orasul, statul-natiune). De pilda, asociatiile profesionale si cooperativele pot impune inalte standarde de performanta si responsabilitate in cadrul comunitatilor geografice, eliminand nevoia interventiilor birocrat-etatiste sau a intermediarilor parazitari. Distributistii se pronunta pentru stabilirea unei comunitati de interese intre aceste asociatii asa incat ele sa conlucreze pentru propasirea binelui comun.

17. Distributistii romani considera ca atat chipul persoanei individuale cat si al tarii a fost slutit de catre comunism, politicile postcomuniste si neoliberale. Colectivizarea si industrializarea comunista au distrus sistematic Romania interbelica, o tara formata dintr-o tesatura deasa si complexa de comunitati organice si asociatii voluntare. Odata dezradacinat din temeiul si rostul sau, romanul a fost reincadrat intr-o societate de masa prin mijloacele economice, politienesti si propagandistice de care dispunea statul comunist. Masificat, romanul isi pierdea posibilitatea de a trai pe propriile sale picioare si devenea o simpla unealta in mainile sistemului. Dupa 1990, Romania globalizata si EUropenizata a continuat sa produca lonely crowds, mase de indivizi dezradacinati; tara este in prezent un rezervor de resurse ieftine, umane si naturale, pregatite pentru exploatare „utilitara“ de catre o plutonomie globala care actioneaza prin intermediul „administratorilor“ ei, plutocratia locala.

18. Prin masificare, distributistii inteleg procesul de depersonalizare prin care omul este despuiat de calitatile sale divin-umane pentru a fi transformat intr-o entitate abstracta (un numar, un cod, o „resursa umana“) si intersanjabila. Mai intai este sparta in bucati coeziunea persoanei noastre, dupa care suntem parcelati in portiuni utilitare (asa numitele „abilitati profesionale“) si reintegrati intr-un „intreg“ construit artificial in baza unor inginerii economice si sociale. Acele parti din noi care nu slujesc intereselor Sistemului impersonal, de obicei sufletul, constiinta morala, spiritul critic si taina credintei, sunt aruncate la gunoi.

19. Distributistii considera ca masificarea si pierderea autonomiei personale devin inevitabil, intr-o lume dominata de globalism, marile organizatii etatiste sau private, aferente lor, in care exista concentrarea proprietatii si puterii in cateva maini, plutocratie si plutonomie (economie in slujba plutocratiei).

20. Distributismul romanesc este un proiect economic si cultural-politic de repersonalizare a Romaniei, o a treia cale, diferita si de capitalism, si de comunism, de organizare si dezvoltare a societatii romanesti, cu accent pe binele comun (si nu pe profitul obtinut oricum), pe altruism (si nu pe egoism), pe cooperare (si nu pe competitia nesanatoasa), pe dreptate si echitate sociala (si nu pe injustitie si inegalitate). O reinnoire a celei de „a treia cai“ inaugurate de Romania interbelica.

 

Cateva principii si obiective economice

1. Distributismul este un personalism economic. O societate trebuie sa aiba o economie bazata pe persoana, supusa persoanei si in serviciul persoanei.

2. Paradigma distributista implica echilibrarea societatii si a economiei in spiritul unui trai demn si drept si al unei societati organice. Telul ei este dezvoltarea unor persoane libere si a unui popor increzator in capacitatile sale. Pentru aceasta este necesar ca principiul omului ca persoana, si nu ca „resursa umana“, sa guverneze toate domeniile vietii economice, sociale, politice.

3. Distributismul urmareste respectarea demnitatii persoanei in toate laturile vietii sociale si economice, de la alocatia pentru nou-nascuti pana la pensie, de la educatie pana la ingrijirea sanatatii. Intr-o economie distributist-personalista, bunastarea este privita prin prisma sanatatii organismului social, sanatate afectata de concentrarea capitalului si, in consecinta, a puterii, precum si de nedreptate in distribuirea produsului muncii.

4. Distributismul este un sistem de practici economice in care proprietatea este folosita in primul rand pentru producerea de bunuri si servicii necesare care servesc persoana-in-comunitate. O gospodarie taraneasca trebuie sa produca hrana iar taranul sa fie un producator agricol si nu cel care urmareste doar sa-si vanda cat mai repede pamantul dezvoltatorilor. O fabrica trebuie sa faca profit din producerea de bunuri reale nicidecum din vinderea activelor unor fonduri speculative sau unei mari corporatii care o va inchide si vinde bucata cu bucata. O banca trebuie sa finanteze activitatea productiva si nu schemele speculative. Privit din perspectiva distributista, intre micul editor, micul librar si speculantul la bursa exista o imensa diferenta. Primii creeaza valoare pentru ei insisi, familiile lor si comunitate, in timp ce speculantul nu face decat sa „extraga“ valoare fara sa creeze nimic in loc. Distributismul privilegiaza in mod net investitiile productive in folosul persoanei-in-comunitate si descurajeaza, prin toate mijloacele legale, investitiile speculative care sifoneaza bogatia creata de altii sau de natura (cazul Rosia Montana). Astfel se produc nu numai bunuri materiale necesare unui trai prosper, ci si un bun intangibil pentru supravietuirea comunitatii: stabilitatea sociala.

5. Distributismul isi propune sa asigure stabilitatea, echilibrul si sustenabilitatea economica prin mijloacele pietei libere.

6. Prin „piata libera“ distributistii inteleg o piata competitiva care este stabila si sustenabila datorita faptului ca proprietatea productiva este larg raspandita in societate. Aceasta inseamna ca productia oricarei marfi este raspandita intr-un numar de firme mici si mijlocii suficient de mare pentru ca nici una sa nu aiba puterea de a stabili sau influenta arbitrar preturile. Toate „accepta“ preturile si nu le „impun“. Preconditia „numarului vast de firme“ este un fundament al teoriei economice clasice, incalcat prea adesea in economiile lumii de azi.

7. Distributismul este un sistem de micro-proprietati. Intr-un sistem distributist, vor fi predominante atelierele, firmele de familie si micile gospodarii si ferme agricole; in cazul entitatilor mari, cum ar fi caile ferate, utilitatile publice sau bancile, acestea vor fi „mutualizate“, adica vor fi organizate intr-o forma care sa permita controlarea lor de catre angajati si clienti, care devin actionari directi (stakehoders).

8. O piata cu adevarat libera combina logica profitului cu beneficiile sociale. In modelul „capitalismului salbatic“ este perfect valabil sa fii interesat numai de profit, fara sa tii cont de consecintele sociale ale goanei dupa bani si putere. Economia personalista este o economie participativa, in care profitul este realizat in cadrul unui model de responsabilitate sociala.

9. Distributistii se opun cu hotarare deplasarii puterii economice de la nivelul persoanei la cel al marilor organizatii impersonale (stat, corporatii) sau al oligarhiei care concentreaza capitalul si proprietatea. Ca obiectiv strategic, un viitor stat distributist isi va propune fixarea conditiilor necesare ca sa coboare puterea (sa o distribuie) la nivelul micului proprietar-producator, caramida societatii, de a carui bunastare depinde intregul edificiu social. Este un obiectiv care necesita o actiune hotarata in plan legislativ, financiar, al educatiei institutiilor de stat si a schimbarii mentalitatii,

10. Numele de distributism nu trimite la „distribuirea bunastarii / bogatiei“ din modelele socialiste – „distribuirea“ socialista este de fapt o „redistribuire“ artificiala – ci propune o cat mai larga distribuire a proprietatii productive.

11. „Proprietatea“ nu inseamna o proprietate abstracta concretizata, sa spunem, in „actiuni“, in „equity instruments“ sau alte scheme speculative; in context distributist, acest termen desemneaza mai degraba „proprietatea productiva“, posesiunea fizica si folosirea concreta a pamantului, uneltelor si cunostintelor. „Proprietate productiva“ este considerat si capitalul real, fizic, capabil sa produca in mod responsabil si sustenabil, tinand seama si de „externalitati“. O economie distributista raspandeste proprietatea productiva, cea care conduce la piete libere si la dezvoltarea constiintei profesionale, autonomiei si bunastarii personale precum si a responsabilitatii civice.

