Religia in „democratia” lui Cristian Parvulescu

„Nu trebuie deci sa ne linistim la gandul ca barbarii sunt inca departe de noi; deoarece, daca exista popoare care lasa sa le fie smulse din maini cunostintele, exista altele care le calca singure in picioare.” – Alexis de Tocqueville

Schimbarea ideologica de inteles

Precum un cititor de elita care citeste Cotidianul, marturisesc ca m-am simtit revoltat de articolul „Cezarul si Dumnezeu”[1] semnat de Cristian Parvulescu in data de 25 martie 2008. Pentru a trece la analiza textului si la identificarea erorilor e necesar sa ne oprim putin la doua cuvinte cheie din articol: „laic” si „egalitate”. Asa cum bine afirma Cristian Parvulescu la inceputul articolului, princiupiul laicitatii era present inca de la inceputul crestinismului; acelasi lucru e valabil si in cazul „egalitatii”. Avem astazi in limbajul de zi cu zi cuvinte care exprima idei si principii vechi de 2000 de ani. La origini, „laic” si „egalitate” sunt cuvinte crestine. Prin „laic” se intelege atitudinea religioasa a unui om care nu e implicat in administrarea serviciilor divine, si nu cea atee sau agnostica ce este indreptata impotriva spiritului religios sub forme secularizate; de asemenea, prin „egalitate” se inteleg aceleasi sanse de imbunatatire spirituala pe care orice om le are in fata lui Dumnezeu. Egalitatea religioasa ridica oamenii spre acelasi scop nobil – acela de a fi mai buni, pe cand egalitarismul secularizat are ca scop izolarea omului religios de restul populatiei spalate pe creier si proliferarea acelor obiceiuri superstitioase din trecut lipsite de moralitate, cavalerism, noblete, etc..

Insa au trecut 2000 de ani de la originile crestinismului, timp in care aceste cuvinte au fost rupte de sens si intelese in mod tendentios. Trebuie sa recunoastem cu totii ca o criza spirituala porneste in primul rand de la o criza a cuvantului. Numai utopicii, marxistii, multiculturalistii, pseudoloberalii, etc. sustin ca in prezent omul nu trece printr-o criza spirituala, „ci se indreapta catre o conditie fericita”[2] in care originile etno-culturale nu vor mai conta. Din acest punct in care originile etno-culturale nu mai conteaza, automat nici sensul originar al cuvintelor nu mai conteaza. Se schimba toate gama lingvistica si se trece la o alta intelegere furnizata de ideologii cu pretentie de adevar. Sensul cuvintelor se schimba in nonsens sau antisens, lucru ce se extinde si la mesajul de ansamblu al unui articol sau eseu, asa cum vom vedea ca se intampla si in cazul articolului „Cezarul si Dumnezeu”. De la sensul cuvantului schimbat in nonsense sau antisens si pana la abrutizarea vietii noastre de zi cu zi nu mai este timp nici macar pentruscurgerea linistita a unei secunde.

Este foarte important sa identificam sensul unui cuvant si sa observam schimbarea ideologica de inteles care se exercita asupra acestuia. De aceea consider ca domnul Parvulescu a folosit cuvantul „laic” acolo unde trebuia sa foloseasca cuvantul „secularizare”, si cuvantul „egalitate” acolo unde trebuia sa foloseasca cuvantul „egalitarism”. Aceasta observatie esentiala ne va ajuta sa iesim din tesatura impaienjenita a unui text astutios.

