YVAN ALLAIRE , MIHAELA FÎRŞIROTU: Pentru o distribuire echitabilă a bogăţiei: Exploatarea resurselor miniere în România

Recomand o analiza profesionista, cum nu prea apar in Romania, despre ce este si cum trebuie sa arate economia dezvoltata a unei tari, semnata de Acad. prof. dr. Yvan Allaire si prof. dr. Mihaela Firsirotu. Ia sa vedem daca presedintele Basescu are dreptate cand ne indeamna sa acceptam proiectul Rosia Montana.

Acad. prof. dr. Yvan Allaire este preşedintele consiliului de administraţie al Institutului pentru guvernanţa organizaţiilor private şi publice (IGOPP) şi profesor emerit de strategia afacerilor la Université du Québec à Montréal (UQAM). Este cofondator al grupului de consultanţă SECOR. A fost consilier al conducerii unor mari întreprinderi canadiene şi vicepreşedinte executiv al companiei Bombardier, între 1996 şi 2001, şi membru în mai multe consilii de administraţie, printre care, între 2005 şi 2009, acela al Casei de depozite şi plasamente a Quebecului, cel mai mare fond de pensii din Canada. A publicat numeroase lucrări şi articole despre strategia şi guvernanţa întreprinderilor. Este membru al Academiei de litere şi ştiinţe sociale a Societăţii regale din Canada.

Prof. dr. Mihaela Fîrşirotu predă strategia afacerilor la Facultatea de management din cadrul UQAM şi este titulară a catedrei Bombardier de gestiune transnaţională. Autor prolific (peste o sută de articole şi mai multe cărţi), a condus numeroase seminarii despre schimbarea strategică la care au participat echipele de conducere ale unor mari companii canadiene. Deţinătoarea premiului pentru cea mai bună teză de doctorat în gestiune decernat de American Academy of Management, profesoara Mihaela Fîrşirotu a creat şi condus, după căderea comunismului, prima şcoală masterală de gestiune din România (la Academia de Studii Economice din Bucureşti).

Soţii Allaire şi Fîrşirotu sunt autorii a două volume traduse în româneşte: Management strategic (Ed. Economică, 1998), Pledoarie pentru un nou capitalism (Ed. Logos, 2011)

———————-

În toată lumea, ţările cu resurse naturale sunt în căutarea unor noi soluţii spre a maximiza contribuţia acestei bogăţii la finanţele publice şi la dezvoltarea economică a societăţilor lor. Cu toate acestea, peste tot (sau aproape peste tot) guvernele rămân prizoniere ale modelului tradiţional din acest domeniu, conceput într-o epocă în care minereurile aveau o valoare relativ scăzută.

În vremea aceea, valoarea economică pe care o prezentau pentru societate exploatările miniere provenea mai ales din locurile de muncă generate şi din taxele colectate.

Modelul acesta era adecvat epocii în care a fost conceput, dar este inadaptat contextului actual de pe pieţele mondiale de minereuri.

De exemplu:

• între 1982 şi 2005, preţul aurului oscila în jur de 400 USD uncia; preţul actual este de patru ori mai mare: 1.600 USD uncia;

• între 1980 şi 2004, minereul de fier nu valora decât 12 USD tona. La sfârşitul anului 2011, se vindea cu 136 USD tona;

• livra de cupru se vindea între 0,65 şi 0,80 USD în 1998, în comparaţie cu 3,40-4,00 USD livra în anul 2012.

Bineînţeles, preţul minereurilor ar putea cădea brutal în anii care vin, dar aceasta nu schimbă cu nimic puterea argumentului. În acest caz, orice sistem de redevenţe ar aduce la buget mai puţine sume.

Un nou model de afaceri?

Este posibilă, fără a provoca isterie politică, o dezbatere pe tema distribuirii echitabile a profiturilor între investitori şi proprietarii resurselor care sunt cetăţenii României? Se poate discuta serios despre modalităţile de a profita cât mai mult de pe urma acestui „boom” al preţului minereurilor?

Orice nouă abordare în acest domeniu ar trebui să se inspire dintr-o logică a afacerilor ineluctabilă şi uşor de înţeles.

