Critica ratiunii mistice

Scriem ca sa ne vedem mai bine tragismul ratiunii sintetice ce se intinde numai pe simturi. Apoi recitim ce am scris si ne prabusim in oralitatea dramatica a gandului intim. Pentru un timp ne credem puternici, destepti, originali. Dar pierdem tema. Tragismul gandirii provine din ratiunea sintetica, acel act ce vrea sa cunoasca esenta lucrurilor fara sa-si recunosca chintesenta. Dramatismul e necesar existentei, insa tragismul e cu siguranta fatal, iar fatalismul se afla la polul opus necesarului, intrucat fatalismul pierde tema. Cale de mijloc nu exista. Fiinta nu poate fi neutra intre sens si nonsens; ea trebuie sa locuiasca o logica. Era o vreme cand credeam ca logica nu apartine nonsensului. Dar ea apartine si sensului si nonsensului, fiecare cu logica lui; si demonul si ingerul au logica. Logica demonului e una de tip determinare, intrucat el nu are si nu poate sa daruisca libertate. A determina e echivalent cu a pagubi pe celalalt de un capital de alegere sau de libertate. „Si iadul e iubire, dar nelucrata”, spunea Ioan Alexandru intr-o poezie geniala. Deci libertatea demonului e nelucrata, moarta la mijlocul drumului spre absolut. Logica ingerului e una de tip povatuire, el fiind „epifenomenul omului precar” (Andrei Plesu). A da un sfat celuilalt nu inseamna a-l determina sa faca ce vrei tu. Demonul determina, Dumnezeu povatuieste sau porunceste, iar „unde e porunca e si razboi; tu implineste porunca si biruie razboiul” (un avva egiptean din secolul 4). Omul e tragic atunci cand imbratiseaza logica nonsensului si refuza sensul vietii pentru ca atunci se ineaca existential intr-o iubire nelucrata (neterminata, fara finalitate) si e dramatic atunci cand imbratiseaza sensul vietii pentru ca trebuie sa biruiasca razboiul. Omul dramatic este omul religios, omul tragic este omul gnostic sau omul impartit in multe individualitati particulare ale „masurii tuturor lucrurilor”. Tragicul nu este compatibil cu ratiunea mistica. Se vrea „de cand lumea” un crestinism gnostic in care tragicul sa faca masa buna cu dramaticul. Revelatia dispare in acest caz, ramanand doar imprejurarile culturale, etnice si temporale: „a fost candva unul Pavel, vorbitor in Areopag cu filosofi ce-l numeau „semanator de cuvinte” (Fapte 17:18). Grecii au fost manipulati si s-au increstinat”. Nu asa.

