Hurduzeu, Racu si Platon

Creştinism, Contra-Revoluţie şi Fascism: Eseu despre virtuţile, dinamica istorică şi limitele dreptei, de Alexandru Racu:

Introducere

Jean-François Lyotard, unul dintre principalii teoreticieni ai postmodernismului, se arăta cândva îngrozit de faptul că filozofia şi politica moderne au luat naştere sub semnul unei « crime oribile », mai exact, decapitarea lui Ludovic al XVI-lea, pe care Lyotard îl descrie drept « un rege viteaz şi demn de toată dragostea, care reprezenta întruparea ideii de legitimitate »[1]. Nu trebuie uitat însă că deconstrucţia postmodernă, denunţând violenţa inerentă oricărei metaparadigme, îşi ia printre altele drept ţintă – şi aparent drept principala ţintă – raţionalismul iluminist, sau, altfel spus, discursul fondator al modernităţii.

Conceptele de dreapta si stânga apar în gândirea politică europeană odată cu Revoluţia Franceză. În Adunarea Stărilor Generale, convocată de Ludovic al XVI-lea în mai 1789, partizanii monarhiei s-au aşezat la dreapta regelui iar oponenţii ei la stânga sa. În acest sens, aşezarea istorică a dreptei a fost asociată cu o serie de categorii ce aparţineau ordinii instituite şi care se voiau a fi distruse prin intermediul violenţei politice de către stânga. Dreapta, aşadar, va fi de acum considerată drept partidul care se aşează de partea trecutului istoric, a tradiţiei, a autorităţii (politice şi religioase) instituite, o serie întreagă de categorii care, în discursul stângii, erau reduse la un singur element : « privilegiile » – nişte interese sociale cât se poate de circumscrise şi « nenobile », ascunse în spatele unei « ideologii » de clasă; temă ce va fi perpetuată de către marxism.

De la 1789 încoace, sub atacurile repetate ale stângii, dreapta tradiţională (care nu are nimic de-a face cu « dreapta » neoliberală ce coabitează de minune cu marxismul cultural, dreaptă neoliberală care reprezintă adevăratul învingător al istoriei politice a secolului XX) a pierdut şi continuă să piardă tot mai mult teren în societăţile europene. De cealaltă parte, în tot acest timp, proiectele contra-revoluţionare ale dreptei şi diversele lor metamorfoze, au rămas, per ansamblu, în cel mai bun caz sterile. Presupusa contra-revoluţie a dreptei europene din perioada interbelică a sfârşit nu doar printr-o catastrofă umanitară de proporţii teribile; dincolo de acest aspect, instrumentalizarea perversă a categoriilor dreptei de către mişcările fasciste a aruncat instituţiile tradiţionale într-o criză de legitimitate şi mai profundă, transformându-le în ţinte cu grad sporit de expunere la atacurile noii retorici de stânga (antifascistă şi care vede fascism în orice înrădăcinare şi în orice mişcare non-centrifugă). Per ansamblu, în cele din urmă, extrema dreaptă interbelică nu a făcut decât să grăbească triumful politic şi cultural al stângii.

Astăzi există gânditori cu sensibilitate conservatore care, conştientizând cât se poate de lucid dezastrul către care ne împinge în mod inexorabil capturarea cvasitotală a culturii societăţilor occidentale de către discursul actualei stângi libertare, afirmă pe de altă parte faptul conform căruia cea mai bună strategie politică în faţa acestui fenomen este aceea de a nu face nimic. Orice s-ar încerca, oricât de bune ar fi intenţiile, spun unii, reacţiunea nu va face decât să accelereze sfârşitul catastrofal. Astfel, dreapta pare condamnată să aleagă între regresiunea nostalgică cu rezonanţă patetică (dacă nu chiar penibilă), sau să se limiteze la aşteptarea pasivă şi perplexă a Apocalipsei.

[... citeste restul eseului pe alexandruracu.wordpress.com ...]

 

Ceea ce, întru Adevăr, contează, de Ovidiu Hurduzeu:

Pentru a ieşi din criza actuală este nevoie să distrugem, unul câte unul, idolii şi tabuurile lumii contemporane. Astăzi nu ne mai închinăm la copaci – deşi ecologiştii radicali au regresat către animismul tribal – ci la fantasmele unei lumi artificiale, de la idolii consumismului la cei ai sclaviei corporatiste. Am sacralizat secularismul, confortul, tehnologia, virtualul şi abstractul. Pe toate canalele ni se tot vorbeşte de raţiune, responsabilitate, tehnologie, eficienţă, „spirit ştiinţific“ pentru a se ascunde faptul că trăim într-un univers absurd, un Matrix satanic unde la tot pasul ne lăsăm vrăjiţi de noi şi noi demoni. Pe 3 mai 1961, Hruşciov îl avertiza pe Abdel Nasser: „Cu toată seriozitatea, vreau să-ţi spun: comunismul este sacru“. O frază pe care a repetat-o în diferite ocazii. Brejnev declara pe 28 octombrie, 1971: „Pentru un comunist sovietic tot ceea ce este legat de viaţa, activitatea şi numele lui Lenin este sacru“. Tot sacru este şi capitalismul pentru un ideolog al neoconservatorismului precum Michael Novak; marea corporaţie, consideră Novak, ar trebui privită într-o lumină teologică întrucât ea reprezintă „vocaţia sobornicească în activitatea economică“ iar „în cadrul lumii seculare, este cea mai apropiată de biserică“.

[... citeste restul pe atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com ...]

 

Economia de piaţă şi minciuna de subzistenţă, de Mircea Platon:

Motto: “Dacă cineva nu e oligarh, înseamnă că ceva nu e în regulă cu el.Toţi am pornit de la aceleaşi condiţii, oricine ar fi putut deveni oligarh.”(Mihail Hodorkovski, considerat astăzi un martir al pieţei libere, la sfârşitul anilor ’90)

 

1. (Neo)(Ordo)liberalii români nu citesc Wall Street Journal. Nici vorbă. Citesc, şi citează, de douăzeci de ani, pe optsprezece voci, doar Cărticica Şefului de Stat Minimal. De acolo, din lista bibliografică obligatorie şi exclusivă, află de “valorile modernităţii”. Care ar fi de centru. Adică de dreapta. Adică anticomuniste. Şi antifasciste. Mai ales antifasciste. Pentru că, după cum le spune unul din cei patru mari activişti minimali care erau trei, şi ăia vai de ei, Piciu şi Grivei, comunismul = stalinism = naţional-comunism = fascism = legionarism. Iar dacă dreapta e de centru, iar centrul e moderat în fermitate şi ferm în moderaţie, atunci dreapta se defineşte mai ales nu ca mod de viaţă, ca adevăr adică, ci doar ca mod de operare, ca minciună asumată tehnocratic.

De aceea, în România, economia de piaţă se bazează pe minciuna de subzistenţă. Minţi ca să te vinzi. Şi te vinzi ca să trăieşti. Te descurci. Sistemul se sprijină pe trepăduşi, pe spirite de închiriat. Dacă regimul comunist a produs, în ultimele-i două decenii, o mulţime de sub-ingineri, regimul capitalist produce, de două decenii, o mulţime de sub-gânditori: adică de spirite subalterne sub nivelul mării. Îi voi numi deci sub-marine: entităţi care se dau la fund, ţin legătura cu realitatea doar prin periscop, şi pot fi scufundate cu o singură şarjă.

[... citeste restul pe mirceaplaton.com ...]

A inceput campania electorala. Nu va lasati mintiti. Escrocul capitalist (camatar) Baconschi e in cautare de votangii

Citesc stirea ca Ministrul de Externe, Teodor Baconschi, a declarat, vineri, ca Romania are un potential agricol enorm si ca “ar putea sa redevina, intr-o forma extrem de tehnologica si cu standardele de securitate alimentara necesare, un nou granar al Europei”.

Nu va lasati mintiti! Cu un escroc capitalist ca Baconschi la putere nu vom ajunge niciodata granarul Europei. Baconschi a inceput vanatoarea de votangii, e in campanie electorala. Atentie: distributismul (adevarata stiinta a pietei libere), si nu capitalismul a facut din Romania granarul Europei in interbelic. Iuliu Maniu, Virgil Madgearu, Nicolae Iorga – democratii distributisti despre care liberalii (citeste camatarii) din gasca lui Baconschi nu sufla o vorba in “tratatele” lor “politice”.

Adrian Papahagi, coordonatorul colectiei “Democratia crestina” alaturi de Neamtu la editura Curtea Veche, a scris in 22 un eseu de o inconsecventa uluitoare pentru un doctor al Universitatii Sorbona. http://www.revista22.ro/22-plus-cre351tinism-351i-democra355ie-8134.html

Se face elogiul “Parintilor Fondatori ai Uniunii Europene” – de parca democratia crestina incepe odata cu Uniunea Europeana – , nu se spune absolut nimic despre democratia romaneasca interbelica – Iuliu Maniu, Virgil Madgearu (campionii democratiei crestine romane, dar ne-am obisnuit sa se treaca sub oblon traditia democrata romana, asa ceva nu exista!) – , se mimeaza personalismul crestin cu cea mai mare inconstienta posibila, se ataca justitia sociala stangista, dar nu se spune ce fel de justitie sociala propune personalismul crestin – asta ar duce la distributism, deci nu e bine – , se pune intr-o lumina favorabila Partidul Popular European, desi Partidul Conservator Britanic a iesit din el – ma rog, Papahagi stie mai multa democratie crestina decat doctrinarii anglo-saxoni ai democratiei crestine -, dupa ce ataca in primul paragraf relativismul iluminist – “Aşa de însetat să fie românul după relativismul progresist al luminilor încât să-şi fi pierdut apetenţa pentru certitudinea temeiurilor pe care au clădit generaţiile anterioare?” – mai jos revine la liberalismul utopic si relativist al lui Kant care milita pentru pacea eterna si la iluminismul si sectarismul relativist al lui Locke – “Adevăratul liberal ştie însă, pe urmele lui Locke, Kant sau Tocqueville, că o societate lipsită de religie nu poate avea coeziune”.

Adica hai sa ne invartim cu gratie in jurul ideilor si sa facem un ghiveci ca sa ametim fraierii.

Liberalismul tolereaza doar “ideea de Dumnezeu”, pentru ca nu e personalism, ci individualism, si cauta sa distruga Trinitarismul personalist crestin.

E penibil sa se scrie despre personalismul crestin si in acelasi timp sa se laude liberalismul, cum fac ai nostri “crestin-democrati”. Orice elev de liceu stie ca liberalismul e individualist si ca individualismul e opus personalismului; sa mai fii si doctor la Sorbona (si teolog pe deasupra) sau in vreo alta universitate occidentala si sa pui liberalismul pe aceeasi treapta categoriala cu personalismul…… nu mai spun nimic. Astia sunt “intelectualii” de tranzitie din postcomunism.

Patapievici, Plesu, Liiceanu, Baconschi, Tismaneanu (toti au un arbore genealogic bolsevic) vorbesc foarte frumos despre nimic. Multi cad in capcana de a admira estetica nimicului. Asta e principalul atuu al intelectualului postmodern: e estet al nimicului. E mult mai usor si mai profitabil sa iti educi discursul decat sa spui lucruri care cu adevarat sunt importante. De altfel, utopicii sunt experti in estetica nimicului: lucruri absolut inutile vietii si oranduirii sociale le iau si le imbraca intr-o haina alba si stralucitoare. Morminte frumoase pe dinafara, dar pline de oase goale pe dinauntru.

Anticomunismul de catifea

Mihail Neamtu, director stiintific la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului, a discutat online cu cititorii HotNews.ro

Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului trebuie desfiintat cat mai repede. Mai ales ca mananca o groaza de bani de la buget fara absolut niciun rezultat.

Stati, domnule Neamtu, si filosofati, cercetati si studiati despre crime in institutii ale statului in care nu ar trebui sa se faca asa ceva, ci sa se se promulge LEGI, sa se treaca la fapte. De filosofat se filosofeaza acasa, in biblioteci, in reviste, nu in institutiile statului.

Statul de drept e caractizat de institutii care legifereaza pedepsind atitudinile anti-totalitare, nu filosofand despre crime.