Diferente si confuzii

Diferentele salveaza omul de la tortura plictisului. Faptul ca nu toti suntem la fel e o sansa uriasa pentru noi: barbatul nu e femeie, omul nu e Dumnezeu, Creatorul nu e creatura si totalitatea nu e totalitara. Nesocotirea acestor diferente prin separarea abstracta a realitatilor ce le compun duce la pauperizarea edificiului spiritual. Cunoasterea de sine are loc atunci cand omul sesizeaza totalitatea diferentelor si reclama totalitarismul indiferentilor. Din totalitatea diferentelor fac parte si „cetatea celesta”, si „cetatea terestra”; din totalitarismul indiferentilor face parte numai „cetatea terestra”. Separarea puterilor intre Biserica si stat trebuie facuta avand in vedere totalitatea diferentelor ce ne anima viata. Ea nu trebuie sa excluda din interiorul cetatii Biserica si nu trebuie ca ceea ce rezulta din aceasta separare, adica „spatial public”, sa profaneze ceea ce e sacru; la randul ei, Biserica nu trebuie sa administreze treburile statului. „Dati-i, asadar, Cezarului ceea ce este al cezarului si lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu” – se pare ca aceste cuvinte sunt interpretate in sens discriminatoriu de catre teoreticienii (a)gnostici care incurca statul cu Dumnezeu, nemaifiind in stare sa vada diferentele[3].

Cand statul isi ia asupra sa din ce in ce mai multe decizii privind reglementarea spirituala a oamenilor pe motiv ca nu mai face fata avantului revolutionar, atunci inseamna ca statul isi iese din sarcinile laice pe care le detine si intra in sfera secularizarii sau a distrugerii moravurilor si libertatilor. Se observa foarte bine aceste diferente in procesul de democratizare din Franta si America. Procesul de democratizare din Franta a fost si este revolutionar si violent, pe cand in America a fost calm si aristocratic. Alexis de Tocqueville a aratat foarte bine aceste lucruri. Laicitatea si separarea Bisericii de stat s-a facut cu multa grija in America astfel incat religia sa nu piarda din maretia si scopul misiunii sale, pe cand in Franta laicitatea a disparut in favoarea secularizarii, luptand mereu impotriva Bisericii. Democratia americana a fost ridicata pe temelii profund religioase avand ca scop cultivarea principiilor biblice. Spre deosebire de republica anticrestina din Franta unde crestinismul era persecutat cu sange rece si inlaturat din moravuri, in republica americana legislatia prevedea obligativitatea respectarii zilei de duminica si cinstirea in public a lui Dumnezeu. Opinia publica din America era favorabila religiei si se pastra prin faptul ca cei care nu credeau isi ascundeau necredinta, in contrast cu militantismul violent al ateismului francez care a cultivat in Franta o opinie publica defavorabila religiei, monopolizand spatial public. E adevarat ca activismul protestant devenise politie morala, saracind oarecum misiunea sfintitoare a Bisericii, insa acest lucru nu era impus cu forta populatiei, ci poporul optase in mod democratic pentru aceste lucruri. „In Franta, democratia e inca ocupata cu demolarea; in America, ea domneste linistita pe ruine”[4]. Faptul ca in franta proiectul secular al Luminilor are un deosebit succes in comparative cu Anglia sau America, explica si de ce miscarile totalitare din sec. XX au avut mai multa influenta in Franta decat in Anglia sau America. Singurul moment in care Franta se aseamana cu America in viata democratica este revolutia Noii Stangi din anii ’60 inspirata din „Manifestul Partidului Comunist”, moment in care egalitarismul incita minoritatile la violenta, dezordine sociala si regres politic.

