Revelatie matinala pentru o terapie intensiva

Propun doua teme de reflexie pentru a ne vindeca de infectii – sa meditam asupra cititorului de carti si asupra omului de cultura. Totul se bazeaza pe discernamant.

Cititorul de carti. Pentru cititorul consecvent de carti este important sa nu se gandeasca, daca se poate, niciodata la cate carti a citit. Caci va inflori in el mandria si prostia mai mult decat daca n-ar fi citit nicio carte in viata lui. El trebuie sa se gandeasca mereu la cartile pe care nu le-a citit. Va deveni astfel mai intelept si, cuprins de disperare, va scapa de plafonare.

Omul de cultura. Aici problema este mai delicata. Din primul moment in care am terminat de citit o carte, gandul ne sare la ceea ce este un om de cultura. Ne fascineaza scriitorii, devin pentru noi modele spirituale. Ceea ce este mai rau e ca asa-zisul „om-biblioteca” devine pentru noi un arhetip. Sunt oameni care au citit biblioteci la viata lor si pentru noi devin „oameni culti”. Oare toti care au citit biblioteci sunt oameni culti? – iata intrebarea fundamentala ce se impune pentru un traiect paideic demn de luat in proiect.

Printre noi sunt multi sarlatani ce au citit biblioteci si sunt luati drept „oameni culti”, „oameni de cultura”, „oameni de spirit”. De aceea se impune sa meditam indelung asupra a ceea ce este „omul de cultura”. Suntem de acord ca Evul Mediu a dat nastere celor mai inalte spirite. In literatura, filosofie, teologie, arta, muzica; toate manifestarile culturale ale omului aveau caracter enciclopedist. Ceea ce da intr-adevar valoare acestor oameni de cultura ai Evului Mediu este ca, fiind enciclopedisti, ei erau diversi prin domeniile si disciplinele pe care le practicau, dar in acelasi timp erau si uniti prin crezul comun pe care-l marturiseau: adevarul si traditia. Mutatia catastrofala care s-a produs in post-modernitate (post-cultura) e ca avem in continuare discipline diferite cu totii, insa nu mai avem nici un crez comun. Ne despartim atat la nivel personal cat si la nivel de comunitate atata vreme cat Hristos nu mai este punctul nostru de intalnire.

Ne intrebam astazi de ce nu mai e nimeni in stare sa renasca literatura, sa resusciteze cuvantul (Invierea lui Hristos e capul de temelie al limbajului elevat), arta. De ce astazi nimeni nu mai e in stare sa continue opera Evului Mediu? De ce literatura a sarit de pe fagasul ei formator si spiritual si a deviat in pornografie explicita, limbaj violent si mesaj anti-religios si ocultist, adesea chiar satanic. Daca nu ne punem aceste intrebari, atunci imi pare rau, e cu atat mai rau; am ajuns legume la borcan pe rafturi in Mall cu toate bibliotecile noastre citite.

In Evul Mediu scoala, cu intreg sistemul de invatamant, avea scopul de a-i arata omului adevarul si de a-l face sa inteleaga traditia. Astazi, scoala nu mai indeplineste acest ideal, ci ea are menirea de a-l indobitoci pe om spunandu-i ca trebuie sa se adapteze la lumea cand, de fapt, lumea trebuie sa se adapteze dupa structura profunda si divina a omului. S-a uitat scopul divin al omului in lume. Se pune accent numai pe momentul scurt si fericirea euforica – restul vietii s-a redus la intuneric si obscurantism. Nimeni nu mai vrea azi sa fie sfant, ca si cum sfintenia e o impostura.

Atunci cand in literatura universala isi fac loc cu ajutorul mijloacelor de comunicare in masa niste nulitati intelectuale ca Dan Brown sau Salman Rushdie, cu ce ne mai putem hrani sufletul? Ni se spune nesimtit ca avem nevoie de ceva nou; dar de cand noutatea inseamna distrugere? Facandu-se propaganda cu ajutorul globalismului in favoarea post-culturii, se va ajunge ca masa de oameni sa fie si mai usor manipulabila, incoerenta, confuza. E de ajuns sa te uiti pe comentariile unor mediocrii facute pe blogurile altor mediocrii.