De ce majoritatea romanilor il agreaza pe Ceausescu? Raspunsul e simplu: pentru ca despre comunism s-a filosofat de 20 de ani la TV din scaunele institutiilor statului in loc sa se elaboreze legi in suprema institutie a statului – Parlamentul – care sa pedepseasca si sa interzica muzeele dedicate lui Ceausescu, Zelea Codreanu, etc.

In loc ca statul sa construiasca din banii publici monumentul de la Aiud si alte monumente in memoria victimelor regimului comunist, dl Neamtu cu clica lui de iresponsabili intelectualoizi stau pe banii publici si filosofeaza. Stati, fratilor, si mirati-va de ce romanul e o “lichea”.

In loc ca dl Neamtu sa refuze orice compromis cu statul pana ce acesta nu elaboreaza LEGI care sa sanctioneze atitudinile totalitare, dl Neamtu pretinde ca face ceva bun filosofand despre ce n-ar trebui sa se faca. De cand a intrat in aceasta institutie, dl Neamtu nu filosofeaza despre ce ar trebui sa se faca: adica despre pedepsirea tortionarilor si despre legiferarea sanctiunilor atitudinilor totalitare din societate.

Domnul Neamtu participa la aceasta inginerie culturala care se numeste “anticomunism de catifea”. Macar daca nu am avut o “revolutie de catifea”, sa avem un “anticomunism de catifea”.

O replica ortodoxa data sectei lui Mihail Neamtu

Comunism, capitalism şi creştinism

de Emil Brunner

1. Mărturisirea creştină despre ordinea societăţii şi a vieţii naţionale
E foarte dificil să spui, în doar douăzeci de minute, [4] fără să suni banal, ceva relevant despre uriaşa problemă a ordinii şi dezordinii sociale. De aceea, mă voi mărgini la a vorbi despre un singur punct care îmi pare a fi adevărata rădăcină a întregii dezordini sociale contemporane: masificarea sau depersonalizarea oamenilor în lumea economică de azi, adică faptul că omul a ajuns sau devine din ce în ce mai mult o rotiţă, dependentă şi fără de sens, a unei uriaşe maşinării impersonale. Dacă acest lucru e adevărat – şi, după câte ştiu, toţi cei care şi-au format o opinie confirmă acest lucru – atunci responsabilitatea Bisericii devine imediat, şi fără putinţă de tăgadă, clară.

[... citeste restul aici ...]

Grameen Bank si elita de dumping

Mircea Platon:

Cum putem spune ca evem elitele pe care le meritam atunci cand elitele actuale sunt mostenitoarele conspiratiei comuniste, prin legaturi de familie, ideologie (de la internationalismul comunist la “globalizare”), cult al “minoritatilor active” (http://old.cotidianul.ro/titanic_vals-49883.html) si al conspiratorilor (http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-un-geniu-cu-totul-uitat-894180.html)? O conspiratie nu se combate ideologic, ci prin deconspirare. Actuala lege a “lustratiei”, putina si tarzie, e o noua cacialma a mostenitorilor conspiratiei bolsevice de care vorbea Marcel Mauss.

Avem deci elita pe care o meritam? Nu. Avem o elita de dumping. E elita care exista datorita dezechilibrului financiar si logistic dintre noi si imperiul global neoliberal. A sustine altceva inseamna a face teologia istoriei pe baza unei ploi cu broaste. [... restul pe ziuaveche.ro]

Irina Bazon:

Muhammad Yunus, fondator al băncii Grameen din Bangladeş şi laureat al Premiului Nobel pentru Pace (2006), este iniţiatorul sistemului de microcreditare. Şi-a obţinut doctoratul în studii economice în Statele Unite, după care, renunţând la o carieră promiţătoare acolo, a hotărât să se întoarcă în ţara sa de origine, Bangladeş, devastată de foamete şi sărăcie, pentru a organiza un program economic de combatere a sărăciei. Grameen Bank acordă împrumuturi mici fără garanţie şi fără documente legale persoanelor nevoiaşe, fermierilor, meşteşugarilor, întreprinzătorilor etc., astfel încât aceştia să poată începe o mică afacere care să-i ajute să scape de sărăcie. Împrumuturile sunt acordate unui grup de minim cinci persoane, fiecare procedând ca un fel de girant una pentru cealaltă; pentru a nu atrage dezaprobarea din partea grupului sau a comunităţii, fiecare persoană este responsabilizată, pentru onorarea obligaţiilor de returnare a banilor. Rata de restituire a creditelor s-a dovedit a fi mult mai mare (de la înfiinţarea băncii, au fost returnaţi 99% din banii împrumutaţi) decât în cazul împrumuturilor clasice. Grameen Bank a reuşit să înlăture dependenţa de cămătari şi să pună capăt exploatării la care erau supuşi oamenii săraci de către aceştia.  [... restul pe ziuaonline.ro]

Bonus: http://fora.tv/2008/01/17/Muhammad_Yunus_Creating_a_World_Without_Poverty

“It’s a Trick, We Always Use It.” (calling people “anti-Semitic”)

Sau despre tactica lui Volodea Tismaneanu, prezentata de dna Shulamit Aloni, politician de stanga – asa cum ii place dlui Tismaneanu – si ex-Ministru al Educatiei:

Ce ziceti?

Distributismul ne scoate din criza

Stiati ca…

Associated Press este o cooperativa?

Presedintele Traian Basescu a explicat, dupa intalnirea cu reprezentantii a cinci confederatii sindicale, ca masurile dure pe care le-a propus dupa negocierile cu FMI sunt necesare pentru a preveni o eventuala “grecizare” a Romaniei. Si cere sase luni de pace sociala pentru ca apoi Romania sa treaca pe crestere economica. Gruparea A Treia Forta, prin conferintele pe care Ovidiu Hurduzeu le sustine in orasele din tara, propune o alternativa la “solutiile” actualului Guvern. Un sistem cooperatist modern, dar care-si trage seva din cel care a functionat in Romania interbelica. Si care este viabil pentru orice domeniu.

Un exemplu de peste Ocean este cooperativa Associated Press. Care nu este nici privata, nici de stat. AP este o cooperativa de stiri, detinuta de ziarele americane si de membrii de difuzare. Ei alegconsiliul de administratie care conduce cooperativa.

Nu pot decat sa dau un copy paste:

O sansa pentru Romania, de Mircea Platon.

Falimentul economic al Romaniei e, in primul rand, un faliment constitutional, adica un semn al falsitatii si nocivitatii valorilor, discursurilor, politicilor, institutiilor, si elitelor care au prezidat la conducerea vietii romanilor in ultimele decenii.

Prabusirea economica e semnul anemiei constitutionale, psiho-somatice, de identitate a Romaniei. De aceea, discutiile despre criza economica nu trebuie sa eclipseze, ci sa aduca in prim plan dezbaterea referitoare la reforma constitutionala a Romaniei. In fapt, criza economica ofera romanilor sansa de a cere o adevarata reforma constitutionala, adica o definire clara a valorilor si a institutiilor care pot sluji bunei ordini a statului roman.

Dupa 1989, in prelungirea deceniilor comuniste, Romania s-a aflat, din punct de vedere economic si constitutional, sub semnul lui “merge si asa”, sub semnul adaptabilitatii si flexibilitatii infinite. Dar perpetuarea unei Romanii a tuturor posibilitatilor s-a facut cu pretul crearii unei Romanii imposibile. Asa cum inflatia monetara duce la disparitia valorii pentru ca banii “prosti” alunga de pe piata banii “buni”, Romania invartelii si-a sapat singura groapa. Romania celor pentru care totul are un pret a distrus Romania celor pentru care anumite lucruri au valoare si deci nu se negociaza. Oportunismul, adica cinismul mercenar al celor care politizeaza adevarul si care instrumentalizeaza minciuna dupa cum o cer interesele partidului, a ucis orice principiu. Supravietuirea a distrus viata. “Moderatia” a ucis criteriile si caracterele care fac posibil discernamantul si normalitatea. Am trecut cu vederea faptul ca “flexibilitatea” nu inseamna schimbare, ci capacitatea de a reveni la forma initiala dupa ce ai fost indoit. Flexibilitatea Romaniei tine deci nu de capacitatea ei de a fi in perpetua, oportunista schimbare, ci de capacitatea ei de a reveni la forma normala.

De aceea, nici reforma economica si nici reforma constitutionala nu se pot face tot in numele unei “adaptari” la cerinte si canoane straine Romaniei, la o “normalitate” definita ca medie a unor anormalitati. Cand Arnold Toynbee a folosit, in A Study of History, termenul “fosila” pentru a descrie comunitatea evreiasca, rabinul Jacob Agus i-a reamintit istoricului britanic ca societatile pot fi definite in doua feluri: “In lumea ideilor si a valorilor culturale ‘testul timpului’ e o masura a validitatii si valorii; in lumea speciilor in continua evolutie, rezistenta la schimbare e cel mai mare pacat, ducand la fosilizare si in cele din urma la extinctie. Dar comunitatile religioase si nationale sunt axate si pe valori si pe supravietuire. Filosoful istoriei e indreptatit sa aplice criterii biologice societatilor doar in masura in care acestea sunt axate doar pe supravietuire. Dar valorile universale, reflectand fatete ale adevarului, frumusetii, bunatatii sau sfinteniei sunt in esenta nepieritoare”.

Asadar, concentrandu-se doar pe “supravietuire” si pe “merge si asa”, Romania se misca in zonele darwinismului social si ale supravietuirii “cu orice pret” care ne-au adus in actuala fundatura. Daca insa suntem dispusi sa acceptam ca viata Romaniei depinde nu de adaptarea la mediu, oricat de ticalos are fi el, ci de afirmarea unor valori, atunci s-ar putea sa avem o sansa. Romania trebuie sa devina o prezenta, o afirmatie, nu o simpla disponibilitate de a negocia. si nu putem afirma decat propriile noastre valori, propriul nostru adevar, oricat de umil ar fi el. “Doi si cu doi fac patru” (din 1984 al lui Orwell) sau “imparatul e gol” (Andersen) sunt adevaruri umile, dar care pot sluji de paradigma pentru a construi pe ele si pentru a ne antrena puterea de a judeca si curajul de a afirma de ce am ajuns in aceasta situatie. si nu putem iesi din aceasta situatie pana nu am stabilit cine e responsabil pentru ea, astfel incat sa nu ne dam si a doua oara pe mana acelorasi ageamii sau experti delapidatori.

Dupa 1989, misiunea romanilor era aceea de a construi un stat reprezentativ, o economie viabila si o societate normala. Si ne-am trezit cu un stat mafiot, cu o economie coloniala si cu o societate in care normalitatea e inteleasa ca adaptare la mediul ticalosit. De ce am ajuns aici? Voi da un exemplu. Presedintele Traian Basescu ii trimite acum pe bugetari sa isi caute loc de munca in IMM-uri. Dar cum sa avem IMM-uri daca presedintele Basescu a rasplatit cu posturi bine platite de la buget o intreaga retea de sustinatori ai domniei-sale care sunt si ideologi – libertarieni, neoliberali – ai marilor corporatii si ai capitalismului financiar global responsabile tocmai cu distrugerea IMM-urilor si a capitalismului popular (cum il numea Reagan) in intreaga lume?

Cum sa avem o economie sanatoasa fara sa avem o piata cultural-politica sanatoasa, in care parametrii vietii nationale sa poata fi dezbatuti fara grija masluitorilor de idei si a delapidatorilor de criterii? De unde sa avem IMM-uri daca termenii dezbaterii cultural-politice sunt scrisi de adversari ai caracterului care sta la baza infloririi unei economii bazate pe micul si mediul intreprinzator? E o alchimie care transforma fara gres aurul in plumb fara a putea vreodata sa transforme plumbul in aur. O alchimie a destramarii morale si sociale.