A-l invoca pe Augustin pentru a legitima egalitarismul, secularizarea si violenta ideilor progresiste mi se pare cel putin un tip de frauda intelectuala. Augustin face deosebirea intre „cetatea terestra” si „cetatea celesta” fara a le dezbina anuland contradictiile dintre ele, si totodata afirmand unitatea lor Atat „cetatea terestra” cat si „cetatea celesta” sunt parti constitutive ale Bisericii. Biserica nu poate sa-si indeplineasca misiunea daca una dintre aceste parti constitutive este desconsiderata. In lumea secularizata de azi se afirma numai „cetatea celesta” a Bisericii ca si cum „cetatea terestra” ar iesi din scopul misiunii religioase. Aceasta realitate este mult mai veche pe cat am fi tentati sa credem. In Vechiul Testament, Biserica este prefigurata pentru prima data in unirea mistica dintre Adam si Eva ca membre ale Bisericii; apoi arca lui Noe, prefigurare a Bisericii ce cuprinde in interiorul ei intreaga creatie condusa prin valurile lumii spre limanul vietii vesnice. Nu e de mirare de ce bisericile se construiesc in forma de corabie sau cruce. Contradictiile dintre „cetatea terestra” si „cetatea celesta” exista ca urmare a caderii omului din starea paradisiaca si ele nu pot fi eradicate din aceasta viata. Unitatea celor doua cetati exista tocmai datorita contradictiilor ce le leaga. Am putea spune ca exista o anumita legatura intre Augustin si secularizare numai daca privim atitudinea protestantismului liberal si tendinta acestuia de a moderniza credinta. In democratiile occidentale exista o disputa apriga intre protestantii conservatori/catolici si cei liberali pe aceasta tema. Insa in Romania, unde moravurile sunt ortodoxe, aplicarea democratiei ar trebui sa tina cont de aceasta realitate asa cum se intampla si in alte tari cu traditie democratica precum Grecia; acelasi lucru e valabil si pentru tarile majoritar catolice, precum Italia, Spania, etc.. In al doilea rand, afirmatiile lui Augustin pot fi radicalizate in spirit protestant sau pot fi intelese in spirit catolic sau ortodox. Ma tem insa ca domnul Parvulescu nu le-a inteles in niciun chip, ci numai in sens neomarxist/multiculturalist, caci mai departe autorul afirma ca daca „diferentele de orice fel, dar mai ales cele de natura confesionala, isi fac locul in dezbaterea publica, egalitatea cetatenilor este periclitata”.

Cu alte cuvinte, statul trebuie sa interzica in spatial public dezbaterea teologica de idei deoarece insusi statul este spatial public.  Daca numai statul este spatiu public, atunci statul e totalitar: el inlocuieste treptat toate nevoile private ale omului. Totalitatea diferentelor dispare in folosul unor abstractiuni ce ucid libertatea individuala. In Europa premoderna „spatiul public” insemna spatiul care scapa puterii. Libertatile omului nu erau rationalizate ori lezate in vreun fel. De aceea nici omul nu era, precum astazi, violent, indiferent si insensibil la nevoile si suferintele semenului sau. Or azi, spatial public e statul managerial care vrea sa „nationalizeze” sfera publica prin politie ideologica. Cristian Parvulescu e de accord ca „religiile pot crea tensiuni in sanul societatii”. In realitate, aceste afirmatii secularizate si marxizante sunt minciuni. Secolul XX a demonstrat ca tensiunile din randul societatilor au fost create de utopii si de egalitarism, indiferent ca acestea au fost la stanga sau la dreapta spectrului politic. In Romania post-comunista, tensiunile din randul societatii sunt generate de marsul homosexualilor si, mai nou, de presiunea „societatii civile” de a elimina religia din spatial public in scopul de a aliena populatia. Adevarul e ca vocatia oricarei religii e publica si dialogica, nu privata si monologica. Un lucru e sigur: Cristian Parvulescu n-a inteles prescriptiile lui Tocqueville si anume ca democratia trebuie pusa in acord cu traditiile si moravurile unei societati, religia fiind mai necesara regimului democratic decat oricarui alt regim anterior. Numai astfel se poate gasi antidotul utopiei, cel mai mare dusman al democratiei.

