„Noul” fanatism

„Noul” fanatism nu este religios, ci agnostic, ateu si relativist. „Noul” fanatism nu si-a schimbat decat fata, insa „invatatura” lui a ramas aceeasi, indiferent de coloratura ideologica: iluzia de a crea perfectiunea in aceasta lume. Indiferent ca „noul” fanatism s-a numit Nazism sau Comunism, el mereu a lucrat cu iluzii. Totalitarismul si minciuna sunt vocatiile lui. „Noul” fanatic afirma ca „misiunea adevarului este considerata fundamentalism” (Marcello Pera, presedintele Senatului Italian, in dialog cu Papa Benedict al XVI-lea). Religia „noului” fanatic este politica (puterea), iar moralitatea este „religia ratiunii” (Kant). Terenul lui de lupta se numeste secularizare. Interviul cu diaconul Daniel Brandenburg, autorul cartii “The New Fundamentalists”, spune tot:

Q: In a nutshell, what is the new fundamentalism that you address in your book?

Deacon Brandenburg: When we hear fundamentalism, what normally comes to mind is religious narrow-mindedness, perhaps with an irrational or even fanatical bent, like that displayed by some Muslim followers after Benedict XVI’s Regensburg address.

The “new” fundamentalism that I describe in my book often displays the same intolerance, irrationality and extremism. The key difference, however, is that the new fundamentalists profess to be secular followers of no religion. Yet closer examination shows that the relativistic dogma underlying their worldview excites more religious fervor than do many tenets of the great world religions.

John Paul II’s experience with Nazism and Communism — two completely secular ideological systems — led him to write in “Centesimus annus”: “When people think they possess the secret of a perfect social organization which makes evil impossible, they also think that they can use any means, including violence and deceit, in order to bring that organization into being. Politics then becomes a ’secular religion’ which operates under the illusion of creating paradise in this world.”

I would say that what Nazism and Communism were in the past, relativism is today in our times. The methods are different — softer and more subtle, working from the inside out — but the effects on people and social structures and relationships do bear some comparison.

Secular religion did not die with those defunct systems. During an address last June 11, Benedict XVI touched upon the difficulties of passing on the faith “in a society, in a culture, which all too often makes relativism its creed. … [I]n such a society the light of truth is missing; indeed, it is considered dangerous and ‘authoritarian’ to speak of truth.”

We face a new fundamentalism — a new secular religion — that assumes there is implicit arrogance in any statement of truth, especially if it implies a value judgment about morality or the merits of one religion or worldview in comparison to others. The relativism of our time admits no rivals and is aggressively intolerant.

In the end, when truth is taken away or ignored, might makes right. That applies for any brand of secular religion.

Q: Your book opens with a case study of a college student named Jeff who is virtually blackballed on campus for standing up for his faith, even though he did so in a reasonable and respectful way. What is the urgency of combating secular fundamentalism on college campuses?

Deacon Brandenburg: Jeff’s case is one of countless true stories, all of which call us to an essential point: It’s not enough to understand the nature and dangers of this new fundamentalism. We also have to equip ourselves and others to oppose it, using the tools of logical argumentation and reasonable dialogue.

This is of the highest urgency, since relativism has a corrosive effect on almost every area of human life, from religion to morality to the organization of social and political life. The battle is not limited to college campuses, but extends to all levels of education, the media, politics and social life.

Q: What specific solutions do you propose as an antidote to the influence of relativism?

Deacon Brandenburg: Since this new fundamentalism is both a human and a religious malady, the medicine I prescribe at the end of my book has a human and a religious ingredient.

On the human level, I urge mutual respect, dialogue and honesty. This last point of honesty is vitally important, since it entails a constant attitude of openness to truth.

Sometimes it is uncomfortable to be continually challenged by truth. It might seem easier to dig our heels into what we already know and just settle into a familiar landscape of facts and opinions that we feel we have mastered.

But truth is not something we can possess and put in our pocket. It is something that masters us, possesses us, and constantly challenges us to grow. To avoid that challenge would be to run away from growing into our full stature as human beings … and as children of God, who is truth.

On the religious level, I believe the remedy is authentic religion: a faith rooted in the personal encounter with a God who transcends and loves us, leading to deep attitudes that build on the best of human virtues and surpass them.

For example, authentic religion builds on the principle of mutual respect and elevates it to the virtue of charity. In a similar way, faith takes dialogue to a higher level of impact by opening man to the fullness of his spiritual nature. And honesty is brought to its full wingspan when man reaches after objective truth with all his strength.

Relativism and agnosticism clip man’s wings by discouraging him from inquiring after the great questions and actively seeking the answers to his most profound longings. The liberation of faith is that it brings back that wide horizon of ultimate questions and sets man free to search for the answers.

Q: Your book occasionally cites insights from Alexis de Tocqueville, the early 19th-century Frenchman who wrote “Democracy in America.” What do you think De Tocqueville would say if he could see the impact of relativism in America today?

Deacon Brandenburg: I think De Tocqueville saw the potential danger from the beginning. He was one of the first to say that a democracy is worth only as much as its people are, and that the character of a nation is dependent on the moral character of its individual citizens.

One of the points I argue in the body of the book is that the doctrine of tolerance is having a clear and measurable impact on marriage, family and the quality of social relationships as a whole; it is weakening the people who made our nation strong.

Q: What do you think are the key concepts that help us to engage effectively in debate and action?