Expertul si geniile, Mircea Platon

In Romania, modelele nu se urmeaza, ci se paraziteaza si se prohodesc. Noi nu imitam verticalitatea lui Nicolae Steinhardt, ci facem simpozioane despre Steinhardt. Noi nu emulam relatia de dragoste dintre Noica si limba romana, ci ne folosim de numele lui Noica pentru a ne face reclama. Noi nu incercam sa traim liber ca “barbosii din munti”, dar suntem bucurosi daca putem obtine o bursa de doctorat ca sa-i studiem. Noi nu incercam sa traim normal, ci doar sa ne construim cariere pe baza normalitatii devenite, intr-o tara modelata de oameni strambi, o trasatura a geniului inadaptabil. Nu traim ca “geniul”, dar ne place sa ne fotografiem cu el. Nu traim ca sfintii, ci ne legitimam prin ei. Libertatea altora devine un mod de a ne ingrasa slugarnicia noastra oportunista.

Nu geniile sunt problema Romaniei, ci experti in genii, cei care ne mediaza mincinos relatia cu geniile si care definesc stramb normalitatea. Intr-un recent interviu realizat de Financial Times, Ai Weiwei, un fel de Andy Warhol al Chinei, celebrat ca atare de mass-media neoliberala, marturisea ca, desi interesat de viitor, nu neglijeaza trecutul: “Invatam multe de la trecut. Trebuie sa cunosti trecutul ca sa-l poti distruge. Nu poti distruge ceva decat daca esti expert in acel lucru. Un om obisnuit nu poate distruge un pod. Numai un inginer constructor poate face asta.” Traim deci intr-o lume in care expertii in economie ruineaza economia, expertii in educatie ruineaza educatia si expertii in suflete ruineaza suflete. [... restul articolului AICI ...]

Basescu nu e Kaczynski

Aflu de pe blogul profesorului Tismaneanu ca dl Basescu are acelasi testament politic cu raposatul presedinte polonez Lech Kaczynski. Dupa ce ca dl Basescu, impreuna cu toata clica politica din PSD si PNL, a sabotat pentru totdeauna lustratia in Romania prin promovarea in spatiul public a unor intelectuali care traiesc ca milogii din banii stangistilor occidentali, se plimba pe la universitati occidentale tinand conferinte alaturi de indivizi care l-au atacat mereu pe presedintele Kaczynski pentru anticomunismul sau (vezi, de pilda, ce spune Adam Michnik aici despre Lech Kaczynski – geniul si savantul de casa al “elitei” noastre, om cu preferinte socialiste in politica, dupa cum recunostea si dl Patapievici in articolul sau din vara anului 2009 despre “Solutia Michnik”), mai e si sustinator al “drepturilor gay” in Romania (vezi aici cum Basescu e de acord cu casatoriile gay), lucru cu care presedintele Kaczynski nu a fost niciodata de acord.

Sa vedem ce discurs avea Lech Kaczynski despre UE si despre identitatea Poloniei.

Basescu nu a avut niciodata un asemenea discurs despre mizeriile venite din Vestul salbatic. Deci Basescu nu e Kaczynski.

Morala gunoaielor si Lech Kaczynski

Domnul H. R. Patapievici e suparat pentru ca romanii lasa in urma, prin parcurile, pe muntii, prin padurile si pe plajele Romaniei, gunoaie: peturi, baxuri, pungi de cipsi, doze  turtite de bere si cola, sticle si cauciucuri sparte. Domnul Patapievici se intreaba prin urmare daca romanii sunt un popor de patrioti. Si conchide ca nu, ba chiar ca “nu exista tara mai neiubita de cetatenii ei” decat Romania. Desi, spune domnul Patapievici, romanii se bat cu pumnul in piept ca sunt patrioti si ataca feroce pe oricine indrazneste sa “puna in discutie simbolurile nationale”, Modul in care se comporta cu frumusetile patriei face dovada lipsei lor de patriotism. Ne iubim patria doar retoric, spune domnul Patapievici, nu si practic.

De cand a scris Politice, carte de care nu s-a dezis vreodata, domnul Patapievici nu conteneste sa sustina ca e un patriot adevarat si ca toti cei care il ataca pentru randurile oribile pe care le-a scris despre poporul roman sunt doar patrioti retorici, lacrimand din cauza berii si a fumului de mici perpeliti pe gratarul obstesc folosit si ca rug exterminator de elite. Cu alte cuvinte, domnul Patapievici a atacat poporul roman la nivel retoric, dar il iubeste la modul practic, in vreme ce adversarii domniei-sale iubesc poporul roman la modul retoric, dar il distrug la modul practic. Poate ca asa o fi, dar cine e mai nociv: cel care fura un ou, sau cel care fura o tara? Cel care lasa in urma un deseu, sau cel care promoveaza la conducere un deseu? Cel care goleste de bani un seif, sau cel care goleste o cultura de sens? Betivul dostoievskian care se roaga la icoana in timp ce trage cate o dusca de votca sau iconoclastul subtire care pune icoana in vitrina si apoi iti explica doct de ce e un document al barbariei medievale, pretios insa ca artefact? [... citeste restul articolului scris de Mircea Platon pe ziuaveche.ro ...]

Si cel mai bun articol despre Lech Kaczynski din presa romana:

Un om incomod şi ideile sale

Lech Kaczinky a fost un om incomod – deopotrivă pentru inamici şi pentru aliaţi, pentru duşmani şi prieteni. A fost înainte de toate, ca politician, genul care nu putea accepta compromisul: atât în cea ce priveşte politica internă cât şi cea externă. El credea că o construcţie politică trebuie bazată pe alegerea unor valori a căror transpunere în act politic trebuie dusă până la ultimele lor consecinţe. Cu  mult mai potrivite cuvinte îl descrie unul dintre colaboratorii săi apropiaţi: „Lech Kaczynski nu a respectat regulile moderne ale politicii. Nu se putea vinde, nu se pute negocia pe sine, spunea numai ce gândea”. Desigur s-ar putea spune că nu este un credo politic prea democratic, dar nu se poate spune că este unul nedemocratic întrutotul – şi parcă totuşi lumea mai are nevoie şi de oameni politici pentru care politica să nu fie arta compromisului. Ideile sale pe scurt sunt următoarele două: Polonia, înainte de toate! Credea în „viitorul mare” al ţării sale – pe care o considera o „putere a Europei” de care trebuie să se ţină cont. Polonia, catolică! Credea că viitorul Poloniei depinde de despărţirea totală de trecutul comunist şi de adoptarea valorilor tradiţionale în viaţa publică internă. Era, deci, un restaurator. [... restul pe standard.money.ro ...]

Speranta care ne uneste, Ovidiu Hurduzeu

După patruzeci de ani de comunism şi douăzeci de tranziţie spre nicăieri, se pare că România este epuizată. O epuizare economică, socială, culturală şi biologică. Dintr-un popor oropsit dar demn, românii au devenit o masă maleabilă, un material uman care poate fi plămădit după placul şi cheful stăpânilor zilei. România s-a transformat într-un „bazin electoral“, o „groapă de deşeuri radioactive“, o „sursă ieftină de mână de lucru“, un „scut antirachetă“, un „teren de experimentare a culturilor genetic modificate“ şi a vaccinurilor pe cobai umani. Suntem stat UE, stat Schengen, stat global, stat mafiot – am renunţat a mai fi stat românesc. După ce-am epuizat economicul, socialul (tradiţiile, valorile), memoria (am arendat-o neocominterniştilor), acum suntem în curs să epuizăm orice valenţe politice democratice. Dar mult mai grav decât realitatea dureroasă în care trăim este faptul că nu mai credem în nimeni şi nimic. Am epuizat stocul de speranţe, ratând astfel nu numai prezentul ci şi posibilitatea de a mai remedia viitorul.

Dar aceasta este o Românie în genunchi! O Românie capitulardă! Nu mai e o ţară, ci o „regiune“; în loc de neam, o masa instrumentalizată de consumatori şi spectatori pasivi; în loc de persoane, cetăţeni deteritorializaţi, decapitalizaţi, deresponsabilizaţi, dezactivaţi; în loc de elite-model dispuse să se jertfească pentru ţară, avem „elite“ confortabile care şi-au pierdut omenia şi demnitatea. Epuizarea, manifestată prin scepticism şi cinism generalizat, devine în mod pervers o virtute şi o practică de zi cu zi. În România capitulardă întâlnim la tot pasul „oameni care s-au săturat“ pentru că „totul este minciună“ – aceiaşi oameni care continuă să mărşăluiască alături de preşedintele Băsescu şi să urmeze trendul despotismului luminat. Într-o manieră similară, elitele continuă să-l cultive pe Vladimir Tismăneanu, îi acceptă ficţiunile explicative deşi ştiu foarte bine câte parale face acest profesor din SUA. În România capitulardă, ficţiunea (ideologia), incompetenţa, dezinformarea se etalează la lumina zilei. Falsul fără replică şi minciuna comandată au epuizat actul critic şi nevoia de adevăr. Deşi hulit în plan „ideatic“, nimeni nu apare mai onorabil în viaţa reală decât agentul secret sub acoperire culturală, mogulul şarmant, clănţăul atotcunoscător, „corporatistul“ expert şi politicianul mânjit.

Dumitru Staniloae despre Plesu, Liiceanu si intelectualitatea romana

“Noica, o fi fost la început, dar acum la sfârşit, nu mi s-a părut a fi aşa, hotărât în credinţă. Nici el, nici Pleşu, plutesc aşa… Şi Liiceanu cred că-i tare străin de credinţă.
A venit Liiceanu odată la mine, mi s-a părut că vine să intre într-o legătură spirituală şi să-mi ceară nişte studii. Da’ când în convorbire am ajuns la întrebarea ce program are, ce vrea să publice, zice: „Eu vreau să public câte o lucrare despre fiecare filosof…” „-Şi de ce asta?” „-Păi ca să-i cunoaştem…” „-Păi mi se pare că îi prea cunoaştem, că nu ne cunoaştem pe noi, şi cred că ar trebui să ne cunoaştem pe noi mai mult.” Şi a plecat fără să intre în discuţie cu mine despre colaborare.
Intelectualitatea română de astăzi s-a îndepărtat de ortodoxie, asta am remarcat de multe ori; mi se pare că e cea mai îndepărtată intelectualitate de credinţa poporului. Ispita Occidentului, ştiţi… Poate că stând multă vreme în legătură cu fanarioţii, la mijlocul secolului XIX debarasându-se de ei s-au aruncat în braţele unei Franţe care era atee (deşi francezii au unii gânditori şi poeţi creştini. Dar la noi nu s-au dezvoltat prea mult nici Nae Ionescu, nici Crainic).  [...]

Intelectualitatea noastră a întors spatele credinţei poporului, e poate cea mai indiferentă intelectualitate faţă de părinţii noştri. Trebuie să sfârşim cu aceasta, trebuie să avem o altă intelectualitate. Trebuie să ne apropiem de spiritualitatea neamului nostru. [...]

Nici în scrisul la Nae Ionescu, nici la Crainic, în scrisul lor… Dintre ucenicii lui Nae Ionescu numai Mircea Vulcănescu a fost creştin. Nici unul dintre ceilalţi n-a fost creştin. N-a creat o şcoală creştină. Mircea Eliade, Noica, puţin aşa, dar n-au devenit creştini cu adevărat, nu ştiu… Cioran, tot aşa; a fost la şcoala lui, dar nu văd o şcoală creştină, de altfel ei îşi ziceau trăirişti… Da’ nu ştiu de ce n-a intrat creştinismul lui Nae Ionescu în ei, în afară de Mircea Vulcănescu care a avut o personalitate a lui şi care ar trebui studiat; un teolog laic, nu preot. Dar nu s-au ridicat nici dintre preoţi teologi la noi, nu s-au prea ridicat, nu ştiu, poate au fost prea ocupaţi cu viaţa liturgică. Nu le poţi face pe-amândouă, ca să fii preot asta te reclamă în fiecare moment: trebuie să fii printre credincioşi, să îi înveţi, să îi sfătuieşti, să îi mângâi. Părinţii Bisericii erau episcopi, dar n-aveau atâta administraţie ca cei de astăzi: Sfântul Ioan Gură de Aur citea în fiecare săptămână Noul Testament, nu cred că făceau administraţie; Sfinţii Vasile cel Mare, Atanasie cel Mare, toţi marii teologi erau nu numai preoţi; erau episcopi.