Investitorul privat, întreprinzătorul trebuie să se aştepte la un profit pe măsura investiţiei sale şi care să ţină seama şi de riscuri. Riscurile în domeniul minier sunt reale. Trebuie notat totuşi că faza cea mai plină de riscuri este aceea a explorării; faza de exploatare a unui zăcământ geologic cunoscut comportă pentru promotor două riscuri precise:

1. Riscul politic; eventualitatea unei schimbări politice, naţionalizarea exploatării, opoziţia eficientă a populaţiei care se împotriveşte proiectului; astfel, Newmont Mines s-a retras dintr-un proiect de exploatare minieră a aurului în Peru după ce investise zeci de milioane de dolari, ca urmare a opoziţiei hotărâte a ţăranilor din regiunea în care se afla mina; în septembrie 2011, Venezuela a naţionalizat toate minele de aur de pe teritoriul ei etc.

2. Volatilitatea preţului minereurilor ar putea transforma rapid un proiect rentabil într-unul aducător de pierderi; şi totuşi, cererea de minereuri este dictată de o tendinţă puternică a sistemului economic mondial: dezvoltarea economică rapidă a Chinei şi a altor ţări cu o creştere efervescentă; în plus, în sectorul minereurilor există pieţe specializate (Futures Markets), pe care producţia viitoare poate fi vândută la preţurile actuale; evident, întreprinderea minieră care se protejează vânzând în felul acesta va pierde dacă preţul minereului va continua să crească, dar această protecţie este benefică pentru cei care se tem de o scădere viitoare a preţurilor.

Ce randament trebuie să aibă investitorii?

Este util să comparăm ratele de randament intern (RRI) estimate şi realizate în alte sectoare industriale cu înalte niveluri de risc:

• dezvoltarea de noi produse în sectorul farmaceutic: rata de randament internă este de 8,4% (în scădere, în ultima vreme, în comparaţie cu rata obişnuită de 11,8%) (Sursa: Deloitte and Thomson Reuters, 2011);

• noi modele de avioane: între 12% şi 20% randament estimat (Sursa: Peoples and Willcox, 2006);

• capital de risc, sectorul în ansamblu (1989-2008): 17%; în sectorul extrem de riscant al biotehnologiilor: randament realizat (1986-2008): 20,7% şi randament estimat de 21,5% (Sursa: Cockburn and Lerner, 2009).

Ar fi, aşadar, investitorii în exploatarea unei mine mulţumiţi (poate chiar fericiţi) cu un randament estimat (RRI) de 20%? Fără îndoială. De ce, atunci, să fie menţinut un sistem de redevenţe, precum cel actual, care conduce la randamente între 50% şi 80%, sau chiar mai mult, pentru exploatarea resurselor minerale ale României?

Nu încape îndoială că o rată a randamentului intern de 20% recompensează mai mult decât suficient investitorul pentru riscurile de variaţie în jos a preţurilor minereului ca şi pentru alte evenimente imprevizibile inerente acestui sector de activitate.

Atunci, de ce nu se stabileşte un sistem de redevenţe care să fie sensibil la randamentul estimat de investitori (dar nu mai mult), astfel încât proprietarii resurselor, cetăţenii României, să beneficieze de profiturile realizate peste randamentul estimat? [citeste restul in Romania Libera]

Cauzele profunde ale crizelor financiare. Pledoarie pentru un nou capitalism (I)

Din volumul Pledoarie pentru un nou capitalism de Yvan Allaire si Mihaela Fîrşirotu, în pregătire la Editura Logos in traducerea lui Alexandru Ciolan.

Acad. prof. dr. Yvan Allaire este preşedintele consiliului de administraţie al Institutului pentru guvernanţa organizaţiilor private şi publice (IGOPP) şi profesor emerit de strategia afacerilor la Université du Québec à Montréal (UQAM). Este cofondator al grupului de consultanţă SECOR. A fost consilier al conducerii unor mari întreprinderi canadiene şi vicepreşedinte executiv al companiei Bombardier, între 1996 şi 2001, şi membru în mai multe consilii de administraţie, printre care, între 2005 şi 2009, acela al Casei de depozite şi plasamente a Quebecului, cel mai mare fond de pensii din Canada. A publicat numeroase lucrări şi articole despre strategia şi guvernanţa întreprinderilor. Este membru al Academiei de litere şi ştiinţe sociale al Societăţii regale din Canada.