Ce e multiculturalismul? De ce definitiile „oficiale” ale multiculturalismului sunt toate „corecte” din punct de vedere politic, si nu istoric? Sa fim sinceri cu noi, sa facem o incursiune prin istoria ideilor culturii europene si sa recunoastem: multiculturalismul e nostalgia omului dupa unitatea si universalitatea Bisericii. Dar, spre deosebire de nostalgia omului religios, nostalgia multiculturalistului dupa unitate si universalitate e una descarnata de sens si adevar. Multiculturalistul stapaneste bine numai metoda nostalgiei, nu si adevarul ei. Nostalgia omului religios se centreaza pe afirmatia Sf. Pavel din 2 Corinteni 5:8: „Avem încredere şi voim mai bine să plecăm din trup şi să petrecem la Domnul.”; iar adevarul ei este Hristos: „Şi toate sunt de la Dumnezeu, Care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos şi Care ne-a dat nouă slujirea împăcării” (2 Corinteni 5:18). Intregul capitol 5 din Epistola catre Corinteni vorbeste despre nostalgia omului dupa unitate si universalitate. Calea, Adevarul si Viata reprezinta unitatea gandului, unitatea care nu separa metoda de adevar, tot asa cum credinta nu se desparte de fapte, caci atunci ar fi moarta (Iacov 2:17).Nostalgia multiculturalistului ignora adevarul, piatra de temelie a unei culturi – Hristos -, si nu vede decat metoda – impacarea dintre oameni, culturi, civilizatii; caci nu se poate ajunge la impacarea dintre oameni decat la nivel spiritual prin Hristos. T. E. Hulme a spus bine: „numai in faptul constiintei exista o unitate a lumii”[5]. Intrebare: nu cumva aceasta atitudine separatista a multiculturalismului operata prin disocierea metodei de adevar e a unei secte (a)gnostice care aresteaza sistematic ontologia, program inceput cu Epoca Luminilor? Marele proiect al Luminilor a fost izolarea lui Dumnezeu in transcendenta si imanentizarea eshatonului. Deismul agnostic a subminat ratiunea culminand in nihilism. Rationalitatea lucrurilor a fost trecuta la capitolul „basm”, in timp ce rationalismul instituia definitiv viciul sclaviei interioare in fata unor idoli claditi pe imaginatie. Aici nu mai e loc pentru independenta in gandire, ci doar in actiuni. Orice e posibil, totul e permis. Indoctrinarea inlocuieste paideia; ideologia inlocuieste cunoasterea. Multiculturalistii vor sa pastreze identitatile minoritatilor, dar in acelasi timp le anuleaza originea culturala prin interzicerea religiozitatii in spatiul public invocand „discriminarea”. In cuvintele lui Allan Bloom, traim relativismul cultural care „propovaduieste nevoia de a crede, subminand totodata acea credinta”. Cum am mai spus, metoda au, dar le lipseste adevarul favorizand utopia. Unitatea la care vor sa ajunga ideologii multiculturali nu are nicio sustinere culturala, nicio identitate. Intensificarea crizei si moartea spirituala a omului e „unitatea” la care vor sa reduca viata. Vor o impreuna-locuire a tuturor culturilor fara sa se admita valoarea vreuneia, ci numai valoarea utopiei, viitorului, visului, halucinatiei, abstractiei. Ideologii multiculturali detesta adevarul istoric: utopia comunitarista e efectul unei perceptii a epocilor istorice din perspectiva prezentului, nu din perspectiva contemporanilor acelor epoci istorice. Istoria trebuie citita asa cum o traiau oamenii care au experimentat-o pe propria piele, nu cum ni se pare noua ca ar fi trebuit sa fie traita o anumita perioada istorica.

Este nevoie de o democratie aristocratica, altminteri democratia devine instabila datorita egalitarismului, un exces de egalitate, si nu datorita egalitatii de sanse. Oare cati dintre cei care vorbesc in numele democratiei au meditat la profetiile lui Tocqueville din al doilea volum al „Democratiei in America”, in special la cele din partea a IV-a? Trebuie facuta o doferenta intre egalitatea de sanse si egalitarism; egalitarismul e excesul egalitatii de sanse.  Egalitarismul suprima eventualele rezultate ale egalitatii de sanse prin uniformizarea egalitara a destinatiilor catre care ne deschide egalitatea de sanse. Intr-o democratie stabila institutiile democratice trebuiesc locuite de oameni cu spirit aristocratic. Astfel se poate pastra independenta spirituala a omului.

Democratie, utopie si terorism

Ideologiile multiculturaliste reprezinta un atac asupra democratiei prin aceea ca ele aduc utopii in societatile democratice. Instaurand o logica separatista in viata societatilor umane, multiculturalistii, propagandisti si teoreticieni progresisti ai manipularii prin tehnici ce tin de o democratie a elitelor[6], savarsec un dublu barbarism: nu numai ca distrug democratia, dar distrug si omul. Sa fii crestin sau ateu, sa stai in Spania si sa te uiti cu teroare la marocanul musulman – iata „opera” multiculturalismului. Prin excesul de egalitate (egalitarism) si prin ingradirea libertatilor religioase corectitudinea politica discrimineaza adevarata egalitate si libertate a oamenilor. Se da libertate si egalitate barbarului de a participa la schimbari sociale, politice, economice, morale, etc. Tocqueville opunea instabilitatii democratice atitudinea conservatoare[7].