Nu „fundamentalism”; legea strămoşească, legea românească, creştinismul primordial, creştinismul autentic, creştinismul neschimbat, creştinismul de la început… De ce…că Iisus Hristos e depăşit…cum depăşit? Păi orice noutate în Occident însemnează o cădere de la o treaptă, la o treaptă mai de jos. Iisus Hristos e Alfa şi Omega, există vre-un chip de om care să fie atât de nou model şi să nu-l poţi niciodată depăşi… Hristos, El e Alfa şi Omega, fără început şi fără sfârşit; oricât înaintăm în imitarea Lui totuşi suntem aşa de departe… ce departe e omenirea de a fi ca Hristos… El e mereu nou, nouă-i bunătatea, mereu eşti mai nou în bunătate, dar acum mereu nu-i nici o noutate, e numai decădere: răul nu are nimic nou; şi Occidentul e ahtiat după acest nou, nou, nou, călcând toate regulile în picioare, toate rânduielile. Noi trebuie să arătăm însă şi adâncimea şi înălţimea lui Hristos. Au făcut ceva ruşii în Occident dar nu aşa cum ar fi trebuit. Trebuie mai mult, mai mult să Îl descoperim pe Hristos.
Cioran şi-a permis chiar să spună că îi admiră pe evrei pentru faptul că l-au ucis pe Hristos, că au dat dovadă de inteligenţă… ca să fie nou, ca să spună ceva nou. Adică toate nebuniile sunt noutate; şi seriozitatea, bunătatea… Şi-l lăudau şi toţi intelectualii ăştia: cel mai mare stil… dar ce; stilul te mântuieşte?… Spunea un scriitor şi poet francez: „Rugăciunea nu e mare stil; dar e superioară oricărei forme de poezie.” Când strig către Dumnezeu: Doamne ajută-mi, sau Doamne ai milă de mine… e altceva decât toată vorba ta poetică. Aşa că creştinismul este noutate continuă, pentru că niciodată nu ajungem la înălţimea la care este Hristos; totdeauna urcăm din treaptă-n treaptă şi tindem spre o asemănare, nu putem ajunge la perfecta lui desăvârşire dumnezeiască… El ne cheamă spre asta, căci spune: „Fiţi desăvârşit precum Tatăl vostru Cel din ceruri este”, iar Sfântul Vasile cel Mare spune: „Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să se îndumnezeiască”, se referă desigur la o îndumnezeire după dar, nu după fire. Iată la ce este chemată omenirea… Hristos e nou totdeauna… Şi s-a păstrat aşa în credinţa noastră, nu la secte, care s-au şi împărţit mereu. Din păcate au apărut acum şi secte din ortodoxie, la noi până acum nu a existat aşa ceva.
Monahismul e o tradiţie dintotdeauna a noastră, şi tendinţa spre sfinţenie. În Occident e luptă, şi catolicismul a avut întotdeauna tendinţa să se lupte să cucerească; şi cred că şi în Iugoslavia ei sunt de vină. Ortodoxia nu s-a impus niciodată prin forţă; s-a impus cu jertfă. Nu scot sabia împotriva altuia, ci primesc mucenicia. În caz de agresiune mă apăr, dar nu atac şi nu cuceresc cu sabia. Mă apăr! Ştefan cel Mare şi Mircea cel Bătrân şi atâţia alţii şi-au apărat Ţările, e absolut firesc şi e o datorie chiar. Sfinţenie, mucenicie, model de viaţă curată, generoasă, jertfelnică. Aceasta e ortodoxia noastră românească. Văd că occidentalii îi acuză pe sârbi; nu, sunt mai vinovaţi ceilalţi. Eu citesc un ziar bisericesc grecesc care mereu scrie de răul pe care îl face Vaticanul.
Eu nu prea sunt pentru ecumenism; a avut dreptate un sârb, Iustin Popovici, care l-a numit pan-erezia timpului nostru. Eu îl socotesc produsul masoneriei; iar relativizează credinţa adevărată: de ce să mai stau cu ei care au făcut femeile preoţi, care nu se mai căsătoresc, iar în America, Anglia şi alte ţări au legiferat homosexualitatea.” [... restul interviului aici ...]

Pentru cei care au votat cu marinarul bolsevic si “anticomunist” Basescu

Cunoscutul istoric britanic Dennis Deletant a demisionat din Consiliul Ştiinţific al IICCMER, condus de Vladimir Tismaneanu.

“Noua Hotărîre de Guvern mută centrul de greutate spre studiul teoretic. Şi atît. Nu mai vorbim despre Securitate şi despre securişti, despre faptele lor, nu-i mai cercetăm. ” – Marius Oprea

Cititi, va rog, interviul luat lui Marius Oprea, vedeti de ce a fost dat afara de catre clica lui Tismaneanu.

“Noi am lucrat mereu într-un paradox. Actualul regim, pe de o parte, a condamnat comunismul, pe de altă parte, tot acest regim nu vrea să vadă nici un activist sau securist în puşcărie. La toate dosarele pe care noi le-am înaintat spre Parchet, dosare bazate pe expertize diverse, de natură arheologică, medico-legală, i-am identificat şi pe cei care au ucis, torturat sau răpit. I-am identificat cu nume, prenume, funcţia de atunci, am prezentat faptele. Şi, în toate cazurile, ni se dau soluţii de NUP (neînceperea urmăririi penale) şi SUP (suspendarea urmăririi penale). Asta înseamnă fie că autorităţile judiciare nu înţeleg că în ţara asta a fost condamnat comunismul, fie că această condamnare a comunismului a fost una de faţadă. O condamnare politică, fără consecinţe, fără vinovaţi care să răspundă în faţa legii.”

“De acum încolo, din cîte am înţeles eu din spusele domnului profesor Tismăneanu, Institutul se va ocupa de condamnarea comunismului în latura ei ideologică. Aici este o diferenţă clară de opinie între mine şi domnul profesor Tismăneanu. Eu nu cred că o ideologie poate fi adusă în faţa instanţei judecătoreşti. Eu cred că oamenii care au comis crime pot fi aduşi în instanţă. “

“Domnul profesor Tismăneanu, cu Hotărîrea de Guvern alături, ar trebui să schimbe titulatura instituţiei, cu domnia sa în fruntea institutului nu se vor mai face investigaţii, se va discuta teoretic despre comunism, va fi un institut care nu va mai deranja pe nimeni, vor face multe, multe simpozioane, seminarii, iar ucigaşii, deşi avem probe pentru aducerea lor în justiţie, se vor plimba liniştiţi printre noi. Aici se va ajunge. Iar eu înţeleg să spun aceste lucruri, să nu tac, chiar dacă voi ajunge muritor de foame.”

“Problema e că discursuri bine construite avem suficiente. Discursurile nu ne lipsesc în ţara asta, ne lipsesc faptele. Noi, la IICCR, am trecut la fapte. Ăsta a fost „viciul nostru de procedură“. Eu n-am nimic cu domnii Tismăneanu şi Stanomir, ca persoane. Au susţinut puterea, i-au furnizat atuuri în lupta electorală, acum aşteaptă o răsplată. Eu n-am vrut să fiu pro-putere, să fac elogii, m-am împotrivit puterii, chiar pe banii puterii.”

Lucia Hossu Longin: “Personal, nu doresc să lucrez sub tutela domnului Tismăneanu. Îi cunosc virtuţile şi încovoielile de istoric al tranziţiei, dar de curînd am descoperit într-un dosar al CNSAS cu titlul „Patrimoniu“ (pe care îl voi publica), cum familia Tismăneanu şi-a mobilat casa cu mobilier şi valori de artă confiscate de la foştii deţinuţi politici, de la evreii şi germanii vînduţi de regimul comunist. Cu averea lor furată au fost pricopsiţi securiştii, demnitarii comunişti şi uneltele lor. Este ceva dureros, inacceptabil, în lista celor „împroprietăriţi“, care apar în documentul „Patrimoniu“, şi în odraslele lor care azi condamnă comunismul. Este o situaţie care duce la incompatibilitate morală, chiar dacă se spune că fiii nu trebuie să fie responsabili pentru faptele părinţilor lor.”

„Îi solicit actualului guvern român, să dea dovadă de  suficientă maturitate  pentru a înţelege întreaga importanţă a  IICCR  pentru viitorul ţării şi necesitatea de a păstra  în fruntea  acestuia,  pe omul   care  îi este sufletul.” Stephane Courtois

Mircea Platon: „La alegerile din 20 mai 1990, anticomuniştii obţineau aproximativ 10% din voturi (PNT 2% si PNL 7%). Comuniştii şi anti-anticomuniştii obţineau 80%. În rândul celor din urma se afla şi Traian Băsescu. Confruntarea de acum douăzeci de ani s-a transformat, şi datorită experimentului CNSAS, într-o bătălie dintre anticomunismul ca lupta pentru adevăr şi anticomunismul ca afacere. Pe primul îl sabotează călăii. Împotriva celui de-al doilea striga sângele martirilor. Struţocămila rezultată din împerecherea mai multor generaţii de comunişti, „anticomunismul” oficial din România are cearcăne furişat-cominterniste, mâini mercenare şi picioare, bugetare, de lut. Un întreg sistem politico-economic bazat pe ticăloşie, jaf şi minciună are nevoie de justificare, de poveste, de identitate. După cum au nevoie toţi dictatorii. Unii dictatori sunt comunişti. Alţi dictatori sunt anticomunişti. Dar toţi dictatorii mint.”

Autopsia unor alegeri, de Mircea Platon

Mircea Platon

Autopsia unor alegeri

1. România îngenuncheatã

Presa internaţionalã a scris, în ultima sãptãmânã, despre violenta campanie electoralã care a agitat “cea mai coruptã/sãracã ţarã din Europa”, România. Din pãcate, comentatorii internaţionali nu analizeazã legãtura dintre corupţia vieţii publice româneşti şi violenţa campaniei electorale. Dacã recentele alegeri ar fi adus la putere partidele unor Corneliu Vadim Tudor sau George Becali, atunci probabil cã s-ar fi vorbit, previzibil, de legãtura dintre criza economicã şi “recrudescenţa extremei drepte” şi deci a “violenţei”. Iar românilor li s-ar fi prescris şi mai multã vaselinã corporat-globalistã împotriva “cancerului rasist”. Dar cum criza economicã nu a dus din fericire la recrudescenţa extremistã cu pricina, ci la victoria chinuitã a unui preşedinte neoliberal susţinut de Bruxelles,^[i] sursele violenţei electorale rãmân un mister pentru analiştii occidentali şi chiar pentru unii comentatori români, care se mulţumesc doar sã deplângã josnicia întregii campanii electorale şi sã condamne hãituirea mediaticã a Preşedintelui Bãsescu şi a oamenilor lui.

E adevãrat cã oligopolul mediatic exercitat de triada Vântu-Voiculescu-Patriciu, aflaţi în conflict deschis cu Preşedintele Bãsescu, a jucat un rol important în manipularea şi înveninarea campaniei electorale. E adevãrat cã “mogulii” şi-au fãcut averile într-un mod care nu suportã lumina zilei. E adevãrat cã “exerciţiul” democratic românesc e la nivel, preşcolar, de bastonaşe (pe spinarea omului cinstit) şi cârligaşe (în buza electorului naiv). E adevãrat cã “vechile structuri” sunt încã la putere în România. E adevãrat cã trebuie sã scãpãm de ele. Singurul lucru neclar e însã dacã Preşedintele Bãsescu şi oamenii lui sunt parte a soluţiei sau parte a problemei.