Prof. dr. Mihaela Fîrşirotu predă strategia afacerilor la Facultatea de management din cadrul UQAM şi este titulară a catedrei Bombardier de gestiune transnaţională. Autor prolific (peste o sută de articole şi mai multe cărţi), a condus numeroase seminarii despre schimbarea strategică la care au participat echipele de conducere ale unor mari companii canadiene. Deţinătoarea premiului pentru cea mai bună teză de doctorat în gestiune decernat de American Academy of Management, profesoara Mihaela Fîrşirotu a creat şi condus, după căderea comunismului, prima şcoală masterală de gestiune din România (la Academia de Studii Economice din Bucureşti).

Împreună, Yvan Allaire şi Mihaela Fîrşirotu au scris o carte, Pledoarie pentru un nou capitalism. Va apărea la Editura Logos, cu un cuvânt înainte de acad. Mircea Maliţa, în traducerea lui Alexandru Ciolan. Publicăm în acest număr al “Ziarului de duminică” şi în următoarele două câteva fragmente din această carte.

Între Marx şi Hayek… dilema conservatorilor

În primele pagini ale cărţii noastre Black Markets… and Business Blues, relatam împrejurările în care am cunoscut şi resimţit latura tragică a catastrofei financiare: într-un amurg de ianuarie 2009, pe când rulam pe o şosea aglomerată din apropiere de Lake Worth, Florida, am pătruns brusc într-o zonă stranie, un fel de cimitir format din şiruri nesfârşite de locuinţe neluminate, neocupate, care afişau inutile panouri cu anunţul For Sale, For Rent (De vânzare, De închiriat).

Toţi proprietarii acestor locuinţe modeste fuseseră expulzaţi pentru că nu mai puteau să plătească. Locul degaja umilinţa părinţilor, disperarea copiilor, decadenţa unei societăţi. “Grandoarea unei civilizaţii se judecă după felul în care îi tratează pe cei slabi”, scria Jean Rostand. Civilizaţia americană părea tare bolnavă în acea seară de ianuarie.

citeste restul pe Ziarul Financiar, http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/cauzele-profunde-ale-crizelor-financiare-pledoarie-pentru-un-nou-capitalism-i-9128428

Mihaela Firsirotu: “încurajaţi şi sprijiniţi financiar şi fiscal dezvoltarea asociaţiilor cooperative, de tipul celor care există în toate ţările capitaliste”

Interviu cu Mihaela Fîrşirotu in Romania libera, profesor de strategia afacerilor la Universitatea Québec din Montréal.

CV

1979 - prezent, parcurge toate treptele universitare la Şcoala de Ştiinţe de Ma­nagement de la Universitatea Québec din Montreal (UQAM), fiind în prezent şef de catedră

1985 - Doctoratul la Universitatea McGill, Montréal. Teza sa de doctorat a fost premiată cu Premiul „A.T. Kearney” al Academiei Americane de Management, decernat celei mai bune teze de doctorat din America de Nord

1976 - Stagiu la Universitatea din Viena.

1968 - Academia de Studii Economice, Bucureşti, Facultatea de Comerţ Exterior

Coautoare, cu Yvan Allaire, a cărţilor L’Entreprise Strategique (G. Morin, 1993), Strategies et Moteurs de Performance (Cheneliere/ McGraw-Hill 2004), Black Markets and Business Blues, The man-made crisis of 2007-2009 and the Road to a New Capitalism (FIPress, 2009), Plaidoyer pour un nouveau capitalisme (IGOPP, 2010), Propos de Gouvernance… avant, pendant et après la crise financière de 2007-2008, (IGOPP, 2011).