Deacon Brandenburg: Many people might argue that tolerance is the key to interpersonal relations, but I would venture to say that charity and truth are much more important.

If I really care about a person — charity — I will seek the truth for them. A doctor does his ailing patient a disservice to tell him he has nothing wrong, just as a parent destroys his child’s future by tolerating self-destructive activity like engaging in premarital sex or taking drugs. We need to go beyond tolerance and pursue truth; hence the subtitle of my book.

We can’t be afraid to say that truth exists. The relativistic ethos of our society tends to frown upon statements of objective truth because it assumes that growth in intellectual maturity runs on par with growth in skepticism. For the modern mind, intellectual sophistication seems to require systematic doubt, an ability to see all sides without committing to any one point of view.

Of course, there is no doubt that there is a legitimate complexity to many things in life and answers are not easy to find. Yet this will never legitimate the lack of absolute answers to anything.

Maturity means moving from doubt to renewed conviction about what is good and true. Truth, in this context, is not just a soap box to stand on, or a state of intellectual stagnation to sit in. On the contrary, seeking after truth is dynamic, active, growing, and yes, critical and discerning, because it requires going beyond skepticism to a deepened and perhaps purified grasp of reality in all its dimensions. Again, it’s a matter of allowing reality to challenge and change us.

We can respect people and tolerate their right to hold their own ideas while still affirming that some ideas are true, and others are just plain out of touch with reality. Part of dialogue entails this respect for the person and the willingness to engage in debate based on the objective merit of the ideas.

That’s what this book is intended to drive forward: to provide the tools and means for committed Catholics — like Jeff — to engage in reasoned dialogue with the secular world without losing confidence in the truth they have received.

Sursa: OrthodoxyToday.

Anunțuri

7 răspunsuri la „„Noul” fanatism

  1. Creştinismul originar este cult demonic

    Acei care au avut tangenţe cu creştinismul ca religie, în special cea creştin ortodoxă, văd la suprafaţă o credinţă a compasiunii şi a milei faţă de om. Aparenţele pot înşela, o evaluare a surselor primare ale acestei religii va aduce mai multă lumină asupra adevăratei ei esenţe. Să începem cu personalitatea lui Iisus Hristos de unde creştinismul a pornit doctrinar. Referinţele citate sînt din Biblia sau Sfânta Scriptură, folosită de Biserica Ortodoxă Română.

    Numele Hristos este traducerea cuvîntului mesia (mai precis maşiah) din ebraică. Înseamnă „unsul”, apelaţia dată de evrei celui care trebuia să vină trimis de Iehova (numele dat de ei lui Dumnezeu) ca să îi salveze. Prin urmare Hristos trebuia să îndeplinească în primul rînd o misiune de salvare a poporului evreu. A astfel de salvare cuprindea eliberarea de sub jugul romanilor precum şi scăparea de răul uman şi social, ceea ce evreii numeau Diavol, Mamona, Belzebul, Lucifer, etc.

    Venirea salvatorului poporului evreu era aşteptată de multe veacuri. Conform credinţei evreilor omul trimis de Iehova trebuia să fie nu numai un salvator al sufletelor oamenilor dar şi un rege din stirpea regelui David, personalitatea istorică remarcabilă care făcuse parte din tribul lui Iuda. Noul Testament argumentează că Iisus era din acea spiţă şi prin urmare putea să-şi ceară dreptul de a fi rege al iudeilor.

    Omul Iisus şi-a început misiunea cînd avea în jur de 30 de ani. Om fără carte, aşa cum se spune în Noul Testament, era totuşi proficient în regulile iudaice bazate pe Vechiul Testament şi pe alte scrieri existente la acea vreme. Treptat omul Iisus a format în jurul lui un grup de prozeliţi care deşi mic era perseverent în a-l urma în misiunea pe care şi-o asumase. Care erau caracteristicile acestei misiuni?

    Matei, 15, 24, redă cuvintele lui Iisus atunci cînd o femeie canaaneeancă chinuită de un demon îi cere ajutor ca să scape de acel demon. „Nu sînt trimis decît la oile cele pierdute ale casei lui Israel” răspunde el. Iisus astfel refuză spunînd mai departe că „Nu este bine să iei pîinea copiilor şi s-o arunci cîinilor”. Cu alte cuvinte Iisus îi numeşte cîini pe toţi oamenii care nu erau evrei. Mai departe, în conversaţia lor, femeia îi răspunde că şi cîinii mănîncă din fărîmiturile ce cad de la masa stăpînilor lor. Iată un episod din Noul Testament care redă vorbele unui om despre care mulţi cred ca este fiul lui Dumnezeu. Şi paradoxal aceşti oameni nu sînt evrei, ci dintre neamuri, cei pe care Iisus îi numea cîini.

    O altă caracteristică a misiunii salvatorului era că trebuia să fie rege al iudeilor. A fost oare Iisus rege? Cu siguranţă nu. Întrebat dacă este rege al iudeilor omul Iisus spune că împărăţia lui este în ceruri, deşi evreii aşteptau un rege, aşa cum fusese David în vechime, o personalitate politică de excepţie care să aibă regat pe pămînt nu în cer. Deci nici această caracteristică a salvatorului evreilor Iisus nu a îndeplinit-o.