Dupã pãrerea mea, Preşedintele Bãsescu şi oamenii lui sunt parte a problemei. Violenţa încleştãrii dintre Preşedintele Bãsescu şi “mogulii PDSR” mi-a adus aminte de sãlbãticia confruntãrilor dintre troţkişti şi stalinişti, sau dintre socialiştii şi comuniştii francezi. Singurul mod în care poate fi explicatã şi înţeleasã aceastã violenţã e ca o ceartã în familie, în familia stângii româneşti în cazul nostru. Bãtãlia dintre minigarhii intelectuali ai Preşedintelui Bãsescu şi oligarhii economici ai PDSR-ului nu e o bãtãlie între o variantã de modernizare şi una de stagnare a României, aşa cum a prezentat-o Preşedintele Bãsescu. Nu e nici bãtãlia dintre douã versiuni de modernizare: una liberal-conservatoare şi cealaltã socialistã. Ambele tabere sunt, cu nesemnificative excepţii, dedicate globalizãrii, secularizãrii sau instrumentalizãrii religiei în favoarea ingineriilor sociale, pierderii suveranitãţii României în favoarea U.E. şi revoluţiei democratice globale. Ambele tabere, când au avut ocazia, au “privatizat” România cu mari pierderi pentru ţarã şi cu bun profit pentru ele însele. Fiecãrui oligarh PDSR îi corespunde un oligarh PDL. Fiecãrei minciuni iliesciene (de genul: “Nu ne vindem ţara!”) îi corespunde o minciunã bãsescianã (de genul: “Voi susţine micii întreprinzãtori”). Jaful corporat, fie cã e românesc, fie cã e strãin, e acelaşi, şi e straniu ca nişte neoliberali dedicaţi susţinerii multinaţionalelor occidentale corupte sã fie atât de înverşunaţi împotriva corporaţiilor româneşti corupte. Lupta stângii iliesciene împotriva dreptei conservatoare în anii ’90 a fost amplificatã de lupta falsei drepte bãsesciene împotriva unei a treia forţe conservatoare în anii 2000. Şi oamenii lui Iliescu şi oamenii lui Bãsescu au sabotat şi hãituit dreapta conservatoare sub acuzaţia de “legionarism”.^[ii]

Minigarhii intelectuali ai Preşedintelui Bãsescu au fost ani de zile pe statele de platã ale mogulilor Patriciu-Vîntu-Voiculescu. Impertinenţei activiştilor PDSR îi corespunde sfruntarea “elitei” PD-L.^[iii] Minciunilor populiste PDSR-iste îi corespund aburelile elitiste PDL-iste.^[iv] Unii te înjurã securist, ceilalţi se oţãrãsc la tine în francezã de Bruxelles. Unii te fac “haimana” sau “golan”, ceilalţi îţi spun, mai rafinat, cã eşti “scelerat” (Mircea Mihãieş despre Crin Antonescu), cã ai “inima ca un cur”, cã poporul român e un popor de psihopaţi fascişti, şi cã România profundã e populatã doar de beţivi, manelişti şi violatori.^[v] Unii te înghiontesc cu patul puştii cãtre locul execuţiei, ceilalţi te duc de nas cãtre groapa comunã. E, în toate, un amalgam de modalitãţi şi intensitãţi ale dispreţului securist/nomenclaturist pentru poporul român. Popor care trebuie folosit şi care e “bun” doar atunci când îţi legitimeazã prin vot jecmãnitorii, aşa cum o demonstreazq recentul entuziasm populist al unui Vladimir Tismãneanu.^[vi] E bãtãlia dintre douã mafii care doresc sã controleze beneficiile “modernizãrii” României. în absenţa unei economii care sã mai poatã fi privatizate, politica a rãmas modul preferat al mafiilor româneşti de a socializa pierderile şi de a privatiza profiturile. De a profita de pe urma nimicniciei unei Românii în genunchi.

În esenţã, Preşedintele Bãsescu a câştigat o victorie îndoielnicã pentru cã a jucat, ca şi adversarul, cu cãrţi mãsluite. Fârtaţii Preşedintelui au fost la fel de mincinoşi ca şi nefârtaţii lui. Minciuna Preşedintelui a mers umãr la umãr cu minciuna Opoziţiei. Impostura anticomunistã a Preşedintelui a fost balansatã de impostura Capitalistã (Democratic/Parlamentarã) a Opoziţiei. Preşedintele Bãsescu a fãcut apel la “popor”. Care popor? Cel plecat, cel “legionar” sau cel intrat prea repede în pãmânt? Care popor? Cel descris de ambasadorul Teodor Baconsky, cu doar câteva zile înainte de victoria lui Traian Bãsescu, drept: “O populaţie dominatã de resentiment, complexe obscure, neseriozitate, dezbinare, instabilitate emoţionalã şi distorsiuni cognitive”?^[vii] Într-o ţarã îmbãtrânitã prematur de ultravioletele globalizãrii, la care elitele noastre se bronzeazã artificial, într-o ţarã în care, în curând, numãrul parlamentarilor s-ar putea sã-l depãşeascã pe cel al populaţiei sub 18 ani, într-o ţarã pe cale de a deveni doar un ţinut, Preşedintele face apel la “popor”.

Pentru ca sã poţi face apel la popor ca la o instanţã supremã trebuie sã tratezi poporul ca pe o instanţã supremã. Nu poţi sã asmuţi asupra lui o armatã de arendaşi care sã-l mintã, sã-l insulte, sã-l vândã, sã-l prostitueze, sã-l drogheze, sã-l batã şi sã-l mulgã pentru ca apoi sã vii, senin, sã faci apel la popor. Când faci apel la o curte superioarã de justiţie faci apel la nişte magistraţi inamovibili. Or, au proclamat Preşedintele Bãsescu şi oamenii lui inamovibilitatea poporului român? Pot cei care trateazã poporul român ca pe un bun fungibil şi perisabil sã facã apel la poporul român? Pot cei care batjocoresc chipul lui Hristos în sufletul poporul român sã se roage apoi în faţa acelei icoane? Poate un popor sã facã “minuni” dacã nu jertfeşti ceva pentru el, pentru chipul lui Hristos din el? Dacã nu te lepezi de Satana pentru el? Poţi sã te faci frate cu dracul ca sã treci puntea, dar acea punte nu duce la Dumnezeu. Ci la altã punte, peste alt abis, şi la alt abis fãrã nici o punte. Elitele politice şi intelectuale româneşti şi-au petrecut ultimii douãzeci de ani tot trecând punţi, când tot ce le-ar fi trebuit ca sã iasã din labirint ar fi fost o scarã. Dar verticalitatea obligã, şi elitele româneşti sunt fericitele posesoare ale unei nobleţi care nu obligã la nimic.

Dupã ce au petrecut ani buni fãcând elogiul “moderaţiei” şi atacând “radicalii”^[viii] şi “rigiditatea” unui Corneliu Coposu care, în viziunea ideologului-şef al taberei Preşedintelui Bãsescu, a refuzat “concilierea” cu FSN-ul lui Ion Iliescu, minigarhii intelctuali ai Preşedintelui au descoperit, pe ultima sutã de metri, deliciile “talibanismului anticomunist” (apud Zoe Petre). Aceeaşi oameni care au atacat pieziş fermitatea cu care “radicalii” ortodocşi au respins instrumentalizarea politicã a Sfintei Împãrtãşanii în “cazul Corneanu” s-au dedat acum la insulte grosolane în beneficiul Preşedintelui Bãsescu.^[ix] Se vede treaba cã “moderaţia” în slujba lui Hristos merge mânã în mânã cu “fermitatea” în solda Preşedintelui Bãsescu atunci când trãieşti pe seama lui Hristos pentru Preşedintele Bãsescu. Dar şi “moderaţia” şi “radicalismul” oamenilor Preşedintelui sunt false. Şi dacã înţelegem acest lucru vom înţelege şi de ce violenţa campaniei electorale e un simptom al României îngenuncheate. Şi vom înţelege şi cã România e îngenuncheatã pentru cã elitele care ne conduc – oligarhii economici, baronii politici şi minigarhii intelectuali – falsificã, bruiazã şi manipuleazã legãtura poporului român cu propria lui realitate.

2. România renãscutã?

Resuscitat, în contextul rãzboaielor religioase din secolul al XVII-lea, idealul “moderaţiei” era opus celui al “entuziastului” puritan, al “fanaticului” care nu vede realitatea. Ca atare, moderaţia nu e în principal o chestiune de ton – ponderat –, de algoritm politic sau de compromis moral. Moderaţia presupune în primul rând fidelitatea reprezentãrii realitãţii, pe care fanatismul o neagã. Principalul defect al fanaticului nu e acela cã ridicã vocea, ci cã pierde din vedere realitatea, cã nu se raporteazã la ceea ce existã. Opusul moderatului nu e doar fanaticul, ci şi impostorul. Oricine falsificã realitatea, de bunã-credinţã (fanaticul) sau din spirit mercenar (impostorul), e un om opus moderaţiei pentru cã nu are o relaţie normalã cu realitatea, pentru cã nu reprezintã corect realitatea. Ca atare, deţinutul politic aflat sub torturã care strigã, cu ultimele puteri, cã “unu şi cu unu fac doi” e adevãratul moderat, şi nu bruta securistã care îi repetã, cu voce ponderatã şi cruzime manieratã, cã “unu şi cu unu fac trei”.

Moderaţia nu înseamnã veşnica disponibilitate de a negocia adevãrul. Pentru cã asta ar însemna sã ne credem stãpânii adevãrului. Moderaţia înseamnã a mãrturisi adevãrul. Moderaţia depinde de capacitatea de a recunoaşte adevãrul şi de a lãsa moştenire obişnuinţa lui. Dacã acceptãm cã moderaţia presupune în primul rând a nu lãsa fanatismul sau impostura sã îţi tulbure modul de a te raporta corect la realitate, atunci acceptãm cã, silit sã se confrunte cu falsificarea realitãţii şi a modurilor ei de reprezentare, moderatul va deveni ferm sau radical. Moderat e orice om normal, adicã orice om care tinde cãtre bine prin adevãr. Moderatul ferm e conservatorul, adicã orice om care încearcã în mod conştient sã apere realitatea şi reprezentarea ei fidelã.

Dar atunci când moderaţia înseamnã doar a adopta poziţia de mijloc în orice situaţie, a te fofila oportunist, a minţi timid, a cãuta sã te descurci şi sã te ai bine cu toţi, atunci moderaţia devine echivalentul abilitãţii de a discerne minciuna profitabilã. Şi fermitatea cu care e înmulţitã aceastã “moderaţie” rezultã în sfruntare. “Radicalismul anticomunist” al Preşedintelui Bãsescu, clãdit pe falsificãri iniţiale şi pe oportunisme de parcurs,^[x] nu a fost decât o sfruntare ideologicã: adicã o minciunã proptitã de entuziasm mercenar.

Ceea ce au pierdut din vedere Preşedintele Bãsescu şi oamenii lui e cã radicalismul anticomunist, condamnarea comunismului adicã, e parte a luptei pentru adevãr în viaţa publicã româneascã. Condamnarea comunismului e o subspecie a luptei pentru adevãr. Condamnarea comunismului nu are deci nicio valoare dacã e instrumentalizatã în folosul minciunii de partid şi de stat. E doar compromisã. Condamnarea comunismului nu scuzã turpitudinea moralã şi necinstea intelectualã a unor elite politice şi intelectuale care au transformat suferinţa pãrinţilor şi bunicilor noştri în jeton de jucat la ruleta politicii în speranţa cã, pe baza lui, pot câştiga un nou mandat, o nouã amantã, o nouã sinecurã, un nou jacuzzi.