Pentru marele geniu literar Dostoievski, noutatea e „fiece rugaciune pornita din inima” caci rugaciunea „marturiseste un simtamant nou, iar acel simtamant e la randul sau izvorul unei idei noi ce nu ti-a trecut niciodata prin minte si care te va imbarbata; astfel iti vei da seama ca rugaciunea aduce cu sine un spor de intelepciune.” Vorbim cu nerusinare despre „pluralism” si „unitate in diversitate”, dar nu am citit niciodata un tratat teologic din primul mileniu crestin. Nu suntem capabili sa afirmam adevarul si sa intelegem traditia, dar pretindem a fi oameni de cultura, oameni de spirit. Luptam cu toate fortele impotriva omului enciclopedist. Mai pe sleau spus, nu suntem in stare sa respectam o religie, dar vrem sa ne creada lumea mari intelectuali. Facem afirmatii de genul -„arta nu are nicio legatura cu Biserica”- si ne credem isteti foc. Ma intreb, daca asa gandeau Michelangelo, Bramante, Leonardo da Vinci, unde mai eram noi azi? Sau mai eram noi azi?

Putem spera la omul deplin al culturii universale, la omul capabil sa asimileze cultura si cultul simultan, caci ateii si agnosticii nostrii sunt inca tineri, chiar daca „un agnostic nu afirma nimic si ignora totul” (Paul Evdokimov). In Istoria Spiritului multi Sauli au devenit Paveli. Dintotdeauna evacuarea lui Dumnezeu si instaurarea vidului au tinut de tineretea omului, de infantilismul sau. Se spera, asadar, ca infantilismul sa nu se metamorfozeze in prostie. In concluzie, ar fi bine daca i-am cataloga drept „oameni culti” pe cei pe care inca nu i-am citit, si nu pe capitalistul corporatist al post-culturii care a citit biblioteci. In caz contrar, cadem in „materialismul dialectic” fara sa stim ca, la o analiza atenta, e antidialectic asemenea tuturor fetisizarilor popculturii; cadem in ceea ce C. S. Lewis numea „omul fara piept”.

Sunt nevoit sa revin iarasi la Dostoievski si sa spun ca rusul a reusit cu o finete de geniu sa surprinda in toata tragedia sa antidialectica ateismului in Kirillov. „Totul e bine, totul. Sunt fericiti toti aceia care stiu ca totul e bine. Nu Dumnezeu-Omul, ci Omul-Dumnezeu” – spune Kirillov. Ce se observa aici? E antidialectica ateismului. Morala laica afirma ca totul e bine, nimic nu e rau. Nu ni se repeta azi ca totul e bine, ca nimic nu e rau? Morala crestina e dialectica, ea afirma ca totul e bine si rau, nu numai bine. Definitia totalitatii la Eliade: „o serie de evidente mutual contradictorii”. Extraordinar, numai dialectica! Ateismul nu suporta dialectica, caci „credinta e dialog, iar Dumnezeu e tacere” (Paul Evdokimov).

Anti-omul post-culturii.

Cunosc putine preocupari mai calomniate in secolul nostru, putine cuvinte care sa mai aiba in mai mica masura rasunet pentru contemporanii nostrii, si nu vorbesc despre inculti, ci despre elita intelectuala. Veti intalni mari savanti, filosofi, moralisti, scriitori cunoscuti in lumea intreaga; in noua cazuri din zece, acesti maestrii ai gandirii moderne va vor marturisi fara sa roseasca, usor surprinsi de o astfel de intrebare, ca n-au citit in viata lor nici macar un tratat teologic. I-am surprinde si mai mult spunandu-le ca asta se vede in intreaga lor opera: n-ar vedea nici o legatura. Cred ca e vorba aici de o atitudine retrograda, mai nelinistitoare pentru cultura decat faradelegile hoardelor fasciste.