—————————–

Mihaela Fîrşirotu, unul dintre strategii economici ai guvernului provincial din Quebec, crede că România nu a depăşit încă ce era mai greu şi că „în România există toate ingredientele pentru o criză majoră”. Profesoară la Universitatea din Quebec, Fîrşirotu se miră că BNR şi autorităţile statului le-au permis băncilor să dea credite în alte monede, decât cea a ţării şi spune că „este de neconceput  într-o ţară civilizată să-i  laşi pe oamenii de rând  să-şi asume riscul  fluctuaţiei cursului de schimb”.

În acelaşi timp, specialista canadiană de origine română crede că există prea puţine bănci cu capital românesc în ţară şi că privatizările ar trebui oprite fiindcă „o economie puternică are nevoie de propriile sale întreprinderi  naţionale mari, pentru că, în condiţiile lipsei de capital autohton numai statul poate răspunde unei  asemenea provocări”.

Sunteţi unul dintre puţinii eco­nomişti care în lucrările pe care le-aţi publicat în Canada aţi prevăzut criza mondiala. Romania putea evita perioada de cadere economică din ultimii doi ani?

M.F.: Înainte de toate, ar fi trebuit  ca România să  fi evitat criza financiară din 2007-2008, care a provocat şi  a dus  în mod direct la  recesiunea economică din ultimii doi ani. Pentru  evitarea acestei  crize financiare,  România  ar fi trebuit   să  lupte împotriva speculei imobiliare şi a creşterii enorme a preţurilor imobiliarului provocate de speculaţie. Datele nu mint: din 2001 până în 2007, preţul apartamentelor a crescut cu 550%; de notat că apoximativ 40% din cerere  a provenit  de la  „investisori” (a se înţelege «speculatori») străini.

O reşedinţă la Bucureşti, care avea o valoare medie de 60.000 euro în 2005, atingea în 2008 valoarea de 180.000 euro, urmând să scadă la 90.000 euro în 2010. În plus, şi aceasta este o practică rară  în lume, băncile româneşti, aproape toate fiind deţinute de capital străin,  au oferit  majoritatea ipotecilor în euro, transferând astfel riscul de fluctuaţie  a cursului  de schimb celui care cerea imprumutul. Pentru a-l incita pe cetăţean să-şi asume acest risc, băncile au stabilit o dobândă mai mică pentru un împrumut făcut în euro decât cel practicat pentru un împrumut în lei.

Deci n-am scăpat încă de criză.

M.F.: Cu o piaţă a imobiliarului în criză  aproape  peste tot în lume, cu speculatori care încearcă să vândă cât mai repede posibilşi astfel accelerând căderea preţurilor şi  cu un RON care s-a depreciat în raport cu euro, avem  în România toate ingredientele unei crize majore: oprirea brutală a activităţilor de construcţii imobiliare; sentimentul  bine fondat  de a fi devenit mai sărac, resimţit de către toţi proprietarii de bunuri imobiliare şi în consecinta, diminuarea cheltuielilor lor de consum; creşterea şomajului; scăderea veniturilor statului şi deficite bugetare în creştere. Banca Naţională a României avea la dispoziţie toate  mijloacele şi autoritatea  pentru  a lua măsurile necesare, măsuri care ar  fi putut evita în România efectele  cele mai   grele ale crizei financiare.

Vreţi să spuneţi că BNR nu a fost suficient de vigilentă?

M.F.: Banca Naţională a României şi alte organisme de supraveghere a pieţelor financiare aveau autoritatea de a impune un plafon, o limită   privind suma împrumutată de cetăţean în relaţie cu valoarea de piaţă a bunului imobiliar. În perioade de supra încălzire imobiliară, acest mecanism serveşte moderării activităţii imobiliare şi  limitării efectelor speculaţiilor. Ce este mai grav este că autorităţile finaciare româneşti aveau dreptul de a interzice împrumuturile în euro făcute cetăţenilor români, şi nu au facut-o. Este de neconceput  într-o ţară civilizată să-i  laşi pe oamenii de rând  să-şi asume riscul  fluctuaţiei cursului de schimb. Dacă România n-ar fi  avut de suferit efectele  negative ale  crizei imobiliarului, n-ar fi  trecut  prin această recesiune dură.

România a ieşit totuşi din recesiune, ar fi putut ieşi mai repede şi din criză?