12. Sistemul economic trebuie sa promoveze valorile persoanei-in-comunitate. (In nici un fel sfera economica nu va incalca fundamentele ontologice ale persoanei.) O economie distributista isi propune sa intareasca acele comunitati situate cat mai aproape de persoana, in primul rand familia si comunitatea locala, care trebuie sa fie in mare parte autosuficiente si capabile sa se guverneze singure. Distributistii considera ca proprietatea, subsidiaritatea si sustenabilitatea sunt fundamentele pe care se poate cladi o astfel de economie personalista.

13. In acord cu principiul proprietatii, distributistii incurajeaza detinerea de mijloace de productie de cat mai multi membri ai societatii, asigurand astfel conditiile pentru o reala autonomie economica a persoanei si pentru bunastare. Micile proprietati productive si micii producatori conduc la imbunatatirea gradului de ocupare a fortei de munca nu prin ingrosarea numarului bugetarilor sau al salariatilor de la firmele multinationale ci prin incurajarea formelor asociative si a IMM-urilor. In toate economiile avansate sectorul IMM-urilor reuneste cel mai mare numar de angajati.

14. In acord cu principiul subsidiaritatii, distributistii incurajeaza localul si descentralizarea deciziei, mutand centrul de greutate dinspre guvernul central spre comunitatile locale, incurajand diversitatea in unitate – o singura natiune, o multitudine de comunitati, milioane de persoane.

15. In acord cu principiul solidaritatii, distributistii incurajeaza modelele si initiativele asociative (inclusiv formele de tipul „employee-owned companies“ si cooperativele), mutand centrul de greutate al vietii economice si sociale dinspre indivizii si entitatile aflate intr-o concurenta distructiva spre persoane care coopereaza in retea sau in diferite forme de asociere, urmarind scopuri comune – bunastarea fiind numai unul dintre ele. Tot in interesul solidaritatii sociale, „distributismul nu ezita sa proclame ca obiectiv final stabilirea unor limite legale care sa impiedice acumularea proprietatii in mainile catorva. Astfel de limite sunt in interesul unei societati al carei sistem economic ar fi orientat catre producerea de obiecte si servicii menite sa satisfaca nevoile reale ale omului“ (Thomas Storck, Un nou drum pentru economie?).

16. In acord cu principiul sustenabilitatii, distributistii incurajeaza exclusiv proiectele de dezvoltare si politicile publice care nu presupun epuizarea resurselor si degradarea mediului, ci contribuie la ridicarea calitatii vietii si ofera garantii ca nu vaduvesc generatiile viitoare de posibilitatea dezvoltarii. Acest principiu are implicatii nemijlocite in privinta contracararii entropiei resurselor si a cresterii economice pe baze durabile, datorita faptului ca nici munca, nici capitalul nu pot suplini resursele consumate sau risipite.

17. Intr-o economie distributist-personalista lucratorii angajeaza capitalul si nu viceversa, ca in socialism si capitalism – munca are prioritate in fata capitalului; obiectivul unei firme distributiste este calitatea superioara a serviciului prestat, satisfacerea unor necesitati reale ale comunitatii si mentinerea solidaritatii intre lucratori mai degraba decat profitul – profitul este o necesitate practica dar obiectivul unei firme nu se poate reduce la profit, ca in schema neoliberala.

18. Intrucat lucratorul este o persoana, el nu poate fi tratat ca o marfa, ca o „resursa umana“ sau ca un sclav. Acolo unde exista forta de lucru salariala, distributistii militeaza pentru un salariu echitabil si o rata a dobanzii echitabile (din moment ce dobanda este „salariul“ capitalului). In ceea ce priveste companiile mari care activeaza in Romania, se impune participarea nemijlocita a lucratorilor la beneficiile create de produsul muncii lor. In acest scop, distributistii cer dezvoltarea imediata a unor solutii legislative pentru programe de participare la beneficii si acordarea de actiuni la aceste companii dupa modelul ESOP-urilor (Employee Stock Ownership Plan) din SUA.

19. Distributistii militeaza pentru democratizarea accesului la creditul productiv. Este imperios necesara infiintarea unei retele de banci populare, cooperatiste si uniuni de credit. CEC-ul trebuie sa fie recapitalizat si transformat in motorul finantarii unei noi ordini distributiste.

20. Distributistii incurajeaza economiile informale si domestice, ne- sau partial monetarizate (subzistenta si semi-subzistenta, trocul si alte forme de economie informala) intrucat ele reduc treptele intermediare dintre productie si consum. Capacitatea de a-ti asigura nevoile de consum cu propria forta de munca, cu pamantul propriu si cu propriile unelte nu poate fi distrusa de recesiune sau de decizia marilor corporatii de a inchide fabricile din Romania si a le muta in China. Productia la scara mica, intr-o economie locala diversificata, este ideala pentru coordonarea stabila intre cerere si oferta. Drept urmare. distributistii incurajeaza „firmele de apartament“, pe micul meserias si „agricultura de subzistenta“ care aduce la piata sau la colt de strada un portbagaj de rosii si cateva oua proapspete, dar si „industriile de lux“ (in Occident) bazate pe ucenicie, pe meseriile artizanale precum croitor, cizmar, bijutier. In loc sa fie distruse, acestor forme de economie informala si locala trebuie sa li se asigure conditiile necesare ca sa prospere si sa contribuie in mai mare masura la binele comun.

21. Modelul distributist este perfect compatibil si incurajeaza dinamicile parteneriale de tip „open source“ si „peer to peer“, explorand posibilitatile unei etape de tranzitie catre o societate postcapitalista, axata pe productia in parteneriat.

 

Obiectivul politic

1. Distributismul romanesc este mai mult decat o filozofie, mai mult decat o economie politica. Este politica „celei de-a treia forte“, actiunea ei directa. O revolutie reactionara, cum o numea Belloc.

2. Distributistii considera ca democratia participativa, exersata la nivelul cel mai apropiat de persoana, este singura modalitate eficienta prin care romanii pot participa cu adevarat in actul de guvernare.

3. Distributistii trebuie sa lupte pentru a schimba relatiile de putere din societatea romaneasca. Puterea concentrata in prezent in mainile statului, oligarhilor, institutiilor si corporatiilor transnationale trebuie sa fie raspandita cat mai mult in societate. Distributistii nu mai pot accepta situatia in care cativa oameni stabilesc ce este bine si ce este rau pentru societatea romaneasca. Distributistii propun o masiva redistribuire a puterii; de la Guvern la Parlament; de la birocratie la democratie; de la „democratia de partid“ cleptopartinica la democratia practicata de persoana-in-comunitate (democratia informala si cea practicata in si prin asociatiile intermediare).

4. Distributistii vor transforma politica intr-o scoala de educatie pentru practicarea virtutii si promovarea binelui comun. Politicianul distributist nu va impune insa nicicand binele colectiv in dauna intereselor particulare ale cetatenilor, ci va sti sa armonizeze socialul si personalul, binele cetatii cu binele persoanei individuale.

5. Distributistii se pronunta pentru dezbateri deschise la toate nivelurile societatii. Politicienii distributisti vor dezbate idei si vor propune masuri plecand insa de la scopuri bine definite si orientari clare catre viitor, de la o ierarhie a valorilor obiective si un respect adanc fata de idealurile si traditiile nationale.

6. Daca toata clasa politica sta cu ochii tinta pe Palatul Victoria, distributistii urmaresc sa controleze politica locala. Vor acumula cu rabdare mici victorii situate sub radar; cu timpul, acestea vor da nastere la schimbari politice semnificative.

7. Sistemul democratic romanesc va functiona doar atunci cand oamenii vor simti ca au control asupra propriei lor vieti. Omul depersonalizat, masificat, „sclavul fericit“ este obisnuit doar sa fie condus, in timp ce „elitele“ stiu doar sa dea ordine haotice, in stanga si dreapta. Nici unii dintre ei nu sunt campionii unei Romanii democratice. Interesati de dezvoltarea si apararea micii proprietati productive, a vietii de familie si a comunitatii locale, micul intreprinzator, lucratorul-proprietar, taranul autarhic, fermierul mic si mijlociu vor fi singurii care vor milita cu entuziasm si responsabilitate pentru instaurarea unui regim democratic, construit la firul ierbii, si impotriva anarho-tiraniei de astazi.

