Dialog cu Tobit

Anima Mundi! Anima Mundi!„, i se tot rostea in urechi lui Tobit. Tresari din somn si, dintr-un reflex negandit, o privi indelung pe nevasta-sa. Dormea cu fata intoarsa catre el avand sanul drept aproape gol. Nu-l simtise cand se trezise. Luna batea puternic pe fereastra luminand toata camera. „Ce vis!”, isi spuse in gand. „De unde oare acest vis de la o vreme?” Isi dadu seama ca nu mai poate sa doarma, se ridica din pat si privi ceasul. Era patru jumate. Se imbraca si intra in baie. In oglinda parea obosit, si cu un gest timid atinse cu buricul degetelor sticla in care se vedea trist. „Exist. Anima Mundi a fost un vis… visul meu…”. Intra in camera , isi lua cheile de la masina, o saruta pe nevasta-sa pe frunte si pleca. Pe la sase jumate ajunse in locul unde isi petrecea in copilarie o parte din vacantele de vara. Era un sat saracacios cu case mici din pamant. Aici locuisera candva bunicii sai. Opri masina la marginea drumului neasfaltat si o lua pe jos spre dealuri. Locul unde voia sa ajunga era la o distanta de 3, 4 km. Ajuns in locul propus, incepu sa zambeasca linistit. In fata lui se arata grandios un peisaj mirific. Dealuri ce se suprapun peste vai adanci si abrupte, paduri crestate la orizont de alte dealuri indepartate. Soarele dadea acestui peisaj un aspect de tablou. Se aseza pe o buturuga privind atent fantana de la poalele dealului pe care se afla, cam la 300 m distanta de el. Pe poteca din spatele sau se auzeau cateva voci. Unul dintre indivizi era un vechi prieten.

– Imi pare bine sa te revad, zise Tobit, vizibil mirat de intalnire.
– Nu-mi vine sa cred, ce cauti pe aici?
– Am venit sa ma relaxez putin, sa-mi meditez felul de a vedea lucrurile. Stii, cateodata omul are nevoie sa se mediteze pe sine. In iadul oraselor nu iti permiti luxul asta.
– Da, stiu cum este.
Tobit observa ca in piept purta doliu.
– Mi-a murit fratele cel mare acum cinci luni, i-o lua inainte Rafael.
– Imi pare rau…
– Mai intai i-a murit nevasta-sa, iar la unspreceze luni a murit si el. Nu a mai putut sa traiasca. Asa, din senin, au murit amandoi. De nicio boala. Rafael se opri o clipa si inghiti in sec. Apoi continua. Sunt multe cazuri in care sotii se iubesc atat de mult, incat daca unul din ei moare se duce dupa el si celalalt. Se formeaza o legatura tainica, mai presus de om ce nu se poate concretiza decat prin celalalt. Daca unul moare, atunci si celalalt se duce dupa el.
Tobit incepu sa transpire. Mai auzise de asemenea cazuri, dar nu intelesese cum e posibil. Nu stia cum, dar privindu-l pe Rafael, intelesese tot.
– Inteleg, spuse Tobit. Se stabileste o legatura mistica intre barbat si femeie. Totul se petrece la nivelul superior al lumilor nevazute. Acolo, excitatia emotionala e mai puternica decat excitatia fizica si, fiind mai puternica, se minimalizeaza lascivul spiritualizandu-se placerea.
– Cine mai stie ce e iubirea…
– In societatile tehnologice, iubirea e descarnata de rabdare si asteptare. Misterul este distrus. A iubi se reduce exclusiv la a face sex.
– Putem spune ca… cine mai stie ce e iubirea… nu mai stie nimeni. Actiunea exterioara a subminat oarecum contemplatia sau actiunea interioara a spiritului.
– Oarecum. Omul tehnologic nu mai emana spiritualitate in jurul sau, ci mercantilitate, opulenta, interes, servilism, sex-apeal. Trebuie sa faci ceva, nu conteaza ce. Rationalismul e pur tehnologic, nu are nimic transcendental in el. De aici se naste singuratatea absoluta resimtita de indivizii ce adera la diferite grupuri de solidaritate. Trebuie sa simtim lumea, nu sa o rationalizam; trebuie sa simtim omul, nu sa-l rationalizam printr-un numar. Comunismul a rationalizat omul si a ajuns sa-l considere un obiect dandu-i mancare cu ratia ca unui porc. Prin numar, libertatea omului dispare. Tine minte, Rafael, numarul libertatii nelimitate aduce despotism nelimitat. Privind lumea, toti se uita la tine si iti spun: „Linisteste-te, te vei obisnui!” Unui om normal cel mai greu ii va fi sa-si pastreze tristetea mistica intr-o mare de rasete schizofrenice. Imi place teatrul, insa lumea nu mai e de multa vreme un teatru. Ar fi fost prea frumos. Lumea acum e un spectacol propagandistic. Stii melodia, The show must go on.
– Esti un disperat.
– Nu, nu sunt disperat. Sunt un naiv disperat si e diferenta. E singura cale de salvare a omului. Disperat e si necredinciosul, dar naiv disperat e numai omul religios. In disperarea lui, necredinciosul exerseaza mersul parintelui dupa copil, pe cand omul religios, fiind un naiv disperat, exerseaza mersul copilului dupa parinte asemenea Cuvantului care spune sa fii inteligent ca sarpele si nevinovat ca porumbelul. Cand timpul profan va fi consumat de numar, atunci omul va fi sclavul copilului, nestiutorului institutionalizat ca atotstiutor; atunci inteligenta va fi distrus inocenta, distrugandu-se apoi si pe sine.