M.F.: În primul rând, ar fi fost important să se  menţină  cheltuielile de consum; or, ideea de a mări TVA la 24% mi  se pare o idee  bizară şi foarte proastă. Apoi, în ciuda faptului că recursul la FMI pare să fi fost de neevitat, pentru a finanţa deficitul bugetar ar fi trebuit ca Guvernul să refuze  să implementeze  imediat un plan de austeritate. Devine din ce în ce mai evident, chiar şi  în rândurile FMI, că nu există o politică mai malefică decât aceea de a impune tăieri din cheltuielile publice în acelaşi timp în care cheltuielile private sunt în declin: rezultatul, îl vedem foarte clar acum, este că reducerea  de posturi şi de cheltuieli publice accentuează căderea PIB, rezultând în venituri mai mici pentru guverne, deficite în creştere, şi nu diminuate, cum se spera, şi o populatie nemulţumită, chiar ostilă datorită diminuării serviciilor publice.

Dacă România reuşeşte încet, încet să iasă din criza financiară, acest lucru se datorează în mare parte faptului că îşi controlează încă politica monetară. Între 2007 şi 2010, leul s-a depreciat cu 25%, dând astfel un impuls puternic exporturilor, care au crescut cu mai mult de 20% faţă de 2009, mai repede decât importurile. În timpul primului trimestru al anului 2010, exporturile României au crescut cu 21%, una dintre cele mai mari rate de creştere din Uniunea Europeană, depăşită fiind doar de Malta.

Concluzia dvs. ar fi că FMI ne-a tras în jos.

M.F.-Dacă România ar fi fost membră a zonei euro,  neavând astfel  puterea  şi libertatea de a-şi stabili propria politică monetară,întregul impact al acestor măsuri impuse de FMI ar  fi fost să  tragă economia României  şi mai  jos. Grecia nu a avut această opţiune şi, aşa cum explica recent  în New York Times profesorul Laura Tyson, fost consiler economic în administraţia Clinton», Grecia va trebui să se bazeze pe politici structurale pentru a-şi mări competitivitatea iar astfel de politici pot lua un timp foarte îndelungat pentru a produce efectele dorite. Între timp, Grecia va continua să sufere de o creştere economică  scăzută, de un nivel ridicat de somaj, de salarii care stagnează sau scad şi de un  nivel  ridicat  de datorie în raport cu Produsul Intern Brut”.Deci cine are urechi de auzit să audă

Se va întoarce criza?

M.F.-Părerea mea este că în prezent suntem  în centrul ciclonului. Calmul relativ riscă să fie urmat de o furtună teribilă provocată de criza din zona euro şi de paralizia democratică  a guvernului american. Soluţiile aduse problemei Greciei nu sunt altceva decât nişte cataplasme şi nu rezolvă slăbiciunile fundamentale ale sistemului monetar din zona euro.

Ce ar trebui să facă România pentru a se pune la adăpost de acest nou seism economic pe care-l prevedeţi?

M.F.: Această criză a monedei euro şi criza financiară care a precedat-o dau o lecţie clară  tuturor  ţărilor: impermeabilitatea  la crize venite din afară depinde de capacitatea voastră de a  avea o autonomie financiară şi economică, de a fi auto-suficien­tă. Mă refer bineinţeles la acele ţări, inclusiv România, care ascultă cu veneraţie  vocea marilor ansambluri economice şi politice transnaţionale, care acceptă aranjamentele dictate de presupusele „legi” ale eficienţei  economice. Aceste ţări, şi deci şi  România, ar trebui  să-şi  redescopere o agricultură  care să asigure hrana propriilor cetăţeni, un sistem financiar care să le aparţină, o politică monetară care să  răspundă  nevoilor specifice ţării respective, o politică fiscală care să fie dictată de circumstanţe proprii.

Din păcate, România a pierdut 20 de ani  cu decizii proaste, cu şicane politice, cu servilitate în faţa organismelor internaţionale, cu vorbărie neînsoţită de acţiune, cu consecinţe teribile pentru ţară: băncile ţării au ajuns în mâinile străinilor, bunurile ţării au fost vândute pe nimic investitorilor şi speculatorilor străini; România depinde fiscal, financiar şi politic de organizaţiile internaţionale; sectorul agri­col este fragil şi neperformant; instituţiile sociale, şcolile, universităţile, spitalele sunt în ruină.