Gandirea Occidentului si vocabularul sau s-au nascut din dezbaterile teologice din secolele Bisericii primare. Muzica noastra, scluptura noastra, pictura noastra s-au nascut in corul bisericilor, in timp ce poetica noastra se compunea in atmosfera sectelor maniheene. Pana si Marx, Kant, August Comte, Descartes, Hegel au reprezentat, la origini, luari de pozitie teologice. A ignora teologia inseamna a rupe cu traditia cea mai rodnica a culturii occidentale. Inseamna a te condamna sa refaci fara s-o stii descoperirile spirituale formate de mai bine de o mie cinci sute de ani de Parintii Bisericii si marii eretici.

Naivitatea teologica a secolului nostru este unul dintre avantajele uriase ale noii barbarii. Nu o pot compara decat cu un fel de carie a inteligentei care ne impiedica sa mestecam si sa digeram experientele noastre spirituale. Deprimante sunt prejudecatile omului modern, care habar n-are de teologie, dar nu se priveaza de privilegiul de a face teologie fara s-o stie, si inca de cea mai joasa categorie, atunci cand „il adora pe Dumnezeu in padure mai bine decat in Biserica”, cand pretinde ca „se increde in ratiunea lui” (orbeste) sau cand se multumeste sa „faca binele”… – Denis de Rougemont.

Anunțuri

7 răspunsuri la „Revelatie matinala pentru o terapie intensiva

  1. Ilie, cititorul de carti e un lup singuratic, unul de stepta (Hesse), un tip care citeste solitar carti pentru placere si din pasiune proprie…cititul este pentru el o intimitate, un soi de paravan sau lume imaginata pe care o opune restului lumii… rezumand: pentru cititorul de carti obisnuit, cartea e o cetate, in interiorul careia acesta isi construieste o identitate alternativa, discuta cu divinitatea, traieste extazul cunoasterii adevarului lumii si a celui uman…
    omul de cultura, ex definitio, este o functie sociala, un tip care nu citeste de dragul cititului ci din motivul ca trebuie sa vorbeasca, sa introduca in circuitul social idei, sentimente, emotii sau probleme gasite in carti..omul de cultura este un fenomen public, colectiv…de aici si facilitatea cu care acesta poate fi corupt pentru rating, putere, influenta, notorietate…
    nu vad care este aci rostul pomenirii enciclopedismului, or, acesta apartine unei configuratii spirituale specifice… chestia asta merita dezbatuta…

  2. Eu percep – poate eronat – tipul enciclopedistului ca pe un om preocupat să cunoască cât mai multe, dar ignorând o cunoaştere elevată, de ordin superior sau de inspiraţie divină.

    De acord cu domnul Vitalie în ceea ce priveşte omul de cultură. Mai mult, în societatea în care trăim informaţia este o marf ă, prin urmare şi agenţii acesteia devin, la rândul lor, manipulabili şi susceptibili de a-şi trăda convingerile. De aceea veţi vedea tot felul de afişe pe străzi cu profesori obscuri de aiurea, discutând despre lucruri care nu interesează pe nimenea…

  3. tocmai am citit „Despre lautarism” a lui Noica si ma gandeam ca enciclopedismul nu doat tine de o structura sufleteasca, ci si de o curiozitate, suficient de serioasa ca sa nu fie un capriciu, suficient de constanta ca sa produca un interes stabil, suficient de profunda ca sa nu gliseze suprafata ci sa sape in adanc…

  4. pe de alta parte, exista o perceptie eronata a enciclopedismului care il opune specializarii. cred ca lcururile trebuie nuantate..a fi enciclopedist nu inseamna la o adica, cunoasterea tuturor lucrurilor sau a cat mai multe lucruri (apare aici o nuanta cantitativa inutila), ci cunoasterea profunda a unui lucru din mai multe perspective…pana la urma, oricat ne-am autoincanta si automangaia suntem condamnati sa interpretam aceeasi tema, sau aceleasi teme…

  5. Exact, enciclopedismul ca o cunoastere a unui lucru din mai multe perspective. Insa eu ma gandeam initial ca lucrul asta e posibil numai din partea unei atitudini compatibile cu „unitatea in diversitate”. Asta inseamna ca punctul meu de vedere nu e in acord cu al lui Stefan Musat 🙂 pentru ca acest tip de enciclopedism cred ca e posibil numai din partea unei ratiuni luminate de divin.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s