    Mai departe, în misiunea salvatorului evreilor era inclusă pacea, pe cînd Iisus declară răspicat că a venit să aducă sabia nu pacea ca să-l despartă pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa (Matei, 10, 34-35). Cum poate vorbi astfel cel ce se credea trimisul lui Dumnezeu dacă Dumnezeul lui nu era cel a dezbinării? Cum am eticheta astăzi un om care ar spune că a venit la cineva în vizită cu dorinţa de a-i dezbina casa?

    Tenacitatea cu care omul Iisus dorea să-i convingă pe evrei că el este aşteptatul mesia era deosebită. Acest fapt a atras reacţii fireşti. Cărturarii ziceau că îl are în el pe diavol, pe Beelzebul (Marcu, 3, 22). Oamenii ziceau că are duh rău (Marcu, 3, 30), că are demon (Ioan, 7, 20). Însăşi familia lui îl credeau că nu e în toate minţile (Marcu, 3, 21) şi nu credeau în el (Ioan, 7, 5). Omul Iisus etala cu adevărat o comportare stranie. Spune în Marcu, 3, 33, „Cine este mama mea? şi fraţii mei?”. Cum ar fi calificat astăzi un om care şi-ar respinge astfel rudele?

    Noul Testament este plin de relatarea faptelor lui Iisus referitoare la scoaterea duhurilor necurate din oameni. În Marcu, 5, 11-13, se spune cum el a trimis duhurile rele într-o turmă de 2000 de porci. După acest episod oamenii l-au rugat să plece de acolo văzînd că lucrează cu demonii (Marcu, 5, 17). Fariseii, oamenii scoliţi în legea iudaică a acelor timpuri, îi spun că cu domnul demonilor (adică cu Satana) el îi scoate pe demoni (Matei, 9, 34). Mulţimea i-a zis că are demon (Ioan, 7, 20; Ioan, 8, 48). Iudeii au spus „Acum ştim că ai demon” (Ioan, 8, 52). Dar el nu a recunoscut argumentînd că diavolul nu poate lupta împotriva diavolului. Vom vedea în cele ce urmează de ce a spus Iisus aceasta.

    Episodul cu scoaterea duhurilor din acel om şi trimiterea lor în turma de porci ne face se ne întrebăm ce a rezultat din intervenţia lui Iisus? Oare duhurile au murit prin moartea porcilor? Nicidecum, deoarece acele duhuri, aşa cum intraseră în acel om, sau cum ieşiseră din el pentru a intra în porci, tot astfel puteau intra în oricine altcineva. Pînă la urmă intervenţia lui Iisus s-a soldat cu moartea porcilor pentru că duhurile nu au fost distruse cum s-ar aştepta de la cineva cu intenţii bune. În Marcu 5, 12-13 şi Luca 8, 32, se spune despre duhuri că l-au rugat să le îngăduie să intre în porci şi el „le-a dat voie”, „le-a îngăduit” considerîndu-l astfel mai puternic decît ele. Prin urmare i-au cerut permisiunea ca de la cineva mai mare ierarhic ca ele. Deci Iisus dispunea cum dorea de duhurile rele.

    Ne întrebăm pe bună dreptate ce se întîmplă cu duhurile necurate care ies din om? Răspunsul îl dă chiar Iisus în Luca, 11, 24-26: „Cînd duhul necurat iese din om, umblă prin locuri fără de apă căutînd odihna; şi negăsind, zice: Mă voi întoarce în casa mea, din care am ieşit. Şi venind, o află măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decît el; şi ele intră şi locuiesc acolo; şi starea de pe urmă a omului aceluia se face mai rea decît cea dintîi”. Aceste trei versete din Sfînta Evanghelie după Luca sînt cele mai revelatoare cu privire la adevăratele intenţii ale lui Iisus. Nicăieri în Noul Testament nu se afirmă că Iisus a distrus duhurile rele care îi chinuiau pe oamenii posedaţi, ci le-a scos sau le-a îngăduit să iasă din acei oameni posedaţi. Logica ne îndeamnă să credem că un om venit de la Dumnezeu, cum se crede despre Iisus, trebuia să distrugă duhurile rele şi astfel să le împiedice să intre iarăşi în oameni. Dar Iisus nu face aceasta. Conform spuselor lui Iisus în Luca, 11, 24-26, un duh rău va reveni în cel posedat cu forţă şi mai mare astfel „starea de pe urmă a omului aceluia se face mai rea decît cea dintîi” (Luca, 11, 26). Mai putem oare crede în intenţiile bune ale lui Iisus? Intervenţiile lui sînt malefice fără ambiguitate. Un duh necurat trebuia distrus nu doar lăsat să iasă din corpul posedatului, ca ulterior să revină tot acolo. Rezultă că toate activităţile lui Iisus de scoatere a duhurilor necurate din oameni nu făceau decît să înmulţească duhurile rele. Iată cum a procedat „fiul lui Dumnezeu” cu „ajutorul” dat posedaţilor de duhuri necurate. Aceasta explică şi faptul de ce Iisus spunea că diavolul nu poate lupta împotriva diavolului. Iisus era mînă în mînă cu diavolul, activităţile lui de scoatere a duhurilor necurate nu erau făcute decît ca să-i impresioneze pe oameni, dar el ştia foarte bine că duhurile vor reveni mai tîrziu în omul de unde ieşiseră, de data aceasta însoţite de alte duhuri mai rele.