Pe fondul acestui peisaj dezolant pe care îl descrieţi, care credeţi că ar trebui să fie priorităţile ţării?

M.F.: România are tot ce are nevoie: resurse, populaţie relativ instruită, ieşire la Marea Neagră. Iată câteva recomandări: faceţi din România un Centru European de Excelenţă pentru agricultura organică şi sustenabilă; accesaţi toate fondurile financiare europene  alocate, pentru a sprijini sectorul agricol; încurajaţi fermele mici şi mijlocii; încurajaţi  şi sprijiniţi financiar  şi fiscal dezvoltarea asociaţiilor cooperative, de tipul celor care există în toate ţările capitaliste.

De exemplu în Finlanda cooperativele, şi aici vorbesc de cele mai mari, făcând parte din „top 300″ din lume ca venituri, reprezintă 23% din PIB; în Elveţia  28%;  46%  în Franţa şi10% în Quebec (Canada). Acest „top” 300 cooperative afişează venituri între 600 milioane dolari şi 58 miliarde dolari şi evoluează în sectoare foarte precise: 30% în sectorul agroalimentar, 23% în comerţul de detaliu, 22% în asigurari şi 19% în sectorul bancar.

Agricultura spuneţi că ar fi prima urgenţă a României, şi apoi?

M.F.: În al doilea rând, stopaţi toate privatizările întreprinderilor de stat; îmbunătăţiţi şi modernizaţi managementul şi guvernanţa, lor stabilind termene precise pentru evaluarea activităţii lor; utilizaţi CEC-ul şi EximBank-ul ca pârghii ale dezvoltării economice. În prezent, România are 32 de întreprinderi în „top” 500 (cele mai mari ca cifra de afaceri din Europa Centrală şi de Est, cu excepţia Rusiei). Or, din aceste 32 de întreprinderi, 22 au fost privatizate şi sunt deţinute de capitalul străin. Nu mai ramân neprivatizate şi ne-deţinute sau controlate de capitalul strain decât transporturile si o parte din sectorul energetic.O economie puternică are nevoie de propriile sale întreprinderi naţionale mari pentru că  în condiţiile lipsei de capital autohton, numai statul poate răspunde unei asemenea provocări.

Guvernul pregăteşte în această perioadă privatizarea unor segmente din principalele companii energetice.

M.F.: În acest context mi s-ar părea important ca România să adopte un plan de dezvoltare dinamică bazat pe întreprinderile hibride deţinute de stat şi de sectorul privat pentru ca resursele naturale să fie ex­ploatate în beneficiul românilor. Creaţi  apoi un Fond Suveran de   Sănătate alimentat de redeventele şi profitul rezultat din ex­ploatarea resurselor naturale.

Ar trebui redus impozitul unic, după modelul Bulgariei, de pildă, care în acest fel a atras mai mulţi investitori?

M.F.: Aş zice mai degrabă să creaţi un sistem de impozite progresive, diminuaţi TVA, o taxă regresivă, şi sporiţi eficienţa colectării impozitelor; măriţi  taxa pe profit atunci când depăşeşte profitul tipic al intreprinderilor mici şi mijlocii.

În ce domenii ar trebui făcute cele mai multe investiţii?

M.F.: În sistemul de educaţie şi sănătate, în infrastructura ne­cesară turismului şi în pro­mo­varea internaţională a atracţiilor naturale şi culturale  ale ţării

România şi-a propus să adere la zona euro în 2015; e o  dată optimistă?

M.F.: Amânaţi intrarea în zona euro până când economia românească este competitivă şi puternică, şi deci poate beneficia de avantajele unei monede comune.

Oficialii români v-au cerut vreodata sfatul?

M.F.: Da, la inceputul anilor 90, când am venit în România  cu o echipă canadiană de experţi foarte bine cotaţi în Canada, care au făcut o serie de recomandări Consilului Reformei. Echipa a pregătit timp de 3 luni un ade­vărat program de guvernare  şi de transformare a României. Munca şi intervenţia au fost finanţate de guvernul canadian. Dupa prestaţie nu am avut nici un ecou.