Orice om lucid se poate intreba de ce a aparut terorismul si de ce tot felul de jurnalisti si „analisti politici” ii gasesc justificari pentru o societate deschisa si democratica. Se repeta ostentativ ca societatile democratice sunt societati deschise si, deci, terorismul e inevitabil. Insa nimeni nu spune ca terorismul e o utopie. Altii si mai „destepti” il asociaza cu faptul ca „religiile pot crea tensiuni in randul societatii”. Teoreticienii multiculturalisti ar trebui sa dea mai multa importanta cuvintelor lui Francis Fukuyama:

„Nu ne luptam cu religia islamica ori cu adeptii ei, ci cu o ideologie radicala care atrage o minoritate distincta de msulmani. Ideologia aceasta este tributara in mare masura si gandirii occidentale, nu doar Islamului, si este imbratisata de aceeasi indivizi care in trecut ar fi intrat pe orbita comunismului sau fascismului. Avem toate motivele pentru a fi de acord cu expertii francezi in Islam Gilles Kepel si Olivier Roy, potrivit carora, ca miscare politica, jihadismul a fost un esec. […] Olivier Roy a argumentat stralucit si convingator ca jihadismul nu poate fi inteles in termeni exclusiv culturali sau religiosi. Religiozitatea musulmana autentica a fost intotdeauna inglobata intr-o cultura locala sau nationala, iar aici doctrina religioasa universalista este modificata prin procesul de acumulare a obiceiurilor, moravurilor, personalitatilor sacre etc. si sustinuta de autoritatile politice. [..] Islamismul si ramurile sale jihadiste radicale sunt produsul a ceea ce Roy numeste Islamul „deteritorializat”, in care musulmanii sunt desprinsi de traditiile locale autentice, traind adesea ca minoritati dezradacinate in tinuturi nemusulmane. Faptul acesta explica de ce atat de multi jihadisti nu provin din Orientul Mijlociu, ci au fost educati (asemenea lui Mohamed Atta, participant la atacurile din 11 septembrie) in Europa Occidentala. Prin urmare, jihadismul nu este o incercare de a reface o forma anterioara autentica a Islamului, ci una de a crea o doctrina universalista noua care sa poata constitui o sursa de identitate in contextul lumii multiculturale si globalizate moderne. Este o incercare de a ideologiza religia si de a folosi in scopuri politice, mai mult un produs al modernitatii (ca fascismul sau comunismul) decat o reafirmare a religieiori culturii traditionale. Istoricii Ladan si Roya Boroumand sustin, la randul lor, ca numeroase idei islamiste radicale nu sunt islamice, ci occidentale la origine. […] Unele concepte, cum ar fi „revolutie”, „societate civila”, „stat” si estetizarea violentei, nu provin de la Islam, ci de la fascism si marxism-leninism. […] Cei mai periculosi oameni nu sunt musulmanii piosi din Orientul Mijlociu, ci tinerii alienati si dezradacinati din Hamburg, Londra sau Amsterdam care, asemenea fascistilor si marxistilor de dinaintea lor, considera ideologia (in cazul acesta, jihadismul) drept raspunsul la demersul lor personal de cautare a identitatii. […] Teoriile simpliste care pun problema terorista pe seama religiei sau culturii nu sunt doar gresite, ci au mari sanse de a inrautati situatia, deoarece oculteaza fisurile care strabat lumea Islamului global” [8]. Aflam de aici cateva lucruri importante: (1) terorismul e o ideologie inspirata din fascism si marxism-leninism si (2) terorismul e produsul modernizarii si globalizarii, nu al traditionalismului, in scopul de a gasi o identitate intr-o lume multiculturala.