    Revenind la episodul cu porcii, dacă Iisus ar fi avut cu adevărat putere de la Dumnezeu şi intenţii bune ar fi distrus acele duhuri nu le-ar fi permis să intre în porci şi astfel să fie lasate libere să facă un rău şi mai mare după moartea porcilor. Puterea lui Iisus era prin urmare dată de diavol. Întreg episodul cu porcii arată natura demonică a lui Iisus. Din toată acea întîmplare au rămas păgubiţi oamenii, proprietarii porcilor, care fiindu-le frică de Iisus şi puterea lui demonică nici măcar nu au îndrăznit să-i ceară să fie despăgubiţi. Rezultatul final a fost moartea porcilor, paguba oamenilor şi mărirea răului prin duhurile necurate libere să-şi continuie teroarea demonică.

    În ritmul acesta de proliferare a duhurile necurate, care fiecare aducea apoi „alte şapte duhuri mai rele decît el” (Luca, 11, 26), nu este surprinzător de ce duhurile necurate s-au înmulţit peste măsură astfel că au susţinut ceea ce ulterior a devenit religia creştină ca şi cult demonic. Se poate face un mic calcul. În Marcu, 5, 11-13, se spune cum Iisus a trimis duhurile rele într-o turmă de 2000 de porci. Presupunînd că în fiecare porc a intrat un duh necurat, după moartea porcilor cele 2000 de duhuri au chemat fiecare cîte şapte duhuri mai rele decît ele (Luca, 11, 26) rezultînd un număr de 16000 de duhuri necurate. Unde au intrat aceste duhuri mai tîrziu? În oameni, deoarece porcii muriseră. Creştinii care au urmat după Iisus au avut din plin duhuri necurate care sa-i posede. La înmulţirea duhurilor rele au contribuit apoi şi apostolii şi toţi cei care cunosc astfel de metode de scoatere a duhurilor necurate, chiar şi în ziua de astăzi. Se explică astfel proliferarea creştinismului care nu duce lipsă de fanatici şi dezechilibraţi, semne tipice de posesiune demonică. Cazul unor neoprotestanţi („pocăiţi”, cum sînt numiţi de obicei) este tipic: unii se înfierbîntă la adunări arătîndu-şi evident latura de posesiune demonică.

    Un alt episod din faptele lui Iisus este cel cu zmochinul. Iisus era înfometat şi a găsit un zmochin care nu avea fructe. Supărat, îl blestemă pe zmochin: „Rod să nu mai porţi în veac!” după care zmochinul s-a uscat. Să spună oamenii care raţionează: Ce vină avea zmochinul că nu avea fructe ca Iisus să le mănînce? Să ne imaginăm că un astfel de om merge la casa cuiva şi cere mîncare. Nu i se dă pentru că oamenii din acea casă pur şi simplu nu au mîncare în acel moment. Apoi cel care a cerut mîncare îi blestemă ca în veac să nu aibă mîncare în casa lor. Cum ar fi etichetată o astfel de persoană care aduce ocară unor oameni pentru că pur şi simplu nu au mîncare atunci cînd el vrea să mănînce? Cazul lui Iisus este cel al omului rău şi iraţional. Un astfel de episod s-ar fi soldat astăzi cu furia oamenilor care i-ar fi tras cîteva beţe pe spinare „fiului lui Dumnezeu”.

    Să trecem la învăţăturile lui Iisus. Una dintre ele se referă la ceea ce omul mănîncă. Iisus susţine că nu ceea ce intră în gură îl spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea îl spurcă pe om (Matei, 15, 11). Mai departe tot el spune că tot ce intră în gură se duce în pîntece şi iese afară, dar cele ce ies din gură pornesc din inimă, şi acelea sînt cele ce-l spurcă pe om, dar a mînca fără să-ţi fi spălat mîinile, aceasta nu-l spurcă pe om (Matei, 15, 17-20). Este o învăţătură de doi bani. Cîţi oameni cred că nu contează ce băgăm în pîntece? Dacă cineva bagă în gură otravă sau mîncare stricată nici nu mai apucă să o scoată afară că poate şi muri. Cît priveşte ideea că ceea ce iese din gură îl spurcă pe om cum spune Iisus, afirmaţia lui este de asemenea o aberaţie. Vorbele rele îl uşurează temporar pe om de răutatea din el, deşi aruncatul vorbelor pe alţii nu este o soluţie pentru a scăpa de răul din inimă.

    Să analizăm acum doctrina păcatului promovată de Iisus, ideea cum că orice păcat şi orice blasfemie li se iartă oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfînt nu li se va ierta (Matei, 12, 31). Să presupunem că există o ţară în lume care are un sistem juridic ce respectă această învăţătură a lui Iisus. De exemplu, un om ticălos este prins în fărădeligile lui şi adus în faţa judecătorului care va aplica învăţăturile lui Iisus în cazul respectiv. Sînt consultaţi martorii care declară că învinuitul a furat, a bătut cinci oameni la beţie şi a omorît un om cu un cuţit. La judecată omul recunoaşte ticăloşiile făcute adăugînd că a cerut iertare lui Iisus pentru tot răul făcut. „Ai spus ceva împotriva Duhului Sfînt?” întreabă judecătorul. „Niciodată!” răspunde omul. Verdictul: „Eliberaţi-l că şi-a cerut iertare în numele lui Iisus Hristos, dar nu a hulit Duhul Sfînt!”. Întrebare: poate o atare învăţătură a iertării veşnice să vină de la Dumnezeu sau de la Diavol? O astfel de metodă de a face dreptate oamenilor este înşelăciune curată, Dumnezeu nu poate iertă răutăţile oamenilor, cei vinovaţi trebuie să repare cumva răul adus şi să înveţe că repetarea răului nu va fi iertată prin simpla recunoaştere a greşelii. Învăţătura lui Iisus este prostie curată. O societate sănătoasă nu poate funcţiona pe astfel de învăţături fără sens.