Guvernul regional din Québec şi-a  decis strategia  pe baza cercetărilor făcute de dvs. si de soţul dvs., fost vice-presedinte la compania Bombardier. Cum s-a întâmplat acest lucru?

M.F.: Soţul meu, Yvan Allaire, care este la bază profesor universitar ca şi mine, dar în plus academician, este asociat partidului liberal din Québec din 1978 şi a fost preşedintele comisiei politice a acestui partid. Împreuna  suntem angajaţi de mai mulţi ani, în dezbaterile canadiene privind diverse politici economice şi industriale. În acest sens  am publicat un mare număr de documente privind provocările economice majore ale Québecului şi Canadei. Sfaturile  noastre sunt frecvent solicitate la nivel  guvernamental, parlamentar şi municipal. Soţul meu este, de asemenea, membru al Consiliului privind rolul  Corporaţiilor şi în general al mediului de afaceri în secolul 21, din cadrul Forumului Mondial Economic de la Davos.

Vă gândiţi uneori să vă întoarceţi în România?

M.F.: Deşi iubesc România cu pasiune şi-i doresc numai binele, o reîntoarcere este  greu de imaginat. Sunt  căsătorită cu un canadian foarte angajat şi implicat  în mediul său. În plus, predau  încă şi sunt angajată în diverse  proiecte de cercetare şi sociale în Canada, iar familia imediată este alături de mine  la Montréal. Aceasta nu înseamnă că nu mă pot implica  vizitând frecvent România, aşa cum am mai făcut-o în perioada în care am înfiinţat şi condus (1993-1997), cu sprijinul financiar al guvernului canadian, Progra­mul  MBA Canadiano-Român, de la ASE, care continuă şi azi, după câte ştiu, cu succes.

http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/avem-in-romania-toate-ingredientele-unei-crize-majore-233566.html

Statul şi pieţele, Autor: Prof.dr. Yvan Allaire

Prezentare la Academia Română

Bucureşti, 23 mai 2011

de

Prof. Yvan Allaire,

Fellow al Royal Society of Canada

Doctor în economie (MIT)

Preşedintele Institutului pentru guvernanţa organizaţiilor publice şi private (IGOPP), Montreal, Canada

 

(Redactat în parte pornind de la volumul Black Markets and Business Blues (FI Press, 2009) de Yvan Allaire şi Mihaela  Firsirotu)

 

Copyright: Allaire 2011

Textul nu poate fi reprodus fără consimţământul autorului

 

„Ceea ce ar fi trebuit să moară împreună cu comunismul este credinţa că societăţile moderne pot fi guvernate după un singur principiu, fie el cel al planificării impuse de o voinţă autoritară, fie cel al reglării dictate de piaţă.“ 

Charles Taylor, Etica autenticităţii, 1991

Criză financiară sau criză morală…?

•     Criza financiară din 2007-2008 s-a transformat în multe state în recesiune economică şi în criză fiscală;

•     Cruda ironie este că guvernele au trebuit să se îndatoreze pentru a salva sistemul financiar şi pentru a face faţă recesiunii pe care tocmai acest sistem o produsese; apoi guvernele au fost forţate să impună popoarelor lor politici de austeritate pentru ca aceleaşi bănci să nu cumva să sufere pierderi în urma creditelor acordate guvernelor;

•     Criza financiară a fost de fapt o criză morală, care încă nu a luat sfârşit;

•     În acest timp, se depun mari eforturi menite a reglementa funcţionarea sistemului financiar, sau cel puţin a lăsa impresia că se face aşa ceva…

•     „Şi totuşi, nu putem să nu fim cuprinşi de un sentiment de zădărnicie la vederea acestui masiv efort, de impresia că nu se vizează adevăratele cauze ale acestei crize care se încăpăţânează să persiste, că totul seamănă cu pregătirea pentru a lupta într-un război din trecut.