7 responses to “Dialog cu Tobit

  1. Pai, nu e nici un pacat din faptul ca l-ai pierdut pe Tolkien. Parafrazandu-l pe califul Harun al-Rashid, cel care a ordonat folosirea decoratiilor de pe piramide in nu-sh ce proiect imobiliar propriu: „Daca spune adevarul, atunci gasesti totul si in alta parte. Daca minte, cine are nevoie de el?”

    Uite o chestie care m-a enervat la Cronicile Narniei, ale lui C.S. Lewis. Carte buna, foarte buna pentru adolescenti, pe care o comentez si pe blog cand am vreme… Are insa o hiba majora pentru mine: ca sa gasesc o idee, trebuie sa citesc 30-50 de pagini. Vezi, sunt prea batran pentru dulcegarii, mie imi trebuie acuma sa rod padure batrane, nu ma mai incurc cu smicele.

    Sa zicem ca Tolkien chiar are ceva serios de transmis. Admit. Ai idee in ce cantitate de cuvinte e diluat mesajul lui? Mai bine citim chestii mai dense, life’s too short…

  2. Tare citatul. Dar poate ca Tolkien isi simtea fiinta cum vibreaza in timp ce rumega o idee in 50 de pagini. Omul poate nu fugea dupa originalitate, ci dupa vibratiile lui din interior, scria pentru sufletul lui.🙂

    Dar e mai bine pentru chestii mai dense, asa e….🙂

  3. Ok. Ce m-a deranjat oarecum (sau m-a descumpanit) la textul scris de tine este prezenta sintagmei „naiv disperat”, pe care am mai auzit-o la tine, si la care tii destul de mult, daca reflectez bine…

    Leg aceasta structura de o anume stare trecatoare (ca toate starile) si care tine mai mult de o perceptie de tip adolescentin, sau in orice caz foarte tinereasca, asupra cosmosului. Si ceea ce supara cel mai tare este implicatia sentimentala nedorita, desi nu fac eroarea de a o considera altfel decat ca pe o locutiune filosofica, al carui sens nu este unul conferit de fiecare termen in parte, ci de o fuziune din a carei alchimie se iveste un sens complet nou, la limita inefabilului.

    Principalul repros pe care il fac, si acesta este destul de solid, este cel al cedarii in fata tentatiei literaturitatii. Tare paguboasa ispita, si deloc neglijabila. Stiu, e din aerul timpului, pozam poetic si ne bucuram oarecum ca suntem daruiti de acest „simt” special. Dar sacrificam demonului acestui veac claritatea in concepte, raportarea la axiologia solida a sacrului.

    Guenon spune undeva ca adevarata cunoastere nu are nimic in ea cu adevarat consolator. Altfel spus, cel ce se apropie de lucrurile cu adevarat autentice nu devine prin asta nici fericit, nici impacat cu sine, nici mangaiat. Concomitent, el nu devine nici nefericit, nici zbuciumat, nici damnat. Cunoasterea este un foc care in primul rand lumineaza, apoi incalzeste. Sentimentul este un foc care incalzeste mult si lumineaza foarte putin.

Comentariile sunt închise.