Condamnarea comunismului nu are valoare decât dacã e fãcutã ca reprezentare corectã a realitãţii româneşti, adicã şi a istoriei româneşti. Pentru cã realitatea e vãzutã şi nevãzutã. Realitatea omului e şi trup şi suflet. Şi suferinţã, şi speranţã. Şi trecut, şi viitor. Şi mizerie, şi potenţial. Or, Preşedintele Bãsescu şi oamenii lui s-au fãcut vinovaţi, ca şi mogulii PDSR, de falsificarea realitãţii vãzute. Mogulii, de exemplu, au exagerat pânã la caricaturã defectele Preşedintelui Bãsescu. Pe de altã parte, elita Preşedintelui Bãsescu a redus la caricaturã istoria poporului român.^[xi]

Dar, mai presus de orice, oamenii preşedintelui Bãsescu s-au fãcut vinovaţi de pervertirea şi falsificarea realitãţii nevãzute a acestui popor, de destrãmarea cinicã a sufletului lui, de instrumentalizarea creştinismului, de batjocorirea reperelor, de compromiterea sistemului imunitar al românilor. Dacã Iliescu ne-a vrut sovietici gorbaciovişti, elitele Preşedintelui ne-au vrut ba “scoţieni reformaţi”, ba umanişti spinozişti, ba cosmopoliţi fãrã ţarã, ba ecumenici fãrã Bisericã, ba mistici sufiţti, orice, numai români ortodocşi nu. Pânã şi condamnarea comunismului s-a transformat tot într-un prilej sectar de culpabilizare a poporului român şi a Bisericii Ortodoxe. Adicã pânã şi condamnarea comunismului s-a fãcut nu din perspectiva noastrã, ci din perspectiva unor vlãstare ale cãlãilor acestui popor. Condamnarea comunismului a devenit doar un nou prilej de reeducare: se condamnã selectiv şi se deconspirã pe alese. Care e deci realitatea şi adecvarea la realitate? Unde e reprezentarea fidelã a realitãţii, şi deci moderaţia, în opera “echipei Bãsescu”?^[xii]

Filosofia politicã a nomenclaturii comuniste şi metacomuniste româneşti pare a o copia pe cea a lui Bertold Brecht, care dupã înãbuşirea violentã a revoltei est-germane în 1953 se întreba cinic: “Nu ar fi oare mai uşor dacã guvernul ar putea sã dizolve poporul şi sã aleagã altul?” Cum se poate construi ceva fãrã a ţine cont de realitatea acestui popor? Şi cum se poate construi ceva cu oameni care, atunci când le vorbeşti de potenţialul acestui popor, îţi vorbesc rânjind doar de mizeria lui. De ce am crede ce vrea sã ne facã sã credem torţionarul care, dupã ce ne bate, ne pune o oglindã în faţã şi ne spune cã nu suntem decât ceea ce vedem: un boţ de carne tumefiatã şi sângerândã. Noi, ca persoane şi ca neam, nu suntem doar ce ne fac cãlãii noştri sã fim. Nu suntem nici mãcar doar ceea ce ne-a fãcut indolenţa noastrã sã fim. Şi asta pentru cã, dincolo de nimicnicia şi de indolenţa noastrã, suntem liberi. Suntem, ca oameni şi ca neam, ceea ce ne-a lãsat Dumnezeu sã fim. Dar trebuie sã reînvãţãm cine suntem. Trebuie sã nu mai lãsãm maeştrii pãpuşari sã ne reducã realitatea istoricã la un teatru al memoriei, şi nici identitatea la un numãr al extragerii loto globale.

Avem acum şansa edificãrii unui discurs alternativ conservator serios şi credibil. Fãrã pãpuşari. Fãrã aviatori ideologici. Fãrã oameni compromişi. Actualele partide politice şi-au epuizat rezerva de cadre şi de gãselniţe. Unii, şi mã gândesc aici la susţinãtorii Preşedintelui Bãsescu, şi-au terminat cariera politicã înainte de a o începe. Nu peste mult timp vor înţelege şi ei acest lucru. Românii pe care i-am întâlnit în ultimii ani în cursul peregrinqrilor mele prin ţarã m-au întrebat mereu de “soluţii”. Soluţia, ca şi moderaţia, depinde de adecvarea noastrã la realitate. La noi înşine. Sã nu ne mai uitãm la cei care ne spun sã fim ca ei sau ca alţii (chinezi, scoţieni, nemţi, americani, globali). Sã luãm exemplu de la cei care ne învaţã cum sã fim noi înşine.^[xiii] Sã clãdim oaze de luciditate. Învãţând cum sã fim noi înşine vom învãţa sã discernem şi cine sunt ceilalţi: cine e “adevãrat” şi cine nu. Soluţia existã. Dar trebuie sã învãţãm sã o vedem. Soluţia are de a face cu realitatea vieţii româneşti.

Trebuie doar sã rãspundem onest, fãrã cinism elitist sau şovinism conspiraţionist, fãrã entuziasme sau descurajãri conjuncturale, la trei întrebãri: Cine suntem? Ce vrem sã facem? Ce suntem dispuşi sã sacrificãm pentru a construi ceva? Pânã acum am vãzut la conducerea României doar oameni servil interesaţi de cine sunt şi de ce vor alţii. Oameni gata la orice câştig. Nu am vãzut înca oameni liberi. Şi nu i-am vãzut pentru cã nu ştim sã-i vedem.

---

---

^[i]Vezi Dragoş Paul Aligicã, “Campania Geoanã: culisele internaţionale”, Revista 22 (9 decembrie 2009; http://www.revista22.ro/campania-geoana-culisele-internationale-7272.html)

^[ii] Vezi atacul lui Horia-Roman Patapievici, în “Radicalism şi criticã pauşalã”, Idei în dialog (februarie 2008; http://www.ideiindialog.ro/articol_284/radicalism_si_critica_pausala.html). Vezi şi Mircea Platon, “Comisarul Tismãneanu se întoarce” şi “Despre dreapta româneascã” (http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=12668).

^[iii] Vezi cazul lui Teodor Baconsky, teologul creştin şi amabasador al României care în articolele sale amestecã dispreţul faţã de poporul român cu entuziasmul pentru o elitã amoralã şi mincinoasã. Vezi articolele: “Despre noi, laolaltã” (Dilema veche, 3 decembrie 2009; http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=303&cmd=articol&id=11995); “Acţiunea indirectã” (Dilema veche, 22 octombrie 2009; http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=297&cmd=articol&id=11707); “Titanic vals” (Cotidianul, 26 iunie 2008, http://www.cotidianul.ro/titanic_vals-49883.html). Pentru rezultatele concrete ale acestui machiavelism vezi cazul eseistei conservatoare şi specialistei în filosofie politicã Chantal Delsol, pe care obişnuitele manevre ale elitei Preşedintelui Bãsescu grupate într-un Institut de Studii Populare, din al cãrui colegiu fac parte şi “machiavelienii” Baconsky şi Tismãneanu, au determinat-o sã-şi dea demisia din colegiul de conducere al respectivului institut şi sã protesteze public împotriva manipulãrii samavolnice a numelui domniei-sale. Vezi Observator ccultural din 29 octombrie si 12 noiembrie 2009 (http://www.observatorcultural.ro/Mesaj-Chantal-Delsol*articleID_22701-articles_details.html ; http://www.observatorcultural.ro/Precizari-suplimentare*articleID_22741-articles_details.html).

^[iv] Vezi exemplele pe care le dau autorii în Mircea Platon, Gheorghe Fedorovici, Mãsura vremii: îndemn la normalitate, Bucureşti, Ed.Predania, 2009.

^[v] Vezi cazurile discutate în Mircea Platon, “‘Balanţa” (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/search/label/Mircea%20Platon) şi “Destinul românesc şi mântuirea mecanicã” (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/10/destinul-romanesc-si-mantuirea-mecanica.html). Vezi şi Gheorghe Fedorovici, “Satul românesc de la demolare la deconstrucţie” (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/10/satul-romanesc-de-la-demolare-la.html)

^[vi] Vezi Vladimir Tismãneanu, “‘We the People’: Alegerile prezidenţiale şi suveranitatea poporului”, Evenimentul Zilei (9 decembrie 2009; http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/879087/SENATUL-EVZ-We-the-People-Alegerile-prezidentiale-si-suveranitatea-poporului/).

^[vii] Vezi (Dilema veche, 3 decembrie 2009, http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=303&cmd=articol&id=11995).

^[viii] Vezi discuţia atacurilor lui Vladimir Tismãneanu la adresa “rigiditãţii” anticomuniste a lui Corneliu Coposu în Mircea Platon, “O fantomã bântuie România: Vladimir Tismãneanu” (http://culianu.wordpress.com/2009/08/09/o-fantoma-care-bantuie-romania-vladimir-tismaneanu-mircea-platon/) .

^[ix] Vezi cazul lui Mihail Neamţu, care scria, descalificant, dupã alianţa dintre Mircea Geoanã şi Crin Antonescu despre cum: “Un oarecare agramat, sprijinit si „garantat” de un oligofren, aspirã la demnitatea prezidenţialã” (http://grupareaaproape.wordpress.com/2009/11/26/nervii-domnului-patriciu-stupid-people-si-televiziunea-tribunal-mihail-neamtu/).

^[x] Vezi, pe lângã articolele semnate de Gheorghe Fedorovici, şi articolele semnate de Zoe Petre, Alina Mungiu, Carmen Muşat, Dorin Tudoran şi Liviu Cangeopol. Dincolo de orientãrile ideologice divergente, analizele de mai sus se întâlnesc în evidenţierea incoerenţelor şi duplicitãţilor agendei anticomuniste a Preşedintelui Bãsescu şi a oamenilor lui.

^[xi] Vezi Traian Ungureanu, Încontro duce istoria României, Bucureşti, Humanitas, 2008 şi conferinţa lui Patapievici. Vezi, pentru teze similare celor ale lui TRU, conferinţa lui Horia-Roman Patapievici, “Anatomia unei catastrofe” discutatã în Mircea Platon, “Libertatea istoriei şi istoria libertãţii”, A treia forţq: România profundã, Bucureşti, Ed. Logos, 2008, 271-281.

^[xii] Vezi de exemplu Valeriu Stoica, Dragoş Paul Aligicã, Reconstrucţia dreptei, Bucureşti, Humanitas, 2008 Aligicã/Stoica. Cartea propune o “filosofie” liberal-conservatoare care repetã fidel toate clişeele neoliberalismului falimentar anglo-saxon şi care nu are nimic de spus despre ce se poate construi bazat pe realitatea româneascã. Vezi şi foarte pertinentele comentarii şi obiecţiuni ale lui Ovidiu Hurduzeu, al cãrui articol a fost cenzurat de partizanii Preşedintelui Bãsescu, aici: http://culianu.wordpress.com/2009/09/11/ovidiu-hurduzeu-despre-conservatorismul-schimbarii-valeriu-stoica/.

^[xiii] Vezi spre exemplu articolul lui John C. Medaille, http://distributism.blogspot.com/2009/12/burn-vineyard.html. Vezi şi A Treia Fortã. Economia libertãţii: Renaşterea României profunde, John C. Medaille, Ovidiu Hurduzeu (eds.), Logos, 2009. Comparaţi opinia despre România a unor strãini care nu trãiesc de pe seama degradãrii României cu opiniiile neo-nomenclaturiştilor  noştri.

Din nou, Andrei Plesu

Stimabilul nostru intelectual, dl Andrei Plesu, se baga iarasi in treburi politice. Am spus si am sa spun mereu ca nu contest formatia umanista a dlui Plesu, contest numai viziunea lui politica si pretinsa lui ortodoxie. Intr-un articol din Adevarul, dl Plesu scrie despre “Romania profunda”. Nu stie dl Plesu ce vrea electoratul roman, nu crede ca electoratul roman vrea un Bratianu, un Ferdinand sau un Iuliu Maniu.

Nu se înţelegea exact nici în ce fel „lumea“ o ducea mai bine sub comunism (în afară de obositele argumente cu concediile sindicale în staţiune, sau cu siguranţa locului de muncă, sau cu metroul şi blocurile). Mă tem însă că, în „România profundă“, „eşantionul“ Mitică Dragomir e mai răspândit decât „eşantionul“ Andrei Gheorghe. Nostalgicii – fie şi amnezici – prevalează. Şi mă întreb dacă un electorat locuit încă de mitologia trecutului „de aur“ (când, de altfel, ni se vorbea mereu despre viitorul „de aur“) este pregătit să asume şi să practice democraţia.

Neliniştitor mi s-a părut, în aceeaşi ordine de perplexităţi, şi un interviu oferit de dl Răsvan Popescu (preşedinte al CNA) ziarului „Adevărul“. „OTV mai există din cauza publicului“ – spunea domnia sa. Cu alte cuvinte, un post de televiziune care întreţine tot ce e mai debil, mai trivial, mai rău mirositor în sufleţelul nostru mioritic nu poate fi evacuat aşa cum merită şi aşa cum ar trebui să decidă o minimă exigenţă de igienă publică, pentru că are audienţă: e popular, face rating. Şi iarăşi mă întreb, ce poate vota, spre binele ţării, un fan al OTV-ului? Ce criterii, ce valori poate pune în joc cineva care savureaza seară de seară chipul de oiţă şmecheră al dlui Dan Diaconescu?