•     Nimic din ceea ce se propune nu schimbă de fapt caracterul sistemelor financiare, motivaţiile care le animă, lăcomia de care sunt infectate. Prin urmare, să ne pregătim pentru următoarea criză…“

Yvan Allaire, „After the melt-down“, în Policy Options, martie 2011 

Pieţe libere: câte păcate s-au comis în numele vostru!

Predicat şi practicat de Greenspan, ca şi de alţi ideologi croiţi după chipul şi asemănarea lui, neoliberalismul (sau fundamentalismul pieţei) se întemeiază pe credinţa aproape înduioşătoare în abilitatea pieţelor de a crea bogăţie pentru toţi (toţi cei care contează) şi de a se autoregla.

La un nivel mult mai practic, ea poate reflecta numai influenţa banilor asupra aleşilor care fac legile.

Cele şase convingeri ale crezului „neoliberal“

•     SUPREMAŢIA PIEŢELOR LIBERE: este convingerea fundamentală a crezului neoliberal

Piaţa stă la baza eficienţei; ea se autoreglează şi corectează rapid orice deviere de la echilibrul optim.

•     COMERŢUL LIBER ÎNTRE TOATE POPOARELE: este întotdeauna bun.

Doar sentimentalii neinformaţi, socialiştii care acţionează fără să gândească şi muncitorii plângăreţi şi imaturi nu acceptă acest  adevăr economic fundamental.

•     GRANIŢELE NAŢIONALE SUNT OBSTACOLE ARTIFICIALE ÎN CALEA EFICIENŢEI PIEŢEI

Deţinerea de către străini a avuţiei naţionale, a companiilor, a pământurilor arabile etc. este benefică pentru societate; capitalul trebuie să circule nestingherit de graniţe pentru a asigura cea mai bună performanţă economică.

•     DEREGLEMENTAREA

Reglementarea nu face decât să stânjenească pieţele în tendinţa lor spre autoreglare; birocraţii care se amestecă în mersul pieţei sunt întotdeauna contraproductivi. Ar trebui reduse dimensiunile guvernelor astfel încât neoliberalii „să le poată îneca în cada de baie“.

•     PRIVATIZAREA

Guvernele sunt ineficiente; întreprinderile private ar putea şi ar  oferi servicii mult mai eficient; prin urmare, orice entitate care oferă servicii sau bunuri cetăţenilor ar trebui privatizată. Sănătatea publică, educaţia publică etc. ar trebui să fie încredinţate sectorului privat, care ar oferi servicii mai bune la un preţ corect.

•     „SOCIETATEA“ ŞI „BINELE OBŞTESC“ SUNT NOŢIUNI LIPSITE DE CONŢINUT

Un grup de indivizi motivaţi de propriile interese sfârşeşte prin a face bine sub presiunea şi îndrumarea pieţelor eficiente. Conceptul de „bunuri comune“ (aerul pe care trebuie să îl respirăm, apa pe care trebuie să o bem etc.) miroase a comunism.

citeste restul pe Centrul pentru o Romanie Integra si Prospera……

Davos-ul propune solutii distributiste de iesire din criza

În aşteptarea lansării Centrului pentru o Românie Integră şi Prosperă (CRIP), patronat de profesorii canadieni Yvan Allaire şi Mihaela Fîrşirotu („a forum for the promotion of ideas and actionable policies to bring about a fair and prosperous Romania. Our mission is to help salvage Romania from its misguided politics and dead-end economic policies“) reproducem comunicatul de presă al IGOPP despre scopul participării prof. Yvan Allaire la Davos.

Profesorul Yvan Allaire la Forumul Economic Anual de la Davos, 26-30 ianuarie
Întreprinderile trebuie să creeze valoare pe termen lung pentru toate părţile implicate şi nu să maximizeze valoarea pentru acţionari.

[... citeste restul pe atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com ...]

Distributismul si noua economie

Recomand aceasta dezbatere, cu parerea de rau ca in Romania mereu sunt ratate marile dezbateri care au loc in lume. Intelectualii de pe Dambovita mereu sunt in afara realitatii.

Texte de Yvan Allaire, vezi aici: În Ţara Minunilor şi… a Speculaţiilor si aici: O perspectivă canadiană asupra proiectului Roșia Montană