8. Politica (policy) este aplicarea unei filozofii in lumea in care traim. Distributismul este crestinism pus in lucrare (Distributism is applied Christianity – Anthony Cooney).

 

Proiectul cultural

1. In plan social-cultural, distributistii romani actioneaza in spiritul traditional crestin. Spre deosebire de alti „traditionalisti“, distributistii considera ca schimbarile culturale si economice survin impreuna si se conditioneaza reciproc. Activitatea economica, felul in care o societate produce bunurile materiale are o influenta hotaratoare asupra valorilor morale si sociale ale individului iar schimbarile operate pe taramul culturii influenteaza economia. Nu poti sa predici cinstea intr-o societate construita pe cele mai ruinatoare tendinte ale naturii umane, asa cum o fac neoliberalii / neoconservatorii. Nu poti sa aperi libertatea si drepturile persoanei si simultan sa distrugi autonomia ei economica. Nu poti deplange tendintele dezintegratoare din societate si in acelasi timp sa promovezi politici economice si sociale care distrug coeziunea organica a micilor structuri traditionale, familia si satul. Nu poti fi conservator in plan social-politic si liberal / libertarian in economie. „O societate care a inceput sa accepte liberalismul – scrie scriitorul distributist Thomas Storck – va incepe sa modifice si sistemul legal in aceeasi directie liberala. La randul lor, acele modificari legislative vor intari tendintele catre liberalism, facandu-l sa para inevitabil si parte a naturii lucrurilor.“

2. Distributistii considera ca stangistii sunt la fel de incoerenti in doctrinele si actiunile lor. Pe de-o parte fac inginerie sociala, promovand relativismul valorilor si un individualism radical in plan social si cultural, si, pe de alta parte, cer statului asistential sa intervina si sa repare coeziunea sociala prin masuri monetariste.

3. Pentru distributisti, atat modelul liberal / neoconservator cat si cel socialist descind din liberalismul revolutionar al Epocii Luminilor. Pentru ganditori ca Jean Jacques Rousseau, familia si societatea, cu legaturile lor organice, sunt privite ca o inchisoare care subjuga pe „individul liber“. Pentru a apara aceasta libertate iresponsabila si lipsita de continut, care poate fi definita doar in sens negativ (eliberat de…), liberalismul revolutionar a descatusat fortele impersonale si tiranice ale statului si ale asa numitei „piete globale“. In societatea romaneasca, liberalismul revolutionar postdecembrist a impus un individualism extrem care a continuat, cu mai multa furie, opera colectivismului bolsevic de alienare a persoanei si dezintegrare a grupurilor sociale organice.

4. In interesul solidaritatii sociale si al adevaratei libertati personale, distributistii vor milita pentru restaurarea societatii obstesti distruse de comunisti si neoliberali.

5. In acest scop, ei vor actiona pentru recastigarea rapida a increderii in cultura si valorile romanesti, in destinul national, o incredere care sa permita persoanei-in-comunitate sa-si reafirme identitatea sa personala si nationala.

6. Distributistii vor milita ferm impotriva patologiilor sociale si culturale ale vietii moderne si impotriva fortelor economice, politice si mediatice care le alimenteaza perpetuarea si le accentueaza virulenta.

7. Vor restabili consensul comunitatii asupra prioritatilor sociale si morale, asupra unei ierarhii a valorilor obiective si asupra unor idealuri culturale ale natiunii romane.

8. Distributistii vor face cunoscute in Romania acele curente si traditii culturale occidentale care se opun actualelor tendinte distructive provenite din SUA si EUropa. De pilda, se va face cunoscut faptul ca Europa a avut in trecut o economie asemanatoare celei distributiste. Pana in 1950 chiar si Franta a fost o societate formata din mici ferme si ateliere. Tot ceea ce a mai ramas unic si fermecator in cultura europeana se datoreaza supravietuirii unor elemente de viata distributista.

9. Distributistii vor remoraliza pietele intrucat „economia de piata“ nu poate exista in afara unei arhitecturi morale. Remoralizarea pietelor va insoti recapitalizarea nevoiasilor si a micului producator.

10. Distributistii vor restructura din temelii sistemul de educatie si vor reformula obiectivele invatamantului romanesc. Se va renunta, pe de-o parte, la viziunea utilitarist-tehnicista asupra educatiei – educatia ca o procedura tehnica – prin care copilul este considerat o tablita goala, pe care se inscriu informatiile si procedurile unei societati tehnocratice (influenta liberalismului economic) si pe de alta parte, se vor abandona experimentele stangiste de origine roussauista care vor sa „elibereze“ geniul ascuns in fiecare copil, considerand ca societatea (familia, scoala) nu fac decat sa inabuse individualitatea sa (influenta liberalismului cultural).

11. Distributistii propun un invatamant care sa promoveze traditia vie, si nu simple fapte; va inceta secularizarea fortata; adevarul, binele si frumosul nu vor mai fi separate si predate in afara valorilor transcendente. Ca si economia, scoala va servi intereselor omului ca persoana.

12. Scolile vor fi reprofesionalizate, profesorii vor fi lasati sa predea si, impreuna cu parintii, vor exercita un mult mai mare control asupra actului educativ; in spirit distributist, educatia se va muta dinspre stat inspre sfera civila, statul permitand si asigurand finantarea mai multor tipuri de scoli, inclusiv a „scolilor de acasa“ (home-schooling).

13. Educatiei corporatiste, de tip top-down, militarist, finantate de marile corporatii, distributistii ii vor opune o educatie in spiritul unei economii distributist-personaliste. Tinerilor li se va dezvolta spiritul antreprenorial si de responsabilitate civica. In loc de conformismul corporatist, tinerii vor fi invatati sa gandeasca liber, ca niste lucratori-proprietari si nu ca simpli detinatori de „job“-uri si CV-uri.

Statul şi pieţele, Autor: Prof.dr. Yvan Allaire

Prezentare la Academia Română

Bucureşti, 23 mai 2011

de

Prof. Yvan Allaire,

Fellow al Royal Society of Canada

Doctor în economie (MIT)

Preşedintele Institutului pentru guvernanţa organizaţiilor publice şi private (IGOPP), Montreal, Canada

 

(Redactat în parte pornind de la volumul Black Markets and Business Blues (FI Press, 2009) de Yvan Allaire şi Mihaela  Firsirotu)

 

Copyright: Allaire 2011

Textul nu poate fi reprodus fără consimţământul autorului

 

„Ceea ce ar fi trebuit să moară împreună cu comunismul este credinţa că societăţile moderne pot fi guvernate după un singur principiu, fie el cel al planificării impuse de o voinţă autoritară, fie cel al reglării dictate de piaţă.“ 

Charles Taylor, Etica autenticităţii, 1991

Criză financiară sau criză morală…?

•     Criza financiară din 2007-2008 s-a transformat în multe state în recesiune economică şi în criză fiscală;

•     Cruda ironie este că guvernele au trebuit să se îndatoreze pentru a salva sistemul financiar şi pentru a face faţă recesiunii pe care tocmai acest sistem o produsese; apoi guvernele au fost forţate să impună popoarelor lor politici de austeritate pentru ca aceleaşi bănci să nu cumva să sufere pierderi în urma creditelor acordate guvernelor;

•     Criza financiară a fost de fapt o criză morală, care încă nu a luat sfârşit;

•     În acest timp, se depun mari eforturi menite a reglementa funcţionarea sistemului financiar, sau cel puţin a lăsa impresia că se face aşa ceva…

•     „Şi totuşi, nu putem să nu fim cuprinşi de un sentiment de zădărnicie la vederea acestui masiv efort, de impresia că nu se vizează adevăratele cauze ale acestei crize care se încăpăţânează să persiste, că totul seamănă cu pregătirea pentru a lupta într-un război din trecut.

•     Nimic din ceea ce se propune nu schimbă de fapt caracterul sistemelor financiare, motivaţiile care le animă, lăcomia de care sunt infectate. Prin urmare, să ne pregătim pentru următoarea criză…“

Yvan Allaire, „After the melt-down“, în Policy Options, martie 2011 

Pieţe libere: câte păcate s-au comis în numele vostru!