    Evreii în Vechiul Testament aveau o metoda mai logică, deşi nu era cu totul justă, ideea că se plăteşte ochi pentru ochi. Dar în învăţăturile lui Iisus privind aplicarea dreptaţii se vede mai degrabă mîna diavolului decît cea a unei forţe a dreptăţii. Numai diavolul trece cu vedere faptul că merge şi aşa, că simpla iertare dată de el diavolul poate absolvi pe om de relele pe care le face. Diavolul iartă de păcat pentru a-l ţine pe păcătos mereu în păcat. Este şi metoda folosită de Iisus pentru a-i menţine pe oameni în jugul suferinţei pe care a iniţiat-o în locul salvarii pe care trebuia să o aducă aşteptatul mesia, salvatorul evreilor. Este oare acesta salvatorul? Poate trimisul lui Dumnezeu să-i îndemne pe oamenii să se complacă în rele iertîndu-le tot timpul fărădelegile? Mai degrabă un spirit demonic face aceasta.

    Să cercetăm mai departe faptul cum Iisus crede că oamenii lui Dumnezeu pot fi deosebiţi de cei ai diavolului. În Matei, 7, 10-20, Iisus îi avertizează pe ucenici să se ferească de profeţi mincinoşi căci după roadele lor vor fi cunoscuţi. Preceptul este bine ştiut din Vechiul Testament, ideea că pomul se cunoaşte după rod. Să vedem ce roade a adus pomul lui Iisus după aşa zisa înălţare a lui la cer?

    Creştinismul a pătruns treptat în lumea zisă „păgînă” prin înfricoşarea oamenilor asupra pedepselor ce-i aşteaptă dacă nu se vor supune noii învăţături. Această frică de pedeapsă persistă şi astăzi fiind practic hrana creştinismului. Fără continua teroare a diavolului, care pîndeşte omul la orice pas, creştinismul s-ar dezintegra. De remarcat este atenţia care se pune pe diavol ca personaj principal şi toate cele care vin cu răul şi suferinţa, răstignirea lui Iisus pe cruce, sîngele, patimile lui, etc. În cele din urmă Iisus pozează în învingător, chiar după ce a fost bătut în cuie pe cruce şi i s-a pus pe cap coroana de spini în locul celei regale a regelui din stirpea lui David. Pe cei mai mulţi oameni traumele mentale pe care le implantează în minţi frica, şi toate aspectele suferinţei şi întunericului, îi bîntuie toată viaţa. Deşi se spune despre „învingătorul morţii”, că a ajuns acolo la dreapta Tatălui, el priveşte cu detaşare întreaga panoramă a suferinţei umanităţii care a urmat după „înălţarea sa”.

    Să vedem acum fructele date de pomul sădit de Iisus pe pămînt. Ce a urmat? Războaie, măceluri împotriva evreilor şi ale altora, dezbinare veşnică printre cei care au urmat învăţătura lui Iisus, inchiziţie, arderea oamenilor pe rug, arderea cărţilor, obida oamenilor, cuceririle sîngereoase urmînd crucea însîngerată, care cînd era pumnal cînd cruce, şi multe alte „fructe” ale demonului „înălţat la cer”. Astfel de rezultate ale misiunii sale „salvatoare” ne sugerează că Iisus s-a dus direct în iad de unde nici că-i pasă ce se întîmplă pe pămînt deoarece sistemul introdus de el funcţionează din plin ca fruct al faptelor „mîntuirii” aduse oamenilor. Salvarea care se aştepta din partea unui trimis al lui Dumnezeu este nonexistentă, Iisus nu poate fi decît un trimis al diavolului care în loc de mîntuire a adus durerea.

    Cine sînt cei mai în măsură astăzi să evalueze misiunea „salvatoare” ale lui Iisus? Toţi cei care au avut tangenţă cu creştinismul! Salvatorul se dorea un personaj al salvării din durere nu cineva care aduce suferinţă prin sabia pe care cu adevărat a lăsat-o omenirii. Şi sîngele continuă să curgă şi astăzi şi va continua atîta timp cît oamenii venerează pe demonul care a adus suferinţă omenirii cu 2000 de ani înainte. Iată că în ciuda obiceiului diavolului de a minţi, totuşi de cîteva promisiuni s-a ţinut.

    Care este spectrul creştinismului astăzi în lume? Nici o altă religie nu are mai multe secte decît cea creştină. Existenţa sutelor de grupări creştine arată cu claritate că dezbinarea generată de Iisus încă de cînd era viu pe pămînt continuă astăzi cu aceeaşi forţă încît te întrebi cum de este posibil ca oamenii să interpreteze diferit ideile dintr-o carte care este destul de coezivă în conţinut, Biblia? Explicaţia nu poate fi decît că Biblia este o carte plină de contradicţii, atît Vechiul cît şi Noul Testament. Cel puţin Noul Testament este grosier privind salvarea oamenilor de la moarte de către cineva care nu s-a salvat pe sine însuşi. Oasele i-au putrezit de mult acolo în Orientul Apropiat. Evreii nu l-au acceptat pe Iisus deoarece nu era nimic în el să sugereze că-i poate salva, că-i poate elibera de sub jugul romanilor aşa cum se aştepta de la un rege din spiţa lui David.