Motivul pentru care ratiunea mistica nu se ineaca existential este ca ea are mereu in vedere tema – moartea. Frica de moarte nu consta in separarea omului de lucrurile materiale pe care le-a agonisit in timp. Pana la urma poti sa te lipsesti de orice. Nu e chiar atat de greu sa renunti la un avantaj material. Frica de moarte consta in lipsa de predispozitie spre iertare si iubire. Delirul, nebunia si agonia tragica ce-l chinuie pe omul aflat in pragul mortii tin de frica pe care acesta a avut-o in a-si afirma prin cuvant si fapta iubirea pentru ceilalti si, mai important, recunostinta pentru Dumnezeu. Necredinta este moartea omului inainte de moarte. Sa nu crezi inseamna sa mori spiritual inainte de a muri biologic. Si sa mori spiritual e insuportabil de tragic pentru o fiinta rationala ca omul, caci ratiunea tine de spirit chiar daca pana la un punct ea se serveste de simturi. Insa numai pana la un punct. Apoi, cand nu se mai poate folosi de simturi, cade in tragic daca niciodata nu s-a cautat pe sine in afara simturilor; caci ratiunea care se cauta pe sine in afara simturilor se numeste ratiune mistica, iar ratiunea mistica nu se afla pe sine niciodata singura daca se cauta pe sine recunoscandu-L pe Dumnezeu in scopul de a fi demna de comunicare si cunoastere. Nu pot sa ma duc in cea mai mare intersectie din Bucuresti si sa strig in gura mare ca sunt prost si tampit; ar insemna sa fiu lipsit de demnitate. Nu pot nici sa ma duc dezbracat la facultate sau la serviciu; ar insemna sa fiu nebun. Sunt liber sa merg dezbracat pe strada sau sa merg imbracat, sa cred sau sa nu cred, dar care libertate ma va intari in fata mortii si care libertate imi va conferi demnitate atunci cand viata imi va face o „surpriza” afland ca sunt un nimic in fata oamenilor si ca dreptatea mea e tiranie? Pot sa strig plin de mine: „Eu, eu!” si sa ma trezesc intr-o zi parasit de toti (pedeapsa capitala nu e moartea, ci singuratatea) aceia care candva aveau incredere in mine, dar azi nu mai au pentru ca nu vor sa ma mai creada. Voi cauta atunci un spijin si nu-l voi avea. Nu voi suporta singuratatea si ma voi sinucide pentru ca sunt slab de inger. Oare asta e libertate? Omul religios va stii atunci ca acolo unde omul nu poate sa ierte, iarta Dumnezeu – „cele ce sunt cu neputinta la oameni sunt cu putinta la Dumnezeu” (Luca 18:27). Raskolnikov a fost liber in timp ce era in inchisoare; se impacase cu sine si cu legea naturala sadita in om de Dumnezeu. Anahoretul spune ca omul e cu adevarat liber atunci cand se despatimeste, cand face numai binele, „binele provenind in lucruri dintr-o cauza unica perfecta” (Toma de Aquino), fara sa mai faca raul, unde „raul provine in chip individual din imperfectiuni particulare” (Toma de Aquino), chiar daca se afirma pe sine ca fiind pacatos si nedrept. Ingerul Rafael ii spune lui Tobit si lui Tobie: „Faceti bine si raul nu va va ajunge” (Tobit 12:7). Cand omul iese din religie, apare confuzia si nestiinta. Te intrebi mereu ce e bine si ce e rau cand ai in spatele tau 2000 de ani de traditie. Rau nu e ca te intrebi, rau e ca te intrebi degeaba, fara finalitate, te intrebi pentru nimic:

– M-am intrebat daca exista Dumnezeu.
– Si?
– Nu exista.

Suferinta fiind cauza confuziei, ea nu poate sa fie nici suportabila, nici insuportabila. Daca ar exista suferinta suportabila atunci in mod necesar ar fi si suferinta insuportabila, ceea ce ar fi o nedreptate divina. Suferinta este neimpacarea omului cu setea lui de a priza absolutul in prezent neavand cunostinta ca viitorul va fi un prezent continuu. A te ineca existential inseamna a muta suferinta din realitatea conflictuala a sufletului (razboiul care trebuie biruit, cum spune avva din secolul 4) in imaginatia particulara a individului. Mereu preferam sa ne imaginam si sa ne interpretam suferinta; sa ne-o falsificam. Iata de ce ratiunea mistica nu se ineaca existential: pentru ratiunea mistica, suferinta, oricat de mare ar fi, e suportata deoarece este exportata intr-o realitate transcendenta si de reabilitare a omului, si nu importata in imaginatia particulara a individului. Gasim aici dovada ca suferinta nu este nici suportabila, nici insuportabila, ci ca omul, cu ajutorul lui Dumnezeu, reuseste printr-un efort spiritual si interior sa o suporte exportand-o sau lasand-o in voia Lui.

In urma cu cativa ani un parapsiholog invitat in emisiunea „doctorului” Andrei facea o afirmatie eronata. Spunea ca daca se apuca si tine post aspru va ajunge asemenea sfintilor si asemenea lui Hristos vazand demoni, ingeri si crocodili pe tavan. Domnul parapsiholog facea o confuzie intre halucinatie, care este gazduita de imaginatia involuntara sau determinata de atlceva impropriu omului (demon) – deci lipsita de libertate, si clarviziune, care este gazduita de ratiunea mistica. Misticul nu este un halucinat.

Anunțuri

2 răspunsuri la „Critica ratiunii mistice

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s