Predicat şi practicat de Greenspan, ca şi de alţi ideologi croiţi după chipul şi asemănarea lui, neoliberalismul (sau fundamentalismul pieţei) se întemeiază pe credinţa aproape înduioşătoare în abilitatea pieţelor de a crea bogăţie pentru toţi (toţi cei care contează) şi de a se autoregla.

La un nivel mult mai practic, ea poate reflecta numai influenţa banilor asupra aleşilor care fac legile.

Cele şase convingeri ale crezului „neoliberal“

•     SUPREMAŢIA PIEŢELOR LIBERE: este convingerea fundamentală a crezului neoliberal

Piaţa stă la baza eficienţei; ea se autoreglează şi corectează rapid orice deviere de la echilibrul optim.

•     COMERŢUL LIBER ÎNTRE TOATE POPOARELE: este întotdeauna bun.

Doar sentimentalii neinformaţi, socialiştii care acţionează fără să gândească şi muncitorii plângăreţi şi imaturi nu acceptă acest  adevăr economic fundamental.

•     GRANIŢELE NAŢIONALE SUNT OBSTACOLE ARTIFICIALE ÎN CALEA EFICIENŢEI PIEŢEI

Deţinerea de către străini a avuţiei naţionale, a companiilor, a pământurilor arabile etc. este benefică pentru societate; capitalul trebuie să circule nestingherit de graniţe pentru a asigura cea mai bună performanţă economică.

•     DEREGLEMENTAREA

Reglementarea nu face decât să stânjenească pieţele în tendinţa lor spre autoreglare; birocraţii care se amestecă în mersul pieţei sunt întotdeauna contraproductivi. Ar trebui reduse dimensiunile guvernelor astfel încât neoliberalii „să le poată îneca în cada de baie“.

•     PRIVATIZAREA

Guvernele sunt ineficiente; întreprinderile private ar putea şi ar  oferi servicii mult mai eficient; prin urmare, orice entitate care oferă servicii sau bunuri cetăţenilor ar trebui privatizată. Sănătatea publică, educaţia publică etc. ar trebui să fie încredinţate sectorului privat, care ar oferi servicii mai bune la un preţ corect.

•     „SOCIETATEA“ ŞI „BINELE OBŞTESC“ SUNT NOŢIUNI LIPSITE DE CONŢINUT

Un grup de indivizi motivaţi de propriile interese sfârşeşte prin a face bine sub presiunea şi îndrumarea pieţelor eficiente. Conceptul de „bunuri comune“ (aerul pe care trebuie să îl respirăm, apa pe care trebuie să o bem etc.) miroase a comunism.

citeste restul pe Centrul pentru o Romanie Integra si Prospera……

The Co-operative Bank Ethical Policy

Anca Simitopol, Statul neutru sau “minunata lume nouă”? Anarho-conservatorismul lui Jean-Claude Michéa şi critica paradigmei neo-liberale

Cine ar trebui să ne guverneze? Cei mai înţelepţi, cei mai curajoşi, cei mulţi? Începând cu Thomas Hobbes, filozofia politică modernă priveşte problema binelui şi a virtuţii cu scepticism şi ironie, înlocuind întrebarea “cine ar trebui să ne guverneze” cu întrebarea “care instituţii îi pot preveni pe cei incompetenţi să ne conducă”. Iar instituţia statului liberal, expresia modernităţii, este, potrivit lui Pierre Manent, “încarnarea scepticismului”.

Cartea lui Jean-Claude Michéa, L’empire du moindre mal (Paris: Climats, 2007),  este o invitaţie filozofică de a cerceta adevărurile care stau la baza liberalismelor actuale, precum şi consecinţele ultime care decurg din chiar principiile liberalismului clasic, arătând că versiunea economică a liberalismului actual (care se defineşte ca “dreapta”) şi versiunea sa culturală şi politică (susţinută de stânga contemporană) au aceeaşi sursă: dorinţa de pace şi de progres ştiinţific subsumate unei unice finalităţi, aceea a performanţei individuale. Michéa propune aici înţelegerea termenului “liberalism” ca forţa devenită activă în istoria occidentală o dată cu distrugerea Vechiului Regim, ultimul bastion – bun sau rău – de tradiţie. Autorul francez porneşte de la teza lui Karl Polanyi că, dacă până în momentul Revoluţiei Industriale, economia era parte integrantă a societăţii care avea un scop ultim, ulterior acestui moment, economia – ca toate ştiinţele – a fost scoasă din totalitatea societăţii, devenind scop în sine sau, ceea ce Aristotel numeşte, crematistică, adică economia care are ca scop bogăţia de dragul bogăţiei. În acest sens defineşte Michéa liberalismul, ca şi Leo Strauss, ca ideologia modernă prin excelenţă care, găsindu-şi legitimitatea în individul abstract, autonom, a-social şi a-politic, nu se revendică de la tradiţia filozofiei politice clasice şi creştine, şi, astfel, descătuşează dorinţele nelimitate de putere.

citeste resul pe alexandruracu.wordpress.com…

 

Dr. Calin Georgescu in emisiunea Contraziceri vorbeste despre distributism ca despre pilonul viitorului

Recomand aceasta emisiune de la Neptun TV despre Romania, economie, strategii, sustenabilitate, dezvoltare durabila, distributism si geniul poporului roman. Dr. Calin Georgescu, posibilul viitor prim-ministru distributist, invitat intr-o emisiune in care pune la punct derapajele capitalismului liberal si ale statului social. E pentru prima data in ultimii 70 de ani cand in Romania isi face aparitia un cap politic cu viziune. Nu am auzit in ultimii 20 de ani, dar ales in ultimii 3 ani de criza economica, un discurs atat de exact, vizionar si tonic. Iata ca sunt in Romania si oameni care stiu ce se intampla in lume si in Romania, oameni care cunosc realitatea pe termen lung si care au un plan de bataie in acord cu necesitatile prezentului si viitorului.

• Partea I a emisiunii aici: http://www.ntvonline.ro/emisiuni/contraziceri/galerie-video/18
• Partea a II-a a emisiunii aici: http://www.ntvonline.ro/emisiuni/contraziceri/galerie-video/19

Davos-ul propune solutii distributiste de iesire din criza

În aşteptarea lansării Centrului pentru o Românie Integră şi Prosperă (CRIP), patronat de profesorii canadieni Yvan Allaire şi Mihaela Fîrşirotu („a forum for the promotion of ideas and actionable policies to bring about a fair and prosperous Romania. Our mission is to help salvage Romania from its misguided politics and dead-end economic policies“) reproducem comunicatul de presă al IGOPP despre scopul participării prof. Yvan Allaire la Davos.

Profesorul Yvan Allaire la Forumul Economic Anual de la Davos, 26-30 ianuarie
Întreprinderile trebuie să creeze valoare pe termen lung pentru toate părţile implicate şi nu să maximizeze valoarea pentru acţionari.

[... citeste restul pe atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com ...]

Distributism, capitalism si razboi

Alternativa la masina capitalista de razboi e distributismul, un model economic care nu genereaza razboi, in acord cu invataturile Sfintilor Parinti care scriu ca razboiul e generat de lacomie, de oligarhie, de iubirea de argint – vedeti aici conferinta pe acest subiect foarte importanta,

The Economics of Peace

http://vimeo.com/channels/theeconomicsofpeace/page:2

 

Science of Tyranny

Eisenhower identified more than one threat to the republic.

By Patrick J. Deneen

The Farewell Address is a short but profound masterpiece. Direct, compact, and riveting, in an economy of words it drives to the heart of America’s modern crisis: our loss of republican liberty in the name of power and liberation. Although Eisenhower’s admonitions about the rise of the military-industrial complex attract the most attention, equally worthy of note is his second theme, the dangers of the “technological revolution.”

America might be called the technological republic—born, nurtured, and raised to its mighty stature by its close affiliation with the modern scientific project. Befitting its creation during the Age of Reason, America’s heroes have often been its inventors and scientists, from Benjamin Franklin to Carl Sagan. If other nations can claim great theoreticians—the Darwins and Mendels and Heisenbergs—the reputation of American science lies more in its applications. As Alexis de Tocqueville wrote in 1835, “the more democratic, enlightened, and free a nation is, the greater will be the number of these interested promoters of scientific genius and the more will discoveries immediately applicable to productive industry confer on their authors gain, fame, and even power.”