Vorbim toată ziua despre candidaţii la preşedinţie, despre aleşii noştri din parlament, despre „clasa politică“. Dar ar trebui să vorbim mai des – şi cu un spor de îngrijorare – şi despre alegători. Căci nu e valabilă doar întrebarea „Ce tip de candidaţi ni se oferă?“, ci şi „Ce sunt dispuşi să aleagă oamenii?“, „Cum arată, în general, reperele, preferinţele, opţiunile electoratului?“ Ar avea vreo şansă cineva de genul Havel, sau Helmut Schmidt, sau Ionel Brătianu? Dacă nu, atunci să nu mai dăm vina tot timpul pe oferta politică a celor de pe scenă.

Daca dl Plesu nu ne-ar fi spus sa votam in ultimii 20 de ani cu Iliescu, Constantinescu si Basescu, slava Domnului, ar fi fost clar pentru toata lumea ca electoratul roman nu stie sa voteze, nu vrea democratie, nu vrea un Bratianu. Dar cum dl Plesu ne-a spus sa votam cu Iliescu, Constantinescu si Basescu, iar acesti indivizi au ajuns la putere pe rand ducand electoratul in criza, disperare si indiferenta, e clar ca electoratul roman e foarte pretentios pentru aspiratiile dlui Plesu.

In aceste alegeri nu dau o prezenta la vot mai mare de 40 %. Cine sunt vinovatii? Ce se intampla cu acel procent de 60 % care nu voteaza si care ar putea oricand sa se razbune? Crede dl Plesu ca tara asta e plina de imbecili? Asa crede. La fel dl Patapievici; domnia sa scrie ca taranii distrusi din 1945 si pana in prezent sunt pusi de Gadea si Ciutacu sa-l ia cu parul pe Basescu de la Cotroceni.

Vai de ei! Nu s-au prins ca intr-o zi s-ar putea ca romanii sa ia parul in mana si sa-i rezolve pe toti, de la Basescu pana la Geoana. Si oare ce se va intampla atunci cand, dupa ce va trece criza economica, statul roman va mari taxele si impozitele ca sa plateasca datoriile catre FMI si Banca Mondiala? Ce va spune atunci Patapievici?  Il va lauda iar pe Tanasescu? Va cere CSAT-ului sa intervina in forta ca la mineriade? Va declansa Plesu Legea Martiala? Sau dl Neamtu va scrie pe blog ca eu incit la violenta? Cine stie, poate ca taranii distrusi de politicienii dlui Plesu se duc sa protesteze la Cotroceni din indemnurile mele.

Saptamanal intalnesc oameni care sunt de parere ca Romania trebuie condusa de catre romanii aflati in occident. Numai dl Plesu nu intalneste astfel de oameni. Pacat. E de inteles daca stai sa te gandesti ca dl Plesu nu intalneste decat intelectuali si copii de bolsevici. Cum poate dl Plesu sa creada ca majoritatea romanilor sunt nostalgici dupa comunism? Probabil pentru ca dl Plesu mereu a sprijinit in campanii electorale programe politice incapabile sa rezolve revendicarile din Piata Universitatii.

Dl Plesu a ramas captiv in fata televizorului asemenea unei fantome. Pentru dl Plesu, “Romania profunda” e reprezentata de Mitica Dragomir; inseamna ca dl Plesu nu e un om profund, nu e un roman profund, ci un elitist deteritorializat; locul comun dlui Plesu e globosfera. Pacat ca dl Plesu nu mai crede in profunzimea realitatilor. Dl Plesu nu vrea sa priceapa ca s-a dus vremea lichelelor din politica si ca electoratul roman stie mai multa politica decat poate Plesu sa minta.

Vedem rezultatul peste doua saptamani la alegeri.

Monstrul postmodern: intelectualul hibrid

“Nu vom explica unor oameni a cãror conştiinţã pare amputatã de simţul moral, de ce alegerea Profesorului Tismãneanu este o insultã la adresa democraţiei şi un scandal moral. Pentru a-i face sã înţeleagã incongruitatea deontologicã a acestei numiri lui îi vom întreba doar, dacã ei cred cã în fruntea comisiilor oficial însãrcinate cu analizarea regimului naţional-socialist ar fi putut sã fie numiţi fii unor demnitari hitlerişti?” – Ion Varlam, Paris -  12 Aprilie 2006.

In acest articol am sa argumentez de ce am votat in 2004 cu Traian Basescu in turul 2 si de ce in noiembrie, adica peste o luna, cea mai buna alegere pentru noi e votul alb.

E foarte simplu de ce am votat cu Traian Basescu in 2004: m-au manipulat intelectualii. Daca am vazut ca Patapievici, Plesu, Liiceanu scriu ca trebuie sa votam cu Basescu, ca Basescu e omul – “avem omul” (Traian Ungureanu) -  , atunci am votat cu Basescu. In 2004, toamna, Patapievici scria un articol in B 24 FUN sau in Sapte Seri, nu mai stiu sigur in care din cele doua reviste, in care spunea ca Traian Basescu e solutia pentru ceea ce, in democratiile fragile, se numeste “vot negativ”; chiar daca nu ai cu cine sa votezi, votezi cu raul mai mic. Intr-adevar, in 2004 nu exista votul alb, dar exista posibilitatea anularii unui vot. Intelectualii din Romania intotdeauna au preferat raul mai mic decat binele tare; de aceea tranzitia e ca o buba vesnic deschisa la noi. Din decembrie 1989, distinsii nostri intelectuali au iubit raul mai mic, l-au dorit cu sete si niciodata nu au vrut binele tare. Plesu si Patapievici au fost atatia ani in conducerea CNSAS incat au uitat ca ei sunt singurii vinovati pentru inutilitatea si ineficacitatea acestei institutii. Liiceanu vorbeste la TV de parca ar reprezenta societatea civila; ce societate civila sa reprezinte Liiceanu cand ideile domniei sale sunt la putere de 20 de ani?

S-a facut mare taraboi ca Basescu va face lustratie in Romania, ca Raportul Tismaneanu aduce dreptatea. Ce dreptate? De altfel, nu pricep de ce Vladimir Tismaneanu se zbate pe blogul sau sa ne demonstreze ca Raportul domniei sale vrea lustratie; ca guvernul Boc nu a facut nimic in acest sens. Atunci de ce ii sustine Tismaneanu in continuare pe Basescu si Boc daca nu au facut nimic in acest sens? Basescu chiar nu vrea lustratie, a spus-o la Paris: “Dacă nu s-a făcut ce trebuia să se facă în ’90, în 2009 parcă a ne mai întoarce este prea mult“. Ce crede Tismaneanu despre aceasta declaratie a lui Basescu? Apoi, ce a facut Tismaneanu in cei 20 de ani de la revolutie? De ce il mai sprijina intelectualii pe Basescu?

Horia Roman Patapievici nu mai stie ce scria pana in 2004. Acum, in 2009, e de acord cu socialistul Adam Michnik ca lustratia nu are sens, ca a fi rational inseamna sa fii in acelasi timp laic de stanga (de parca dreapta nu e laica. recomand interviul cu Paul Barbaneagra din Evenimentul Zilei despre stanga laica), plin de pietate si respect fata de Biserica, adept al liberalismului clasic; sa fii la mijloc intre “integrismul religios” si iluminismul revolutionar. Cititi  “solutia Michnik” pe care o propune Patapievici ca sa va lamuriti ce vrea intelectualul hibrid! De unde pana unde liberalismul clasic (conservatorismul) se imbina perfect cu laicismul stangist? Si ce fel de om e cel care se afla “la mijloc” intre “integrismul religios” si iluminismul revolutionar? Ceea ce nu ne spune Patapievici e ca laicismul de stanga se imbina cu crestinismul nu ca sa afirme principiile crestine (principii absolute, pe care Michnik le detesta), ci ca sa-l dizolve.

Nu vreau sa comentez aberatiile lui Michnik din cea mai imbecilizanta carte pe care am citit-o in viata mea: Mărturisirile unui disident convertit, o carte ignoranta in ceea ce inseamna fenomenologia comunismului, o carte care falsifica istoria Poloniei.

Ceea ce intreb eu e de ce domnul Patapievici a mintit tinerii ca vrea desecretizarea arhivelor, lustratie, decomunizare pentru ca in 2009 sa propuna cu “solutia Michnik”?

Patapievici greseste. Singura optiune pe vreme de democratie aflata in tranzitie e votul alb, nu votul negativ. Numai asa se poate pune presiune pe animalul politic. Iar daca se pune presiune pe animalul politic, atunci mai exista o sansa. Baconsky ma intreaba daca merg la vot si crede ca asta e o intrebare depasita. Intrebarea nu e depasita, depasit e Baconsky. Teologul-diplomat (o contradictie in termeni) recunoaste si el ca nu crede in democratia participativa, localista sau aristocratica: “E în firea democraţiei să rateze aristocraţia, adică domnia celor mai buni. Dar de aici până la a lăsa destinul României pe seama verdictului dat de populaţia rurală vârstnică şi de alţi compatrioţi mânaţi la secţii pe bază de ţuici, mici, promisiuni oligofrene sau ameninţări în clasicul stil al partidului unic, e o cale (prea) lungă.” Daca e in firea democratiei sa rateze aristocratia, atunci Baconsky intelege prin asta ca nimeni nu trebuie sa lupte pentru a limita natura despotica si anti-aristocratica a democratiei. Asa intelege Baconsky democratia: ca fiind demofilie. Tocqueville atrage atentia asupra subrezirii principiilor absolute declansandu-se astfel despotismul democratic. Dar intelectualul hibrid nu mai crede in principii absolute. Nu numai ca nu mai crede, dar mai falsifica si ideile: pune sustinerea principiilor absolute pe seama generalizarii relativismului, cum scrie Adam Michnik.

Cu asemenea hibrizi care falsifica ideile si sensul cuvintelor nu pot sa votez, nici sa-i iau drept model.

Dar sa revin la Basescu. Care sunt motivele principale care ma fac sa nu il votez? Pai, primul ar fi ca omul asta niciodata nu a vrut lustratie, ci doar s-a folosit de ea ca sa ajunga la putere. Pentru Basescu si pentru intelectualul hibrid lustratia e doar calul de bataie, e trompeta din care trebuie sa iasa spume rosii ca sa ajunga la putere, sa adune voturi. Apoi, nu mai conteaza nicio lustratie. El insusi produs al comunismului, nu avea cum sa isi doreasca lustratia. Nu e nicio diferenta intre Basescu, Crin Antonescu, Geoana, Vadim, Becali, Oprescu si eu stiu cine o mai candida. Niciunul dintre ei nu vrea sa realizeze in Romania ceea ce au facut germanii dupa caderea zidului Berlinului: unificarea cu teritoriile ocupate de comunisti si interzicerea fostilor activisti de partid in conducerile institutiilor democratice si culturale. Asa cum Germania de Est s-a unit cu Germania de Vest dupa caderea URSS, tot asa trebuia sa se intample si cu Romania: unirea cu Republica Moldova si refacerea vechilor granite. Dar nu s-a intamplat si nici nu se va intampla vreodata cu aceasta clica de animale zeloase. Al doilea motiv principal pentru care nu votez cu niciun candidat la presedintie e ca absolut toti fac parte din aceleasi clanuri de interese care au stat la baza FSN-ului si au omorat oameni in mineriade. Nu cred ca dosarul mineriadelor va fi rezolvat cata vreme la Justitie va fi Monica Macovei sau altcineva din PSD sau PNL sau PRM, etc. Vad ca niciun jurnalist nu o corecteaza pe aceasta doamna cand are nesimtirea sa mai apara la TV si sa vorbeasca despre “Justitie independenta” in Romania dupa ce dumneaei a acceptat sa candideze pe listele PDL-ului pentru europarlamentare. O fi si Macovei independenta din postura de europarlamentar PDL!

Nu votez cu politicianul incapabil de a reprezenta interesul Romaniei in politica externa. Basescu si toti ceilalti politicieni nu reprezinta interesele Romaniei in lume: cel mai bine se vede acest fapt in relatiile Romaniei cu occidentul in ceea ce priveste situatia din Republica Moldova. Toti politicienii oligarhiei coloniale sovietice din Romania vin cu discursuri gata facute de Javier Solana in laboratoarele de la Bruxelles sau Washington.

