Hegel, istoria iubirii, romantism

Pentru astazi aveam de postat un Dialog cu Tobit, dar am dat azi din intanplare de Hegel, Despre arta si poezie, vol. 1. Dialogul am sa-l pun alta data. Mi-a placut mult asta:

In poezia romana, iubirea se infatiseaza ca placere a simturilor. Inaltarea lui Dante a plecat si ea de la iubirea lui pentru Beatrice, iubire care la el s-a transformat apoi in iubire religioasa, in timp ce vitejia si indrazneala lui s-au ridicat pana la puterea unei conceptii religioase despre arta prin care s-a facut – ceea ce nimeni n-ar fi cutezat – judecator universal peste oameni, asezandu-i in iad, in purgatoriu si in rai. Ca imagine opusa acestei elevatii, Boccaccio reprezinta iubirea in parte ca pasiune violenta, in parte ca usuratica de tot, lipsita de moralitate, in timp ce infatiseaza inaintea ochilor, in variatele lui nuvele, moravurile epocii si ale epocii sale. In cantecele trubadurilor germani, iubirea se infatiseaza plina de sentiment, delicata, fara bogatie imaginativa, jucausa, melancolica, monotona, uniforma. La spanioli ea se exprima plina de fantezie in expresie, cavalereasca, ca o chestiune personala de onoare, dar si aici exaltata si in suprema ei stralucire. Mai tarziu, la francezi, iubirea devine, dimpotriva, galanta, inclinand mai mult spre vanitate, devine un sentiment transformat in poezie, adesea foarte spiritual, cu ajutorul unei sofistici ingenioase; apoi, cand placere senzuala fara pasiune, cand pasiune lipsita de placere, sentiment si susceptibilitate sublimate, incarnare de reflexie.

…iubirea poseda in ea, fara indoiala, o mare calitate, intrucat ea nu ramane in general numai inclinare sexuala, si, in dragoste, un suflet bogat, frumos, nobil se daruiste pe sine si, pentru unirea cu altul, traieste, e activ, viteaz, gata de jertfa etc.. Iubirea romantica isi are insa si marginea ei. Anume, ceea ce lipseste continutului ei este universalitatea existenta in sine si pentru sine. Ea este numai sentimentul personal al subiectului individual, sentiment ce nu se arata determinat de interesele eterne si de continutul obiectiv al existentei omenesti, de familie, de scopuri politice, de patrie, de obligatii profesionale si de ale pozitiei sociale, de ale libertatii si ale religiozitatii, ci este plin numai de eul propriu, eu care vreau sa primeasca inapoi sentimentul, rasfrant in alt eu. Acest continut al intimitatii nu corespunde cu adevarat totalitatii ce trebuie sa fie in sine un individ concret. In iubirea romantica totul se invarteste in jurul faptului ca acesta o iubeste tocmai pe aceasta, si aceasta pe acesta. Aceasta alegere se infatiseaza drept egoism si incapatanare a particularitatii. ”

Nu e tare? Totusi, a citit cineva mai multe carti in acelasi timp? Sau macar doua carti in acelasi timp. Azi sa citesc din una, maine din alta si tot asa. Se merita sau nu? Ce spuneti?

P.S. Hegel vrea sa spuna de fapt ca iubirea adevarata nu e nici istorica, nici romantica, ci crestina – iubirea crestina sau religia iubirii (Crestinismul).

Anunțuri

2 răspunsuri la „Hegel, istoria iubirii, romantism

  1. frumos fragment, mersi fain. am mai facut tentativa asta de a citi doua carti simultan, nu e rea, mai ales daca au tematici si limbaje diferite. plus ca uneori se ivesc niste legaturi intre ele, fooarte interesante 😉

Comentariile sunt închise.