The United States was self-consciously founded as a polity based upon technical knowledge. In the Federalist Papers, Alexander Hamilton attributed the proposed Constitution’s inspiration to “the new science of politics,” premised upon “reflection and choice” and no longer relying upon the unconscious accumulation of ancient practice, prejudice, and tradition, which he equated with “accident and force.” Reflecting this modern faith, the Constitution has been described as “the machine that would go of itself,” and the colonial physician Benjamin Rush characterized its citizenry as “republican machines.”

Later, John Dewey would argue that democracy and science were effectively indistinguishable, both predicated upon unending experimentation and progress, both devoted to the expansion of human power. Today Americans have an overwhelmingly favorable attitude toward science and scientists, with 84 percent stating their view to be “mostly positive,” according to a 2009 Pew Research Center poll.

Yet American confidence in scientific progress is met by equally longstanding misgivings about the costs of technology upon nature, community, and the human soul. Early voices such as Nathaniel Hawthorne warned of the deforming aspects of “the machine in the garden,” and a steady line of critics have expressed deep reservations in the varying refrains of religion, naturalism, and literature. Defenders of the natural order from Henry David Thoreau to Aldo Leopold to Wendell Berry have argued against the role of modern science in the decimation of the natural world and in fostering an ethic of plunder.

At the heart of this internal division is a disagreement over the nature of liberty, that permanent if contested American aspiration. According to the originators of the modern scientific project—especially Francis Bacon, considered by Thomas Jefferson to be one of the three greatest minds in human history—science would liberate humanity from the limits imposed by nature. Bacon said, “knowledge is power,”and modern science is the means to that empowering knowledge. This Baconian confidence is given official sanction in Article 1 of the Constitution, requiring Congress to support “the progress of Science and useful Arts.”

The voices cautioning against America’s embrace of science invoke an ancient idea of liberty as self-government. In this tradition, slavery is seen not primarily as subordination to another—a condition in which one’s soul could be free—but rather as submission to one’s unrestrained appetite. These Cassandras warned that the scientific project would lead not to thoroughgoing freedom, but instead to a more profound bondage, including the prospect that we would cease to possess the inclination or ability to control the very creations of science itself. They admonished against the tendency of liberty badly-defined to treat all relations—whether with the world or with other humans—in purely utilitarian terms, making the world and its living inhabitants fodder for our pleasure.

What makes the Farewell Address so extraordinary is that Eisenhower acknowledges that liberty depends not only on America’s ability to develop appropriate scientific and technological responses to great international threats, but also on America’s capacity to govern the consequences of the scientific imperative itself. Eisenhower saw clearly that America’s resistance to the temptations of power was giving way to the demands of a permanent garrison state. The project of defending American liberty would require a massive expansion of government—particularly the executive—and the extensive influence of military players in the political process would increase the need for “secrecy and dispatch.” But more, the dependence upon science would decisively tip the scale toward liberty conceived as the overcoming of nature, premised upon an unrelenting expansion of power.

No section of Eisenhower’s address gives more compelling witness to this fear than his warning that the military-industrial-scientific complex’s demands would require the transformation of the university. His prophecy—which has become history—not only portended the death knell of “free ideas,” but the demise of the university’s historic role in providing reflective cautions about the pursuit of forbidden knowledge. Instead, the academy has given itself over to forms of inquiry with the ultimate aim of overcoming human nature.

Today every research university measures itself against its peers by calculating comparative amounts of federal grant funds; meanwhile, the un-useful liberal arts decline in esteem, size, even presence. This demotion overturns a tradition that located liberty’s source not in the untrammeled expansion of scientific knowledge, but in the liberal (and civic) arts—those subjects that educated free citizens in the discipline of self-goverment.

Tocqueville discerned over 125 years before Eisenhower that the utilitarian pursuit of scientific knowledge would imperil democracy, above all by leading men to live and think in the short term. “To minds thus predisposed, every new method that leads by a shorter road to wealth, every machine that spares labor, every instrument that diminishes the cost of production, every discovery that facilitates pleasures or augments them, seems to be the grandest effort of the human intellect. It is chiefly from these motives that a democratic people addicts itself to scientific pursuits.” In a brief but telling section of his address, Eisenhower warns against the tendency to “live only for today,” urging his fellow citizens to think in terms of generational debts and obligations lest democracy become “the insolvent phantasm of tomorrow.”

We now tend to think our various forms of insolvency—economic, certainly; in natural resources, as gathering evidence suggests; and morally, at the root of our bankruptcy—can be answered by the application of better scientific technique. What America’s second voice has warned all along, and what Eisenhower powerfully articulated 50 years ago, was that our faith in science will not save us, but may in fact be the very source of our insolvency. What is needed instead is a sounder idea of liberty—in which (to paraphrase the forgotten second verse of “America the Beautiful”) we confirm our soul in self-control and find liberty in law.

Patrick J. Deneen is the Tsakopoulos-Kounalakis Associate Professor of Government at Georgetown University, where he is director of the Tocqueville Forum on the Roots of American Democracy.

This article is part of a symposium on the fiftieth anniversary of Eisenhower’s Farewell Address and the military-industrial complex.

Drafting History Robert Schlesinger How–and why–Ike’s farewell was written.  The Other Eisenhowers Bill Kauffman Ike’s anti-militarist roots. Read Eisenhower’s Address > Watch a Video >	.	The Liberal Complex Michael C. Desch Idealism, not economics, drives U.S. militarism.  I Don’t Like Ike Lew Rockwell He vastly expanded the garrison state.
This special symposium would not be possible without the support of our donors and print subscribers. Please make a donation or subscribe today!

 

- va urma –

Hurduzeu, Racu si Platon

Creştinism, Contra-Revoluţie şi Fascism: Eseu despre virtuţile, dinamica istorică şi limitele dreptei, de Alexandru Racu:

Introducere

Jean-François Lyotard, unul dintre principalii teoreticieni ai postmodernismului, se arăta cândva îngrozit de faptul că filozofia şi politica moderne au luat naştere sub semnul unei « crime oribile », mai exact, decapitarea lui Ludovic al XVI-lea, pe care Lyotard îl descrie drept « un rege viteaz şi demn de toată dragostea, care reprezenta întruparea ideii de legitimitate »[1]. Nu trebuie uitat însă că deconstrucţia postmodernă, denunţând violenţa inerentă oricărei metaparadigme, îşi ia printre altele drept ţintă – şi aparent drept principala ţintă – raţionalismul iluminist, sau, altfel spus, discursul fondator al modernităţii.

Conceptele de dreapta si stânga apar în gândirea politică europeană odată cu Revoluţia Franceză. În Adunarea Stărilor Generale, convocată de Ludovic al XVI-lea în mai 1789, partizanii monarhiei s-au aşezat la dreapta regelui iar oponenţii ei la stânga sa. În acest sens, aşezarea istorică a dreptei a fost asociată cu o serie de categorii ce aparţineau ordinii instituite şi care se voiau a fi distruse prin intermediul violenţei politice de către stânga. Dreapta, aşadar, va fi de acum considerată drept partidul care se aşează de partea trecutului istoric, a tradiţiei, a autorităţii (politice şi religioase) instituite, o serie întreagă de categorii care, în discursul stângii, erau reduse la un singur element : « privilegiile » – nişte interese sociale cât se poate de circumscrise şi « nenobile », ascunse în spatele unei « ideologii » de clasă; temă ce va fi perpetuată de către marxism.