    Cine a fost Iisus? Respingerea lui de către evrei în mod automat îl califică drept impostor şi amăgitor. Nimeni nu a făcut o evaluare mai justă asupra cine a fost Iisus decît poporul din care face parte şi în mijlocul căruia a trăit. Şi ei l-au categorisit drept amăgitor. Învăţăturile ieftine şi stupide ale lui Iisus au mai mult marca răului decît cea a binelui. Omul Iisus este un caz demonic a cărui misiune „salvatoare” a supravieţuit prin conjunctura istoriei, prin frică pe care o împlîntă în minţile oamenilor aşa cum numai duhurile rele o fac, deghizînd răul într-un ambalaj pe care scrie fericire şi salvare. Dezbinarea adusă de „fiul lui Dumnezeu” continuă să ne macine sufletele şi să ne despartă inimile cu sabia pe care a promis-o. Şi asta avem astăzi: fiul despărţit de tatăl său, fiica de mama sa, aşa cum se arată în Matei, 10, 34-35. Creştinismul este un cult demonic, cea mai mare minciună care a putut vreodată exista în omenire: venerarea unui demon ca „fiu al lui Dumnezeu”. Iisus este cel care a înlesnit înmulţirea duhurilor necurate îngăduindu-le să iasă din oameni şi să revină apoi cu alte duhuri şi mai rele ca ele (Luca, 11, 26). Pe această bază de idei demonismul creştinismului originar nu poate fi contestat.

    Vă veţi întreaba cum se explică atîtea frumuseţi văzute în biserici şi catedrale? Există realmente creaţii minunate care glorifică amintirea narativă a celui care a fost Iisus. Răspunsul este că aceste minunăţii sînt rodul idealului minţii omeneşti, nu cel al învăţăturilor lui Iisus. Creştinismul este o religie parazitară a sufletelor care se întinde oriunde poate să ajungă cu teroarea fricii. Oamenii au creat cu mare elan frumuseţi în biserici şi catedrale pentru a contracara urîciunea creştinismului originar al lui Iisus, idealizînd aspectele durerii, portretizînd un Iisus cu faţa blîndă şi resemnat în faţa morţii, postura victimei care induce milă în cei care o privesc.

    Dar cînd este să evaluăm obiectiv consecinţele acestor aberaţii doctrinare gunoiul creştinismului iese la suprafaţă în felul de a se comporta al oamenilor, în modul lor de existenţă, în violenţa şi răutatea socială a unor creştini, deoarece Iisus le-a promis că orice li se poate ierta afară de blasfemia împotriva Duhului Sfînt (Matei, 12, 31). Oamenii sinceri aflaţi printre creştini sînt doar victime credule care resemnaţi şi depăşiţi de înţelegerea reală a demonismului lui Iisus nici nu ştiu practic în mîna cui se află. Pioşi în viaţă, aceşti oameni aspirînd la Dumnezeul adevărat s-au rugat cu devotament lui Iisus. După moarte vor avea surpriza să ajungă în iad unde îi întîmpină Iisus şi le urează bun sosit.

    Ce spune istoria despre rolul creştinismului? Puterea politică de-a lungul timpului a înţeles cu realism marele potenţial de manipulare a oamenilor oferit de creştinism, care a fost folosit astfel de toate sistemele sociale inclusiv comunismul care iniţial l-a respins. Ulterior creştinismul a fost tolerat şi folosit în slujba noilor guvernanţi comunişti care, înclinaţi spre rău, exploatare şi minciună, s-au aliat cu cei de-o teapă cu ei, cei care îl slujeau de Diavol întocmai ca şi ei, dar folosind metodele demonului de pe crucea însîngerată, Iisus „salvatorul omenirii”.

    Despre cine a scris aceste rînduri nu este nevoie să vă întrebaţi cine este. Am îndrăznit să gîndesc şi să aştern aici cele aflate. Am scăpat de frica de Dumnezeu şi mă gîndesc la iubirea de Dumnezeu. Mă simt uşurat, nu mai port jugul crucii, nu mai sînt un întemniţat al lui Iisus. Privesc la minunile create de Dumnezeu, la cer, la soare şi mă gîndesc cum oamenii acestor vremuri mai pot crede că undeva în Orientul Apropiat, Dumnezeu şi-a trimis pe fiul său unic să „moară” pentru ca noi să avem viaţă veşnică. Dacă un astfel de Dumnezeu face experimente cu noi să afle că nu i-au reuşit. Dar dacă este mîna Diavolului întreaga decepţie a reuşit. Sînt milioane şi milioane de oameni care au asimilat patologia lui Iisus, un spirit al răului de care omenirea este influenţată în prezent în proporţii gigantice. Aceasta ne duce la pieirea anticipată în viziunea apocaliptică din Noul Testament. „Salvatorul” ne învaţă cum să ne tîrîm, cum să purtăm greutatea crucii însîngerate după exemplul lui şi cum să murim, în loc de a ne arăta cum să trăim fericiţi în viaţă, aşa cum un adevărat fiu de Dumnezeu ar face-o. Iisus ne-a adus încet şi sigur la marginea prăpastiei de anihilare a omenirii. Atît cei care au asimilat duhurile necurate, aduse de către Iisus şi de cei care l-au urmat şi îl urmează, cît şi mulţimea oamenilor de bună credinţă în Dumnezeu, care nu au fost încă atinşi de aceste duhuri necurate, hrănesc în creştinism macabrul salvarii oferite de un om mort pe o cruce. Dumnezeule adevărat, unde să Te găsim?

