Va rog sa ma iertati, domnule Cezar Paul-Badescu! (2)

Europa in criza culturilor
„Sa presupunem ca numai cultura iluminista radicala, care a ajuns la deplina sa dezvoltare in zilele noastre, ar putea fi constitutiva pentru identitatea europeana. Asadar, alaturi de ea pot coexista diferite culturi religioase cu respectivele lor drepturi, cu conditia si in masura in care respecta criteriile culturii iluministe si se subordoneaza acesteia. Aceasta cultura iluminista este definita in mod substantial de drepturile de libertate; porneste de la libertate ca valoare fundamentala care este masura a toate: libertatea alegerii religioase, care include neutralitatea religioasa a Statului; libertatea de exprimare a propriei opinii, cu conditia ca aceasta sa nu puna la indoiala tocmai acest canon; oranduirea democratica a Statului, adica controlul parlamentar asupra organismelor statului; libera formare a partidelor; independenta magistraturii; si in fine tutelarea drepturilor omului si interzicerea discriminarii. In acest punct canonul este inca in curs de formare, dat fiind faptul ca mai sunt inca drepturi ale omului contrastante, ca de exemplu in cazul contrastului dintre dorinta de libertate a femeii si dreptul la viata al pruncului inca nenascut.

Conceptul de discriminare este largit tot mai mult, si astfel interzicerea discriminarii se poate transforma tot mai mult intr-o limitare a libertatii de opinie si a libertatii religioase. Curand nu vom mai putea afirma ca homosexualitatea, asa cum invata Biserica, constitutie un obiect de dezordine in structura existentei umane. Iar faptul ca Biserica este convinsa ca nu are dreptul sa acorde hirotonirea sacerdotala femeilor este considerat, de unii, pana acum inconciliabil cu spiritul Constitutiei europene. Este evident faptul ca acest canon al culturii iluministe, departe de a fi definitiv, contine valori importante de care noi, tocmai in calitate de crestini, nu vrem si nu putem sa ne lipsim; dar este tot la fel de evident faptul ca conceptul gresit definit sau deloc definit de libertate, care sta la baza acestei culturi, comporta in mod inevitabil contradictii; si este evident ca tocmai datorita modului in care este utilizat (o utilizare care pare a fi radicala) comporta limitari ale libertatii pe care, cu o generatie in urma, nu puteam nici macar sa ni le imaginam. O ideologie confuza a libertatii duce la un dogmatism care se reveleaza a fi tot mai ostil fata de libertate.

Fara indoiala, ar trebui sa revenim inca o data asupra chestiunii contradictiilor interne ale formei actuale a culturii iluministe. Dar inainte de toate ar trebui sa concludem definirea ei. Faptul ca se mandreste cu o pretentie universala si se concepe drept completa in sine, deci nu are nevoie de vreo completare prin alti factori culturali, tine de natura sa, incat este cultura unei ratiuni care este in cele din urma pe deplin constienta de sine. Ce ne-am putea dori mai frumos decat ca peste tot sa fie respectate democratia si drepturile omului? Dar in acest punct devine imperioasa intrebarea daca aceasta cultura iluminista laicista este cu adevarat cultura unei ratiuni comune a tuturor oamenilor, cultura descoperita in cele din urma ca universala; cultura care ar trebui sa aiba acces peste tot, chiar pe un humus diferentiar din punct de vedere istoric si cultural. Si ne intrebam si daca este cu adevarat completa in sine, asa incat sa nu aiba nevoie de nici o radacina din afara ei.

Semnificatia si limitele actualei culturi rationaliste
Acum sa abordam aceste ultime intrebari. La prima, adica la intrebarea daca s-a ajuns la filosofia universal valabila si in cele din urma definita intru totul stiintifica, prin care s-ar exprima ratiunea comuna a tuturor oamenilor, trebuie sa raspundem ca fara indoiala s-a ajuns la lucruri importante, care pot pretinde o valabilitate generala: faptul ca religia nu poate fi impusa de Stat, dar ca poate fi acceptata doar in libertate; respectarea drepturilor fundamentale ale omului egale pentru toti; separarea puterilor si controlul puterii. Nu putem considera, insa, ca aceste valori fundamentale, recunoscute de noi ca general valabile, pot fi realizate la fel in orice context istoric. Nu exista in toate societatile conditiile sociologice pentru o democratie bazata pe partide, asa cum este in Occident; la fel, deplina neutralitate religioasa a Statului, in majoritatea contextelor istorice, trebuie considerata o iluzie. Si prin aceasta, ajungem la problema ridicata de a doua intrebare.