La noi, Patapievici il elogiaza pe Nicolae Manolescu – mare luptator al Partidului Comunist Roman pentru izbanda realismului socialist, in prezent membru al Comisiei prezidentiale pentru analiza dictaturii comuniste in Romania -, il vrea ca membru in Academia Romana, apoi minte ca el vrea lustratie. Niciun intelectual nu a ripostat impotriva fostilor activisti PCR de a conduce reviste si institutii culturale, dar toti se vaita pentru mocirla care exista in viata publica de la noi. De ce se vaita? Ca sa dea vina pe omul obisnuit, ca sa joace un teatru ieftin de prostire a oamenilor si a generatiilor viitoare. Ei nu au nicio vina, numai omul care voteaza e vinovat. Scriu in reviste si ziare de 20 de ani, au institutii la mana lor de 20 de ani si ei nu au nicio vina. Vinovati sunt betivii dintr-un sat fara curent electric in secolul 21, nu ei; vinovata e baba analfabeta pe care o manipuleaza si Iliescu, si Basescu. Atat de mic este dusmanul lor! Cu asta se lauda ei ca lupta: cu analfabetii si cu taranii.

♦

Ceea ce este propriu intelectualului hibrid consta intr-o dedublare a personalitatii care-l face de-a dreptul labil. In Biblie avem un verset care ataca frontal dedublarea:  “Nici o slugă nu poate să slujească la doi stăpâni. Fiindcă sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona.” (Luca 16:13). Observam in cartile si articolele intelectualului hibrid un rationament belicos care, dupa caderea comunismului si nazismului, s-a emancipat si suna asa: pentru a respinge utopia si progresismul ai datoria civica sa lupti pentru imperfectiune, deci sa slujesti si lui mamona, pentru ca democratia nu are principii absolute. Gandirea inregimentata a secolului 20 era de o franchete juvenila, ea spunea acelasi lucru, dar intr-un alt mod: e nevoie sa cream Omul Nou, omenirea e salvata prin realismul socialist, iar realismul socialist nu se poate realiza decat prin cultul violentei.

Diferenta dintre cele doua cazuri de gandire hibrida e una singura: prima e a mensevicilor, a doua e a bolsevicilor. Mensevicii sunt democrati revolutionari, bolsevicii sunt revolutionari violenti.

Rationamentul hibrid postcomunist l-ar oripila, de pilda, pe un democrat monarhist; l-ar oripila si pe un democrat clasic precum Tocqueville. Sa spui ca democratia nu are principii ancorate in Absolut inseamna sa spui ca esti de acord cu despotismul maselor in regimurile democratice. O democratie formata din oameni care cred in Absolut e o democratie reala, o democratie anti-utopica.

Pericolul rationamentului hibrid e mult mai grav pe cat pare la prima vedere; el ii ataca pe crestinii practicanti afirmand ca ei vor utopii, ca vor sa nimiceasca Raul din politica si din societate. Fara sa cunoasca politologie si teologie, intelectualul hibrid crede ca politicul nu are nimic in comun cu teologicul; el crede ca separarea Bisericii de stat inseamna separarea politicului de teologic. Or, separarea politicului de teologic aduce cu sine un “laicism de stat” (Alain Besancon) degradant, alienant si rasist strain de democratia crestina.

O democratie crestina, o politica conservatoare la scara umana nu doreste nimicirea Raului din politica si societate, ci limitarea lui. Or, intelectualul hibrid, afirmand ca democratia nu are principii absolute si ca a fi la mijloc intre mamona si Dumnezeu inseamna a fi impotriva utopiei, el nu urmareste limitarea Raului, ci dilatarea lui. De aceea radicalitatea gandirii conservatoare il incomodeaza. Principiile absolute in democratie reprezinta o suma de atitudini personale concentrate in jurul discernamantului, in jurul deosebirii Raului de Bine. Discernamantul personal aplicat democratiei aduce cu sine libertate in societate. Sa ne imaginam o intelectualitate romaneasca unita cu darul discernamantului care sa puna presiune pe animalul politic: ar fi fost imposibil sa nu se revigoreze spatiul public romanesc in 20 de ani cu o astfel de intelectualitate!

Dar nu. Intelectualul hibrid adora compromisul sub pretextul ca istoria se face prin compromis. Prin compromis nu se face istoria, ci subistoria! Numele care au facut istorie nu s-au compromis in fata niciunei piedici. Dictatorii  sunt oamenii compromisului si totalitarismele lor sunt fenomene subistorice. Intelectualul hibrid, daca nu stie teologie, nu cunoaste nici paradoxurile naturii umane. Asemenea lui Michnik, el crede natura umana se reduce la un set de contracte civile incheiate dupa propriul gust instinctiv, natura umana se reduce la un gest exteriorist.

Tehnologia e marele aliat al intelectualului hibrid. Fara ea, gandirea hibrida nu ar fi posibila. Tehnologia e culmea cea mai inalta a materialismului dialectic. Fara tehnologie, nu ar fi posibil lobbyul uniunilor civile homosexuale prin care se urmareste deconstructia genului. “Dar tehnica reprezinta un fenomen paralel culturii. Trenul si avionul nu ne-au facut nici mai sensibili, nici mai profunzi. Ne-au schimbat doar ritmul” – Cioran. In Grecia antica nu existau casatorii intre homosexuali, desi homosexualitatea era virtute, deoarece grecii aveau dispret fata de tehnica. Intelectualul hibrid idolatrizeaza tehnologia pentru ca el nu este in mod organic si structural legat de cultura; pentru el, cultura se poate adauga din afara prin procedee tehnologice; pentru el, natura umana se poate ajusta tehnologic. El priveste aceasta ajustare tehnologica a naturii umane ca pe un imperativ cognitiv, ca pe un scop in sine.

♦

Un discurs devastator al lui Ron Paul despre neoconservatori:

Articole conservatoare pentru neoconservatori

• Profesorul John Chrysostom
  Medaille de la University of Dallas: I Can’t Read My New Book.
• Mircea Platon: Destinul romanesc si mantuirea mecanica.
• Mircea Platon: Waiting for the Americans…
• Gheorghe Fedorovici: Au venit americanii?
• NOU. Paul Gottfried despre istoria neoconservatorilor: What is a Neocon?

Profesorul John Medaille despre piata libera, descentralizare si proprietate privata

Recomand extraordinarul eseu din Convorbiri literare al profesorului John Medaille despre economia libertatii, piata libera, democratie, descentralizare si proprietate privata. Eseul pleaca de la un alt eseu scris de Sorin Cucerai in Idei in Dialog despre “O sursa a fricii de capitalism“.

De cînd si-a făcut aparitia, spre sfîrsitul Evului Mediu, si a ajuns să domine atît productia cît si politica, spre sfîrsitul secolului al XVIII-lea, capitalismul a stîrnit dezbateri aprinse cu privire la natura sa. Un punct central al dezbaterii se referă la relatia capitalismului cu statul – s-a pus în special întrebarea dacă este un dusman sau o odraslă a statului. Nu putine au fost numele celebre ce au participat la dezbatere: Smith, Marx, Mill, Mises si alte minti luminate au scris volume întregi pe această temă. Cred însă că onoarea de a pune problema în cei mai succinti si eleganti termeni îi revine lui Sorin Cucerai în scurtul dar puternicul său eseu O sursă a fricii de capitalism, apărut în revista „Idei în dialog” din luna mai 2009. În cîteva pagini si cîteva fraze puternice, Sorin Cucerai redă esenta capitalismului si a relatiei acestuia cu statul.
Argumentele sale îi vizează în primul rînd pe „anarho-libertarieni” care, precum marxistii, vor „disparitia statului”. Realitatea istorică arată că sub regimurile „neoconservatoare” statul a crescut la fel de mult – sau chiar mai mult – decît sub regimurile liberale sau social-democrate. Într-adevăr, doar comunistii au putut să extindă statul mai repede decît au făcut-o neoconservatorii, si l-au mărit pînă s-a prăbusit sub propria-i greutate, o ispravă pe care neoconservatorii din America au încercat să o reediteze – si era cît pe ce să le reusească. Ceva ciudat se petrece aici. O realitate istorică atît de pregnantă nu poate fi trecută cu vederea sau ignorată în numele ideologiei. Totusi, trebuie să amintesc că Sorin Cucerai, venind în „apărarea” capitalismului, ridică probleme care pun sub semnul întrebării însăsi legitimitatea sistemului. Nici măcar Marx, în atacurile sale împotriva capitalismului, nu a spus ceva atît de negativ ca Sorin Cucerai în „pledoaria” sa procapitalistă.
Este important să întelegem argumentatia domnului Cucerai în eleganta ei simplitate. O voi sintetiza după cum urmează:

[... citeste restul eseului in Convorbiri literare]

Ovidiu Hurduzeu despre “conservatorismul schimbarii” (Valeriu Stoica)

Recomand acest eseu de mai jos refuzat de Idei in Dialog si Revista 22, desi presupunem cu totii ca traim in democratie si ca dezbaterile de idei sunt libere.

Revista 22, in numarul  963 (19 august 2008 – 25 august 2008), a publicat un fragment din cartea d-lor Valeriu Stoica si Dragos Paul Aligica Reconstructia dreptei. Intre experimentul capitalist occidental si proiectul national romanesc, in curs de aparitie la Editura Humanitas. Potrivit autorilor ei, lucrarea este gandita ca o contributie la dezbaterea publica in jurul identitatii doctrinare a dreptei romanesti astazi si a viitorului proiect national romanesc. D-nii Valeriu Stoica si Dragos Paul Aligica considera ca “demersul nostru trebuie citit nu atat ca o afirmatie de ortodoxie doctrinara, cat ca o provocare la o dezbatere publica… Nu pretindem ca lista noastra de teme este exhaustiva. Si in nici un caz nu pretindem ca am detine raspunsuri definitive”. [... citeste restul eseului]

Profesorul Gottfried despre conservatorism, nationalism, globalism si Romania

Recomand interviul de mai jos realizat de Mircea Platon.

– Stimate domnule profesor Paul Gottfried, in recenta dumneavoastra carte de memorii (Encounters: My Life with Nixon, Marcuse, and Other Friends and Teachers, ISI Press, 2009) mentionati la un moment dat ca, in ultimii ani, ati fost mai publicat, citit, intervievat si recenzat in estul Europei, in Polonia, Croatia, Rusia sau, acum, iata, in Romania, decat in SUA. De ce? Ce anume va face atat de popular in estul Europei?

– Desi nu se poate spune ca as fi cel mai citit ganditor american in estul Europei, e uimitor cat de bine sunt primite cartile mele recente de catre est-europeni, prin comparatie cu americanii si cu vest-europenii. Lucrul se datoreaza, cred eu, faptului ca est-europenii, traind in orbita sovietica, au fost mai putin expusi la modernitatea tarzie reprezentata de presa vestica si de creatorii de discurs politic occidentali. De aceea, est-europenii nu gasesc nimic “discutabil” in scrierile mele critice, ba chiar sunt de acord cu rezervele mele privitoare la un anumit numar de idei fixe occidentale. Printre lucrurile pe care le critic se numara teoria conform careia America are misiunea de a converti intreaga rasa umana la ultima versiune de democratie, folosirea conceptelor de “diversitate”, “antirasism” si “antifascism” pentru a inabusi vocile critice sau razboiul purtat de stat impotriva conceptiilor traditionale asupra rolului barbatului si femeii si impotriva familiei “burgheze” traditionale. Spre deosebire de “progresistii” din Romania si din alte tari ale estului Europei, nu cred ca Europa Occidentala trebuie sa serveasca drept model “democratic” pentru fostele tari-satelite ale Uniunii Sovietice. Dupa parerea mea, Europa Occidentala e o regiune in plin picaj, caracterizata prin declin demografic, prin inlocuirea a ceea ce erau altadata natiunile crestine cu imigranti musulmani din Lumea a Treia si printr-un asalt continuu al statului si al birocratiei UE impotriva identitatii nationale. Nu inteleg de ce Romania ar trebui sa ia Olanda, Franta, Belgia, Spania ori (Doamne fereste!) Germania ca model social pentru societatea romaneasca. Si banuiesc ca est-europenii se intreaba acelasi lucru. [... citeste restul interviului in Ziarul Financiar ].