De la 1789 încoace, sub atacurile repetate ale stângii, dreapta tradiţională (care nu are nimic de-a face cu « dreapta » neoliberală ce coabitează de minune cu marxismul cultural, dreaptă neoliberală care reprezintă adevăratul învingător al istoriei politice a secolului XX) a pierdut şi continuă să piardă tot mai mult teren în societăţile europene. De cealaltă parte, în tot acest timp, proiectele contra-revoluţionare ale dreptei şi diversele lor metamorfoze, au rămas, per ansamblu, în cel mai bun caz sterile. Presupusa contra-revoluţie a dreptei europene din perioada interbelică a sfârşit nu doar printr-o catastrofă umanitară de proporţii teribile; dincolo de acest aspect, instrumentalizarea perversă a categoriilor dreptei de către mişcările fasciste a aruncat instituţiile tradiţionale într-o criză de legitimitate şi mai profundă, transformându-le în ţinte cu grad sporit de expunere la atacurile noii retorici de stânga (antifascistă şi care vede fascism în orice înrădăcinare şi în orice mişcare non-centrifugă). Per ansamblu, în cele din urmă, extrema dreaptă interbelică nu a făcut decât să grăbească triumful politic şi cultural al stângii.

Astăzi există gânditori cu sensibilitate conservatore care, conştientizând cât se poate de lucid dezastrul către care ne împinge în mod inexorabil capturarea cvasitotală a culturii societăţilor occidentale de către discursul actualei stângi libertare, afirmă pe de altă parte faptul conform căruia cea mai bună strategie politică în faţa acestui fenomen este aceea de a nu face nimic. Orice s-ar încerca, oricât de bune ar fi intenţiile, spun unii, reacţiunea nu va face decât să accelereze sfârşitul catastrofal. Astfel, dreapta pare condamnată să aleagă între regresiunea nostalgică cu rezonanţă patetică (dacă nu chiar penibilă), sau să se limiteze la aşteptarea pasivă şi perplexă a Apocalipsei.

[... citeste restul eseului pe alexandruracu.wordpress.com ...]

 

Ceea ce, întru Adevăr, contează, de Ovidiu Hurduzeu:

Pentru a ieşi din criza actuală este nevoie să distrugem, unul câte unul, idolii şi tabuurile lumii contemporane. Astăzi nu ne mai închinăm la copaci – deşi ecologiştii radicali au regresat către animismul tribal – ci la fantasmele unei lumi artificiale, de la idolii consumismului la cei ai sclaviei corporatiste. Am sacralizat secularismul, confortul, tehnologia, virtualul şi abstractul. Pe toate canalele ni se tot vorbeşte de raţiune, responsabilitate, tehnologie, eficienţă, „spirit ştiinţific“ pentru a se ascunde faptul că trăim într-un univers absurd, un Matrix satanic unde la tot pasul ne lăsăm vrăjiţi de noi şi noi demoni. Pe 3 mai 1961, Hruşciov îl avertiza pe Abdel Nasser: „Cu toată seriozitatea, vreau să-ţi spun: comunismul este sacru“. O frază pe care a repetat-o în diferite ocazii. Brejnev declara pe 28 octombrie, 1971: „Pentru un comunist sovietic tot ceea ce este legat de viaţa, activitatea şi numele lui Lenin este sacru“. Tot sacru este şi capitalismul pentru un ideolog al neoconservatorismului precum Michael Novak; marea corporaţie, consideră Novak, ar trebui privită într-o lumină teologică întrucât ea reprezintă „vocaţia sobornicească în activitatea economică“ iar „în cadrul lumii seculare, este cea mai apropiată de biserică“.

[... citeste restul pe atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com ...]

 

Economia de piaţă şi minciuna de subzistenţă, de Mircea Platon:

Motto: “Dacă cineva nu e oligarh, înseamnă că ceva nu e în regulă cu el.Toţi am pornit de la aceleaşi condiţii, oricine ar fi putut deveni oligarh.”(Mihail Hodorkovski, considerat astăzi un martir al pieţei libere, la sfârşitul anilor ’90)

 

1. (Neo)(Ordo)liberalii români nu citesc Wall Street Journal. Nici vorbă. Citesc, şi citează, de douăzeci de ani, pe optsprezece voci, doar Cărticica Şefului de Stat Minimal. De acolo, din lista bibliografică obligatorie şi exclusivă, află de “valorile modernităţii”. Care ar fi de centru. Adică de dreapta. Adică anticomuniste. Şi antifasciste. Mai ales antifasciste. Pentru că, după cum le spune unul din cei patru mari activişti minimali care erau trei, şi ăia vai de ei, Piciu şi Grivei, comunismul = stalinism = naţional-comunism = fascism = legionarism. Iar dacă dreapta e de centru, iar centrul e moderat în fermitate şi ferm în moderaţie, atunci dreapta se defineşte mai ales nu ca mod de viaţă, ca adevăr adică, ci doar ca mod de operare, ca minciună asumată tehnocratic.

De aceea, în România, economia de piaţă se bazează pe minciuna de subzistenţă. Minţi ca să te vinzi. Şi te vinzi ca să trăieşti. Te descurci. Sistemul se sprijină pe trepăduşi, pe spirite de închiriat. Dacă regimul comunist a produs, în ultimele-i două decenii, o mulţime de sub-ingineri, regimul capitalist produce, de două decenii, o mulţime de sub-gânditori: adică de spirite subalterne sub nivelul mării. Îi voi numi deci sub-marine: entităţi care se dau la fund, ţin legătura cu realitatea doar prin periscop, şi pot fi scufundate cu o singură şarjă.

[... citeste restul pe mirceaplaton.com ...]

PNŢCD Cluj cere Patriarhului condamnarea publică a abdicării Regelui

Il asteptam pe Prea Fericitul Daniel sa ia crucea in mana si sa rosteasca Adevarul in vremuri in care clerul si-a pierdut total simtul politic si responsabilitatea sociala. 

In ultimii 70 de ani, clerul Bisericii s-a automutilat practicand moralismul asa cum politicienii s-au decredibilizat practicand politicianismul. Moralismul si politicianismul sunt cele doua fete ale spalarii pe creiere prin propaganda la care atat clerul cat si politicienii au fost redusi. Moralismul si politicianismul – cele doua carii care se sustin reciproc si care mananca pe dinauntru vocatia misionara a preotului precum si profesionalismul politicianului. In ultimii 70 de ani politizarea excesiva a societatii romanesti a cuprins si clerul Bisericii care nu mai are de gand sa iasa din scleroza moralist-politicianista!

Ceea ce inseamna ca nu Biserica si nu Politica sunt in criza, ci, cum spune Tutea, personalul administrativ care le locuieste e in criza.

Romania Libera - http://www.romanialibera.ro/actualitate/politica/taranistii-cer-patriarhului-condamnarea-publica-a-abdicarii-regelui-mihai-211465.html

PNŢCD Cluj cere Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, PF Daniel, condamnarea publică a abdicării Regelui Mihai printr-o decizie a Sfântului Sinod, pe motiv că autorităţile comuniste au rupt la 30 decembrie 1947 “un legământ consfinţit de către Biserică”, transmite Mediafax.

Potrivit unei scrisori deschise adresată, miercuri, Patriarhului Daniel, PNŢCD Cluj a susţinut că Biserica are datoria sfântă să lupte pentru biruinţa adevărului, dreptăţii şi binelui în lupta cu minciuna, nedreptatea şi răul.

“Pe data de 30 decembrie se împlinesc 63 de ani de la aşa-zisa abdicare a Regelui Mihai, proclamarea formei de stat republicane şi deplina instaurare a sistemului comunist în România. Acest eveniment important din istoria ţării a avut nefaste consecinţe politice, sociale, economice, morale şi juridice. La 30 decembrie 1947 comuniştii au rupt un legământ consfinţit de către Biserică şi, prin urmare, în spiritul adevărului şi dreptăţii, solicităm Prea Fericirii Voastre condamnarea publică a acestui moment printr-o decizie a Sfântului Sinod al BOR. Biserica are datoria sfântă să lupte pentru biruinţa adevărului, dreptăţii şi binelui în lupta cu minciuna, nedreptatea şi răul”, se arată în comunicat.

Ţărăniştii clujeni au subliniat că sistemul izolaţionist al regimului comunist a determinat o gravă înapoiere faţă de restul lumii civilizate, iar regimul totalitarist “a încălcat toate libertăţile fundamentale”.

Reprezentanţii PNŢCD au precizat că abdicarea Regelui Mihai este un act lovit de nulitate şi că populaţia României nu a fost consultată în legătură cu schimbarea formei de stat.