Dar sa clarificam mai intai intrebarea daca filosofiile moderne iluministe, considerate in ansamblul lor, pot fi considerate ultimul cuvant al ratiunii comune a tuturor oamenilor. Aceste filosofii sunt caracterizate de faptul ca sunt pozitiviste, si de aceea anti-metafizice, cu atat mai mult cu cat, in cele din urma, Dumnezeu nu poate avea nici un loc in ele. Ele sunt bazate pe o autolimitare a ratiunii pozitive, care este adecvata la ambientul tehnic, dar care, acolo unde este generalizata, comporta o mutilare a omului. Din aceasta rezulta ca omul nu mai admite nici o instanta morala in afara calculelor sale si, dupa cum am vazut si in conceptul de libertate, care chiar daca la prima vedere pare ca se largeste nelimitat, in cele din urma duce la autodistrugerea libertatii. Este adevarat ca filosofiile pozitiviste contin importante elemente de adevar. Acestea sunt insa bazate pe o automutilare a ratiunii tipica pentru o determinata situatie culturala – cea a Occidentului modern – astfel neputand fi in niciun caz ultimul cuvant al ratiunii. Filosofiile pozitiviste, desi par a fi pe deplin rationale, nu sunt vocea ratiunii insasi, ci sunt legate cultural de situatia Occidentului de azi. Trebuie sa spunem ca aceasta filosofie iluminista este incompleta. Ea isi taie in mod constient radacinile istorice privandu-se de fortele originale din care a izvorat, acea memorie fundamentala a omenirii, fara de care ratiunea isi pierde orientarea.

De fapt, acum este valabil principiul conform caruia capacitatea omului este masura actiunilor sale. Ceea ce stim sa facem, putem face. Nu mai exista un “stiu sa fac” separat de “pot sa fac”, deoarece ar fi impotriva libertatii, care este valoare suprema in absolut. Dar omul stie sa faca multe, si tot mai multe stie sa faca. Omul stie sa cloneze oameni si de aceea si face asa ceva. El stie sa construiasca bombe atomice si de aceea le construieste. Omul stie sa-i foloseasca pe oameni ca „depozit” de organe pentru alti oameni, si de aceea face acest lucru. Si terorismul, pana la urma, se bazeaza pe aceasta modalitate de „auto-autorizare” a omului, si nu pe invataturile Coranului. Detasarea radicala a filosofiei iluministe de radacinile sale devine , in cele din urma, o abandonare a omului. Omul, in fond, nu are nici o libertate, ne spun purtatorii de cuvant ai stiintelor naturale, in deplina contradictie cu punctul de plecare al intregii chestiuni. Naturalistii ne spun ca omul nu trebuie sa creada ca este ceva diferit in comparatie cu toate celelalte fiinte vii si de aceea ar trebui sa fie tratat ca si ele, ne spun purtatorii de cuvant cei mai avansati ai unei filosofii net suparate de radacinile memoriei istorice a omenirii.

Ne-am pus mai devreme doua intrebari: daca filosofia rationalista (pozitivista) este strict rationala si, prin urmare universal valabila, si daca este completa. Ii este suficienta siesi? Poate, sau chiar, trebuie sa lege din nou radacinile sale istorice in chiar domeniul trecutului si deci in domeniul a ceea ce poate fi valabil doar in mod subiectiv? Trebuie sa raspundem la ambele intrebari cu un NU hotarat. Aceasta filosofie nu exprima ratiunea deplina a omului, ci doar o parte a acesteia, si datorita acestei schimbari radicale a ratiunii nu poatre fi considerata deloc rationala. De aceea este si incompleta si se poate vindeca numai restabilind din nou contactul cu radacunile sale. Un copac fara radacini se usuca. Afirmand aceasta nu se neaga tot ceea ce aceasta filosofie spune ca pozitiv si important, ci se afirma mai degraba nevoia de completare, profunda sa lipsa de deplinatate.

Ajungem astfel sa vorbim despre din nou despre cele doua puncte contradictorii din Constitutia europeana. Adaugarea radacinilor crestine nu se dovedeste a fi expresie a unei tolerante superioare care respecta toate culturile in aceeasi masura, nedorind sa privilegieze vreuna, ci mai curand o absolutizare a unui mod de a gandi si de a privi care sunt in radicala opozitie, printre altele, cu celelate culturi istorice ale omenirii. Adevarata contrapozitie care caracterizeaza lumea de astazi nu este cea dintre diverse culturi religioase, ci cea dintre radicala emancipare a omului ca Dumnezeu, si radacinile vietii, pe de o parte, si marile culturi religioase pe de alta. Daca se va ajunge la o ciocnire intre culturi, nu se va intampla datorita ciocnirii dintre marile religii – dintotdeauna in lupta unele impotriva celorlalte dar care, in cele din urma, au si stiut mereu sa traiasca una alaturi de cealalta -, ci va fi din cauza ciocnirii dintre aceasta emancipare radicala a omului si marile culturi istorice.

In acest fel, chiar si refuzul de a face referinta la Dumnezeu, nu este expresia unei tolerante care vrea sa protejeze religiile non-teiste si demnitatea ateilor si a agnosticilor, ci mai degraba expresie a unei constiinte care ar vrea sa-L vada pe Dumnezeu sters definitiv din viata publica a omenirii si lasat deoparte in domeniul subiectiv al ramasitelor culturii din trecut. Relativismul care constituie punctul de plecare a toate acestea, devine astfel un dogmatism care crede ca poseda cunoasterea definitiva a ratiunii, si ca are dreptul sa considere restul drept un stadiu al omenirii de acum depasit si care poate fi relativizat in mod corespunzator. In realitate acest lucru inseamna ca avem nevoie de radacini ca sa putem supravietui si ca nu trebuie sa-l pierdem pe Dumnezeu din vedere, daca vrem ca demnitatea umana sa nu dispara.