  2. Citesc în Luca, 12, 51-53 şi nu-mi vine să cred ce spune Isus: „Pare-vi-se c-am venit să dau pace pe pămînt? Vă spun că nu, ci dezbinare. Că de-acum înainte cinci într-o casă vor fi dezbinaţi: trei contra doi şi doi contra trei. Dezbinaţi vor fi tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale şi nora împotriva soacrei”. Iată vorbele de „salvare” spuse chiar de „salvatorul lumii” isus hristos. Nu poţi decât să-i scrii numele cu litere mici acestui om. În Luca, 12, 49, Isus afirmă cât se poate de explicit de ce a venit pe pământ: „Foc am venit s-arunc pe pământ, şi cât aş vrea să fie acum aprins”.

    Şi foc a fost şi este încă. Distrugerile masive în numele credinţei creştine de-a lungul timpului sunt cunoscute şi documentate istoric: războaiele religioase, cuceririle în numele creştinării, cruciadele de salvare a „mormântului sfânt”, şi mai presus de toate distrugerea aproape totală a religiilor primare, cu care creştinismul a venit în contact, care erau bazate pe relaţia armonioasă dintre om şi natura. Aceste răutăţi ale oamenilor împotriva altor oameni au fost făcute în numele „salvatorului lumii” Isus Hristos. De la simplele dezbinari pe care Isus le-a adus oamenilor aşa cum spune în Luca, 12, 51-53, au urmat altele din ce în ce mai ample prin mărirea puterii duhurilor necurate pe care Isus le-a protejat. Dar se pare că focul cel mare, care era dorit cu ardoare de Isus în Luca, 12, 49, nu a venit încă. Acest foc este în curs de a se produce prin polarizarea întregii omeniri în mari tabere antagoniste.

    Mahomed, profetul islamismului, a fost puternic influenţat de creştinii care erau dominanţi în acea perioadă în zona Orientului Apropiat. Duhurile rele aduse de Isus l-au luat în stăpânire pe Mahomed şi s-au răspândit apoi printre populaţiile arabe din zonă, găsind acolo teren prielnic. Fenomenul a fost facilitat şi de faptul că musulmanii nu folosesc lumânări la rugăciuli, aşa cum fac creştinii care în acest fel pot determina duhurile rele să se îndepărteze. Monstruozităţile care se întâmplă astăzi în lumea islamică (sinuciderile pentru a-i omorâ pe alţii cu orice preţ) şi ura pe care o manifestă faţă de toţi, inclusiv faţă de alţi musulmani, se explică prin duhurile rele care se află în aceşti oameni. Treptat s-a produs o multiplicare masivă a duhurilor rele în lumea musulmană. Astăzi avem tabere adverse mult mai puternice, decât simpla dezbinare dintre tată şi fiu, ne îndreptăm către viziunea de distrugeri masive prin foc şi toate calamităţile de neimaginat descrise în Apocalipsă. Atunci Isus va fi pe deplin fericit că planul i-a reuşit şi lumea a luat foc aşa cum dorea în Luca, 12, 49.

    Ce să mai facem? Aprindem o lumânare sau facem un foc sacru, aşa cum se întâmpla în timpurile şamanice ale umanităţii, şi ne rugăm Dumnezeului adevărat să ne scape de demonismul celui răstignit pe cruce. Nu ştim ce şanse avem, dar putem încerca. Poate că Dumnezeu nu ne va lăsa, poate că lucrarea demonică va fi oprită în ultimul moment, înainte de Apocalipsă, dacă renunţăm la trimisul diavolului, la macabrele rugăciuni către un mort, la moaştele purtătoare de duhuri rele. Am rămas profund şocat de cazul de stăpânire demonică a unei femei. Este aici un video în care se poate vedea ce înseamnă puterea duhurilor rele aduse de „moaştele sfinte”. Vezi:

    http://video.bzi.ro/video/show/Posedata-de-diavoli-a-cautat-vindecarea-la-Sfanta-43

  3. „Dezbinarea” despre care se vorbeste aici e despartirea graului de neghina, a binelui de rau. Aici, dezbinarea e discernamant. Si prin discernamant se ajunge la pacea adevarata, la pacea interioara, sufleteasca. Deoarece crestinismul e o religie cu o revelatie naturala, dar si supranaturala. Pacea lumii nu inseamna pacea sufleteasca. Pentru ca lumea e imperfecta, cazuta, vicioasa, supusa raului – dar nu e rea in sine – „dezbinarea” despre care vorbeste Hristos aici e despartirea raului de bine IN LUME prin morala, exigenta spirituala, asceza. Religiile din vechime erau naturaliste si nu cunosteau exigenta spirituala, morala nu exista.
    „Dezbinarea” despre care vorbeste Hristos e un razboi, dar e un razboi spiritual, interior. Impotriva dracul nu poti sa lupti cu bombe si tancuri, ci te lupti la nivel spiritual. E vorba despre educatie, cultura, spiritualitate.
    (in afara de cazul in care e vorba despre autoaparare – personala sau nationala – atunci lupta cu tancurile si bombele e legitima).