“Orice act realizat sub presiunea vreunui şantaj este considerat nul din punct de vedere juridic, iar demisia regelui a fost şantajată cu executarea a peste 1.000 de studenţi anticomunişti. Legiferarea abdicării regelui şi proclamării republicii (reprezentată de Legea 363) nu a întrunit în Parlament nici măcar cvorumul de şedinţă”, se menţionează în scrisoare deschisă.

De asemenea, ţărăniştii clujeni au subliniat că, din punct de vedere mistic, “în faţa Divinităţii, Mihai I a fost uns şi binecuvântat de către Biserică în calitate de rege al României, iar acest act reprezintă un legământ sacru care a fost desfiinţat de teroarea ocupaţiei bolşevice”

Falimentul sistemului educational modern

Avocatul care i-a scăpat pe ţărani de cămătari

Distributismul bancar in Romania. Cand statul si bancile kapitaliste merg mana in mana provocand crize, saracie si mafie, niciun partid politic din Romania nu spune adevarul. Care e de fapt cauza crizei si care e solutia? Jaful e “mama” actualului sistem politic care saraceste din ce in ce mai mult poporul, in timp ce mafia politica si intelectuala prospera pe banii corporatiilor germane! “Elita intelectuala” nu a fost capabila sa se autofinanteze din fonduri romanesti, in schimb accepta milioane de euro din afara, traind pe ce au altii si gandidnd “independent”, tinand in acelasi timp si predici despre “lenea neamului” si despre cum putem deveni o forta economica!

Puteti citi in Romania Libera de azi un articol care ilustreaza perfect ce romani au facut ISTORIE in Romania, ce e puterea adevarata, ce inseamna sa fii o forta economica de dezvoltare durabila si locala.

Din vistieria băncii s-au cumpărat rase superioare de animale. A fost achiziţionată moşia Vlădoianu, pământul fiind împărţit sătenilor, care au fost împro-prietăriţi. Ba au mai primit şi echipamente – joagăre şi circulare – pentru exploatarea lemnului. S-a făcut o bibliotecă în Novaci, cu 2.000 de volume, iar tinerii cu perspectivă primeau burse de studii.

Brezulescu i-a reprezentat gratuit pe ţărani, ca avocat, în sute de procese împotriva cămătarilor. Sătenii nu-şi puteau achita vechile împrumuturi, riscând să-şi piardă pământul, pus drept garanţie.

http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/documentar/avocatul-care-i-a-scapat-pe-tarani-de-camatari-208699.html

La loc (tele)comanda!, Mircea Platon

- posmagi muieţi pentru leneşii de stânga şi de dreapta -

Imprimă articolul

1. La începutul anului 2003, Germania era în şoc: ministrul de finanţe social-democrat Hans Eichel dezvăluise că bugetul federal al Germaniei are o “gaură” de 15 miliarde de euro.1 Germania depăşise deja deficitul bugetar de 3% permis de acordurile care au stat în anii ’90 la baza creării euro. Economia Germaniei, anunţau agenţiile de presă, era în “pragul recesiunii”.2 Şomajul era în creştere, iar Cancelarul Gerhard Schroeder (la putere între 1998-2005) anunţa măsuri de reducere a ajutoarelor de şomaj şi a pensiilor. Sute de mii de oameni protestau în stradă. Atât patronatul cât şi sindicatele se arătau puţin dispuse să facă sacrificii reale pentru a accepta reformele lui Schroeder.3 În 2005, după adoptarea unui plan de măsuri dure de reducere a ajutoarelor de şomaj, Gerhard Schroeder a pierdut alegerile în favoarea Angelei Merkel.

2. În 2010, agenţiile de presă şi editorialiştii se entuziasmează de performanţele economiei germane.4 Prin contrast cu ceea ce presa engleză a numit “PIGS” (Portugalia, Italia, Grecia, Spania), dar şi cu Irlanda, Franţa, România sau chiar Marea Britanie, Germania apare ca un model de hărnicie şi cumpătare. Faptul că întreaga Europă are de ales între prăbuşirea totală şi pax germanica nu miră pe nimeni. Şi nici nu scandalizează. La urma urmelor, nemţii nu fac nimic altceva decât să vină şi să repare ce-au stricat alţii, să pună ordine cu eficienţă tipică în neorânduiala celtico-mediteraneano-balcanică a altora: “Nu vreau să critic Germania în nici un fel. Nu a fost ceva ce a căutat. Mai degrabă a fost ceva ce i s-a aruncat în braţe datorită propriei conştiinciozităţi, hărnicii şi constante aplicări a inteligenţei la economia reală mai degrabă decât la cea virtuală.”5Aşadar, în numai 5 ani, din 2005 şi până astăzi, nemţii au muncit atât de mult încât au ajuns să cumpere insulele grecilor la pachet cu jumătate din continent. Cum e cu putinţă acest lucru?

[... citeste restul pe mirceaplaton.com ]

 

George Friedman, fondatorul Stratfor: Problema este ca Romania nu si-a creat o politica externa pe cont propriu

Cred ca acest interviu e unul care pune punctul pe i in ce priveste politica economica si externa a R0maniei din ultimii 20 de ani. Trebuie citit, recitit, recitit, recitit. Cu ce ne mint politrucii de la Bucuresti si ce spun specialistii. Semnalele au fost date: “baieti, nu mai merge sa va milogiti la Poarta UE, NATO, SUA, FMI. Riscati daca vreti sa fiti o natiune respectata in lume.”

Baconschi e in off-side. Clasa politica de la Bucuresti primeste o palma dura. Se pare ca, in momentul de fata, politicienii romani pur si simplu nu mai sunt agreati peste Ocean.

Vezi si “Romania se numara printre tarile care in viitor ar putea sa lupte pentru autonomia lor impotriva zonelor concurente de influenta”, se afirma intr-un articol publicat de revista “Newsweek” sub semnatura profesoruluiJoel Kotkin. Romania se afla in grupul asa-numitelor “state de frontiera”, alaturi de Belgia, Cehia, Ungaria, Irlanda sau Marea Britanie. La randul ei, Moldova este plasata in zona Noului Imperiu rus. Materialul sustine ca asa-numitele “legaturi tribale” (in care sunt incluse rasa, etnia si religia) devin in prezent “mult mai importante decat granitele”. -> http://www.hotnews.ro/stiri-international-7851975-noua-ordine-mondiala-viziunea-newsweek-romania-grupul-statelor-frontiera-alaturi-belgia-cehia-ungaria-irlanda-sau-marea-britanie.htm

>>> Mihaela Fîrşirotu, profesor de strategia afacerilor, Montreal, Canada: De ce emigrează românii în Canada?
“[...] organizarea unui forum de dezbateri privind modul în care diaspora ar putea transfera cele mai bune practici sociale, administrative, de cooperaţie şi de afaceri din societatea de adopţie în România.”

 

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-8042524-video-george-friedman-fondatorul-stratfor-romania-terbuie-invete-fie-mai-periculoasa-pentru-exista-fie-risc-pentru-rusi-germani-dece-nu-americani.htm?cfnl=

Cateva fragmente tari.

UE si NATO nu asigura Romaniei securitatea la care se gandea cand a vrut sa adere, de aceea Romania trebuie sa isi intareasca suveranitatea, sa​ aiba propria politica, bazata pe urmarirea intereselor nationale, spune fondatorul Stratfor, George Friedman intr-un interviu acordat HotNews.ro.

Este orientata spre UE, dar este una dintre multele tari din uniune al carei loc nu este acolo.
Sa ne uitam la structura de baza a UE. In centru este Germania. Germania este o putere exportatoare masiva, al carei model este ciudat, pentru ca a inceput cu un model de tara exportatoare si asta nu a incetat nici acum.Pentru ca Romania sa se dezvolte, trebuie sa profite de avantajul sau competitiv. Iar avantajul ei este sa devina o tara exportatoare. Problema este ca in centrul UE se gaseste o putere gigantica ce exporta in Romania si este foarte greu pentru Romania sa gaseseasca locul in UE unde sa-si vanda bunurile.