Semnificatia permanenta a credintei crestine
Aceasta este o simpla refuzare a iluminismului si a modernitatii? Absolut deloc. Crestinismul, inca de la inceput, s-a inteles pe sine ca o religie a logosului, ca religie conform ratiunii. Nu si-a individualizat precursorii mai intai in alte religii, ci in acel iluminism filosofic care a lasat calea traditiilor pentru a se indrepta spre cautarea adevarului si spre bine, spre unicul Dumnezeu care este mai presus de toti dumnezeii. Ca religie a celor persecutati, ca religie universala, dincolo de diverse State si popoare, i-a negat statului dreptul de a considera religia ca parte a oranduirii de stat, postuland astfel libertatea de credinta. I-a definit mereu pe oameni, pe toti oamenii fara distinctie, creaturi ale lui Dumnezeu si chip al lui Dumnezeu, proclamandu-le aceeasi demnitate in termeni generali, desi in limitele oranduirilor sociale de care nu se poate face abstractie. In acest sens iluminismul este de origine crestina si s-a nascut nu intamplator in mod exclusiv si chiar in ambientul credinte crestine. Acolo unde crestinismul, impotriva naturii sale, devenise totusi traditie si religie de Stat. Desi filosofia, ca studiu rationalist – chiar si al credintei noastre – a fost mereu prerogativa a crestinismului, vocea ratiunii a fost prea linistita. A fost iluminismul, si este meritul sau, cel care a propus aceste valori ale crestinismului si care a redat glas ratiunii. Conciliul Vatican II, in constitutia despre Biserica in lumea contemporana, a evidentiat din nou aceasta profunda corespondenta dintre crestinism si iluminism, care este marele patrimoniu pe care trebuie sa-l tuteleze ambele parti.
Cu toate acestea este necesar ca ambele parti sa reflecteze asupra lor insesi si sa fie gata sa se corecteze. Cretinismul trebuie sa-si aminteasca mereu ca este o religie a Logosului. Este credinta in Creator spiritus, in Spiritul creator, de la care vine tot ceea ce este real. Aceasta ar trebui sa fie astazi forta lui filosofica, intrucat problema este daca lumea provine din irational, si ratiunea nu este atunci altceva decat un „sub-produs”, poate chiar daunator, al dezvoltarii sale, sau daca lumea provine din ratiune, si aceasta este prin urmare criteriul si scopul sau. Credinta crestina inclina spre aceasta a doua teza, avand astfel, din punct de vedere pur filosofic, atu-uri bune, desi prima teza este considerata si azi de multi singura „rationala” si moderna. Dar o ratiune izvorata din irational, si care este, in cele din urma, ea insasi irationala, nu constituie o solutie la problemele noastre. Numai ratiunea creatoare, si care s-a manifestat ca iubire in Dumnezeu rastignit, ne poate arata cu adevarat calea.” – Papa Benedict al XVI-lea.

Teoria iluminista a libertatii
„Libertatea reala, ca si omul real, scapa conceptiei individualiste moderne. La Rousseau, libertatea are un caracter abstract si absolut – la punctul de plecare, nu la cel de sosire – dincolo de o existenta morala vie, care e omul concret, omul cu o pluralitate de forme si directii, stapan al intelepciunii si virtutii sau frant de povara pacatului. Teoria iluminista a libertatii, confruntata cu realitatea, se dovedeste complet inaplicabila, in primul rand pe plan moral. Un mare inaintas, altul decat Descartes, crede ca „dreptul natural al fiecaruia se intinde pana unde se intinde puterea lui” si ca „implinirea dorintelor o poate face” pe orice cale, fie prin forta, fie prin inselaciune, fie prin rugaciune. Se intelege usor ce mai poate sa ramana din ordinea morala.

Dar aceeasi teorie, confruntata cu realitatea social-politica, pune in evidenta contradictia interna si drama liberalismului burghez de inspiratie rousseau-ista. Acordand o libertate totala indivizilor, se deschid portile anarhiei, pana la sfarsit ale nihilismului, si, lasand libere alte forte sociale organizate, trebuie sa accepte de bunavoie propria distrugere. Daca ia masuri concrete atat impotriva anarhiei, cat si a fortelor sociale organizate, inseamna un act de constrangere, deci o limitare a libertatii, ceea ce contravine primelor principii ale doctrinei, si schimbarea fundamentala a formelor de guvernamant, ceea ce poate duce totul la locul si metodele adverse, adica la o autodistrugere. In structura intima a acestei pozitii staruie o contradictie pe plan teoretic si o mare drama pe plan social-politic si istoric, drama pe care lumea de azi o traieste atat de profund.” – Ernest Bernea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s