    Razboaiele religioase si asa zisele „distrugeri” pe care le-a facut crestinismul nu se compara cu distrugerile umanismului modern. Cruciadele si inchizitiile nu au omorat nici un sfert din suma totala de oameni omorati in totalitarismele moderne: nazism, fascism, comunism. Totalitarismul lui Calvin, inchizitiile nu isi au originea in dogma crestina elaborata la cele 7 Sinoade Ecumenice a Dumnezeului intrupat, ci in ideea de Dumnezeu. Ideea de Dumnezeu nu e Dumnezeu pentru ca Dumnezeu nu e idee, ci persoana.

    Crestinismul – dogma crestina – nu a distrus nimic. Crestinismul a creat si creeaza cultura. Fara crestinism nu exista cultura (ma refer la spatiul european, american). Ideea de Dumnezeu a distrus. Ceea ce e altceva. Comunismul, nazismul, fascismul sunt idei asupra divinitatii. Oricat de ateu ar fi un marxist, utopia lui pe care vrea s-o aplice umanitatii e o idee asupra divinitatii. Utopia – categorie a gandirii anchilozante – e prin excelenta procesul de vacuitate a divinitatii de atribute si permutarea lor in sfera statului.

    Lucrarea demonica nu va fi oprita in ultimul moment inainte de Apocalipsa (asta spun utopiile si totalitarismele de orice fel din toate timpurile) , ci va fi oprita odata cu Apocalipsa. In Eschaton.

  4. da, numai ca ceea ce au deconstruit catolicii in „respect, dialog si onestitate” aici mai la rasarit se cheama Iubire, ca la iubire ne-a chemat Hristos nu la constructii morale abstracte.(ca n-o prea exersam nici unii asta e partea a doua).
    cu evaluarea isteriei relativiste sunt de acord, mai ales cand primii doi comentatori se grabesc s-o confirme cu asa feroce acribie.

  5. BOR, şcoala şi terorismul

    Este o eroare pe care biserica creştină ortodoxă o cultivă cu asiduitate, ideea că a nu-l accepta pe Isus înseamnă că omul nu recunoaşte existenţa lui Dumnezeu. Privit mai atent acest fals este grosolan. Sunt nenumărate religii în lume care cred în puterea divină a unui creator, dar nu au nimic de-a face cu personajul Isus.

    Exemplul cel mai grăitor al acestei aberaţii religioase este apelul lansat de patriarhul Daniel: Nu vrem liceu fără Dumnezeu! O astfel de manipulare religioasă creştină ortodoxă are menirea să sensibilizeze pe toţi asupra ideii că există o putere divină în spatele căreia fireşte că nu poate fi decât personajul Isus Hristos.

    Decepţia a reuşit în linii mari deoarece sunt puţini oameni care nu-l acceptă pe Dumnezeu într-o formă sau alta. Culmea este că sloganul patriarhului îl poate inspira atât pe omul obişnuit cât şi pe un terorist, care poate vede în Dumnezeul promovat de patriarh pe cel al lui, ideea ca orice scoală, înfiinţată pe undeva în Orientul Apropiat, trebuie să accepte pe Dumnezeu fără a se preciza cine se ascunde de fapt în spatele lui. Pt. musulman este Alah, pt. creştin Isus Hristos, pt. evreu Iehova, pt. budist Buda.

    O traducere a sloganului patriarhului făcută de un musulman ar suna astfel: Nu vrem liceu fără Alah! Iată cum iraţionalitatea bisericii ortodoxe din România poate încuraja terorismul şi şcolile religioase extremiste care au drept ţel îndobitocirea oamenilor, până când îşi pierd conştiinţa de sine.

    Manipularea religioasă grosolană din România se foloseşte de adevăruri eterne pt. a-şi promova meschinăriile doctrinare care încurajează îndoctrinarea şi ignoranţa pt. ca oamenii să devină docili şi controlabili, tot astfel cum sunt cei care practică terorismul religios în lume.

    Dacă lucrurile vor continua în aceeaşi direcţie, vom asista la sinucideri în creştinismul ortodox, pt. cauza „salvării sufletelor”. Apoi totul va fi prezentat drept „credinţă adevărată”, tot aşa cum sinuciderile în religia musulmană sunt promovate şi de terorişti. Somnul raţiunii naşte monştri în orice religie. BOR promovează terorismul în şcoli fără să-şi dea seama.

  6. Pt igor, sapy si ratiune.
    Mai fratilor calmati-va! Vad ca stiti destul de multe despre nimic. Crestinismul despre care vorbiti voi il am si eu prin biblioteca. Stiti care e ironia? Ca va intereseaza acest aspect, Iisus Hristosul Tatalui, Fiul lui Dumnezeu celui viu. Numai ca v-ati facut abonament la alta revista. Crestinismul este DOAR in Biserica si in niciun caz prin cartulii groase si exegeze lunare. Puteti vorbi 10000 ani despre ce vorbiti dar nu vorbiti despre ce credeti ca vorbiti.
    Mai respirati intre cuvinte ca va inecati de atata stiinta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s