Ca sa fii o natiune suverana e nevoie sa ai controlul asupra suveranitatii, a viitorului tau national, a puterii militare si economice pe care o ai. Romanii – si nu numai ei – si-au spus ca, daca sunt membri ai UE si NATO aceste organizatii vor avea grija de ea si ea va fi libera sa se ocupe de alte lucruri. Si cred ca asta e problema: pentru ca eu nu cred ca UE are grija de voi, in mod cert nu cred ca NATO o face, ca v-ar proteja daca s-ar intampla ceva. Traiti intr-o parte foarte periculoasa a lumii in care oricand se poate intampla ceva. Si trebuie sa va dezvoltati institutiile suveranitatii, dar asta se face greu, este scump si nu e tocmai confortabil. In aceasta faza se afla Romania.

Pentru 20 de ani a fost mai usor si cred ca faceti confuzie intre acesti 20 de ani si viitorul vostru. Rusii isi revin, germanii isi joaca jocul, americanii isi joaca jocul – care e diferit de al tuturor celorlalti – iar Romania are chestiuni strategice de clarificat, decizii strategice de luat. Iar ceea ce face ea in UE si NATO este sa se eschiveze de la a lua decizii strategice. Lasandu-le pe seama altora. Si nu merge asa.

Aceasta era ideea in intreaga Europa, ca UE va rezolva problemele, dar acum nu mai suntem in 2005, ci in 2010, la doi ani dupa 2008, cand Romania are un sistem bancar detinut in mod coplesitor de banci staine, cel din Cehia e detinut in proportie de 96% de banci straine.

Aveti un sistem financiar care nu e numai sub controlul Bruxelles-ului, ci si sub controlul italian, austriac si al altora. Chestiunea e urmatoarea: ati fost dispusi sa renunati la suveranitate in schimbul securitatii. Si intrebarea este: sunteti in siguranta? Infloreste economica romaneasca? Ideea este sa lasati sa treaca doar cativa ani. Eu insa cred ca atunci cand in centrul UE se afla o masina uriasa de export, tarile mai mici nu isi pot gasi un loc in UE si nu se pot proteja de exporturile germane. Nu vad in UE siguranta economica pe care o cautati. NATO, in ciuda intalnirilor institutionalizate, nu mai functioneaza ca o alianta militara.

Dar Romania trebuie sa se intoarca la istorie si asta e greu, pentru ca n-a fost niciodata o parte a istoriei, spre deosebire de Polonia, sau chiar Ungaria.

Romania trebuie sa isi construiasca propriile capacitati, dar in acelasi timp trebuie sa aiba relatii bilaterale. Una cu SUA, alta cu Turcia, o mare putere la Marea Neagra. Marele noroc al Turciei este ca nu e membra a UE, altfel nu s-ar fi descurcat atat de bine cum o face acum. Este un potential partener comercial, un investitor, un hub energetic, si voi puteti deveni un punct nodal energetic prin proiectul AGRI, iar Azerbaidjanul este puternic influentat de Turcia. Conceputul cooperarii la Marea Neagra are sens, iar in acest context, Turcia este o mare putere, nu mai e Turcia de acum 10 ani. O orientare a Romaniei in aceasta directie, fara sa se neglijeze UE, ar fi foarte buna.

Romania trebuie sa ia decizii care au sens geografic si economic. Si, uitandu-ne la Marea Neagra, puteti avea succes. Rusii vorbesc cu turcii pentru ca au o armata mare, au o economie solida si le vorbesc cu grija. Ca sa-si pastreze pozitia, Romania trebuie sa aiba ceva care sa ingrijoreze rusii, sau germanii sau chiar americanii. Romania nu poate fi luata ca atare.

Un alt lucru pe care trebuie sa il aiba este o armata. Nu esti ascultat cu atentie in lumea asta daca nu ai o armata. Veti zice ca e costisitoare. Iar eu va voi spune sa va uitati la secolul trecut: 5% din PIB ar fi o suma colosala, dar ce ati fi platit sa evitati rusii si germanii. Daca voi credeti ca nu mai exista amenintari si nu vor mai exista, atunci sunteti intr-o pozitie foarte rationala. Pe de alta parte, trebuie sa va ganditi ca in aceasta parte de lume nu a fost un secol fara vreo tragedie. Si in aceste conditii 5% nu inseamna atat de mult.

Sunt doua chestiuni: nu poti ajuta o tara care se prabuseste intr-o saptamana. Si in al doilea rand, in aceasta lume nimeni nu ajuta o tara care nu se poate ajuta singura. Ideea ca germanii vor trimite tinerii sa lupte si sa moara in interesul Romaniei nu e rationala. Poti argumenta ca  Rusia nu va fi agresiva, poate ca nu va fi, dar in trecut, de fiecare data cand o tara est-europeana a pariat ca o alta nu va fi agresiva, a pierdut.

Cred ca Romania este la un punct de rascruce. Epoca sa de post-razboi rece s-a terminat. S-a terminat in 2008-2009 si inca nu si-a definit cum va merge inainte si e greu sa-si doreasca o continuare a unei epoci trecute.

E interesant ca romanii se vad mai slabi decat ii vad altii: e o tara in sud-estul Europei, este mare, substantiala, poate insemna ceva. Dar romanii vor sa creada ca sunt slabi, pentru ca, daca sunt foarte slabi, nu trebuie sa actioneze, iar ei vor sa evite actiunea. Este ca si cum uneori isi spun ca, daca se conving ca sunt neajutorati, istoria isi va urma cursul si ei nu pot impiedica asta. Insa eu am sentimentul ca sunt constienti de asta, insa nu vor face nimic in aceasta privinta. (…) Exista un fel de pace in neajutorare. Cand esti neajutorat, nu poti face nimic.

In final Romania se va intoarce la istorie si va deveni o natiune istorica, actionand, asumandu-si riscuri. Va fi dureros psihologic, tind sa cred ca in Romania crizele nu sunt materiale, sunt psihologice.

Va vad ingrijorati din cauza Rusiei, in timp veti fi ingrijorati si referitor la Turcia. Insa problema voastra este construirea propriei coalitii, nu adaugandu-va unei coalitii. Iar ea este Intermarium, singura capabila sa va asigure promovarea propriilor interese.

Un mare pericol e daca Germania isi creeaza o coalitie pe la spatele vostru cu rusii, sunteti in capcana de aceasta data. Dar Romania a fost mereu prinsa intre mari puteri, calcata in picioare in drumul lor spre o alta destinatie. Provocarea pentru Romania este sa invete sa devina mai periculoasa pentru a exista.

America distributista

Un documentar despre economia reala aici:

Click pe imagine!

The Cooperative Model as a Potential Component of Structural Reform Options for Fannie Mae and Freddie Mac

GAO-11-33R November 15, 2010
Full Report (PDF, 43 pages)   Accessible Text

Summary On September 6, 2008, the Federal Housing Finance Agency (FHFA) placed the Federal National Mortgage Association (Fannie Mae) and the Federal Home Loan Mortgage Corporation (Freddie Mac) into conservatorships. FHFA took this step after concern developed that the deteriorating financial condition of the two government-sponsored enterprises (GSE), which had about $5.4 trillion in combined financial obligations, threatened the stability of financial markets. Since then, the Department of the Treasury (Treasury) has provided financial support to Fannie Mae and Freddie Mac (the enterprises) to help stabilize their financial condition and help ensure their ability to continue to support housing finance. As of September 2010, Treasury had provided about $150 billion in capital contributions to support the enterprises, and the Congressional Budget Office has estimated that the total cost to taxpayers could be nearly $400 billion over a 10-year period. In recent months, Congress and the administration have been considering a variety of proposals to reform the enterprises in order to help ensure their safety and soundness and the effectiveness of the U.S. housing finance system. We issued a report under the Comptroller General’s authority on structural reform options for the enterprises in September 2009 and, on the basis of subsequent congressional interest, we conducted this work as a follow-up effort, also under the Comptroller General’s authority. This letter summarizes briefings that we provided to the staffs of the Senate Committee on Banking, Housing, and Urban Affairs and the House Financial Services Committee. Our objectives were to (1) identify the key characteristics of the cooperative model, (2) discuss the cooperative model’s potential role as part of any long-term structural reform option for the enterprises, (3) discuss some likely advantages and disadvantages of the cooperative model as a potential reform option for the enterprises, and (4) identify some of the key decisions that Congress and the administration would have to make to initiate overall structural reform for the enterprises and design an effective transition process…….