Cu aceasta, pretinsa conservare multiculturalista a identitatilor diferitelor minoritati  (in cazul de fata, minoritatea musulmana) e un esec catastrofal. Prin jihadism, multiculturalismul isi arata adevarata fata nihilista si antidemocratica deoarece multiculturalismul ideologizeaza minoritatile, nu le integreaza in societatile democratice. Asemenea multiculturalismului, teroristul e deopotriva nihilist si revolutionar. In alienarea lui generata de secularizare, el nu numai ca distruge lumea, dar se distruge si pe sine insusi. Nimic nu i se potriveste mai bine teroristului decat afirmatia ca „Dumnezeu a murit”. Jihadismul e una dintre utopiile fabricate de alienarea multiculturalista si (a)gnostica: „transcendenta sa nu mai e cerul, ci viitorul”[9].

Egalitarismul incitand la revolutie diferitele minoritati gnostice, el impiedica dezvoltarea politica, prin dezvoltare politica intelegandu-se „intemeierea unor institutii de stat din ce in ce mai complexe si mai influente care sa serveasca fie la promovarea actiunii colective, fie la atenuarea conflictelor sociale[10]. In numeroase articole, ca si in „Cezarul si Dumnezeu”, Cristian Parvulescu trateaza teme ce nu constituie vreo problema la adresa dezvoltarii politice si economice a Romaniei. Romania trece printr-o perioada cenusie de stagnare in viata politica. Problemele reale ale romaniei sunt coruptia inregimentata in oligarhie si sfidarea democratiei, nu eforturile unor personalitati de a pune bazele unei politici conservatoare concentrate in jurul unei viziuni teologico-politice. Abordand motive multiculturaliste, egalitariste, revolutionare, neomarxiste si de ideologizare a minoritatilor in „victime” ale patriarhatului, ale organicitatii nationale si ale religiei, Cristian Parvulescu executa un atac nu numai asupra vietii politice[11] ci, in cazul Romaniei, si asupra dezvoltarii economice[12].

In loc de concluzie

Masurile multiculturaliste de ingradire a libertatii religioase din ultimul deceniu au alienat mase de oameni si asa complet secularizati. Religiile traditionale nu mai au voie sa-si expuna invataturile morale din cauza ca statul secularizeaza din ce in ce mai mult atributele divine. Cum am mai spus, nu e vorba de laicitate, ci de secularizare. Eroarea de limbaj a lui Cristian Parvulescu, folosind cuvintele „laic” si „egalitate” acolo unde este vorba despre „secularizare” si „egalitarism”, duce la concluzia nihilista ca principiile crestinismului primar au condos la emanciparea seculara a omului modern, utilizand afirmatiile lui Augustin. Or, daca e asa, crestinismul nu ar mai fi o religie fondata pe revelatie, ci o filosofie oarecare valabila pentru a perioada limitata de timp. Intrand in acest rationament obturat, am putea spune ca Apocalipsa va veni din cauza crestinilor deoarece ea e scrisa in Biblie. Insa, asa cum ne arata savantii in gnosticism si eshatologie, sfarsitul lumii e grabit de catre gnostici.

Ar trebui sa ne intrebam mai mult de ce in scolile de stat din America au loc cele mai odioase crime pentru a gasi un raspuns la agresivitatea unor indivizi fara identitate si fara religie, instrumentalizati de fatuitatea unor multiculturalisti ce vor sa stearga definitive de pe harta spiritului cultura iudeo-crestina.


[1] Cristian Parvulescu, Cezarul si Dumnezeu, Cotidianul, 25 martie 2008

[2] Sorin Antohi, Razboaie culturale, Polirom, 2007, pp. 173-226, eseul „O utopie comunitarista:”societatea monocroma”

[3] Henri de Lubac, Meditatie asupra Bisericii, Humanitas, 2004, pp. 110: „Crestinismul nu cunoaste printre membri sai discriminari asemanatoare celor pe care le stabilesc sectele gnostice sau maniheene. […] In diversitatea sarcinilor si indatoririlor lor de stat, toti sunt condusi, urmandu-L pe acelasi Hristos, de aceeasi lege spirituala. […] Toti fac parte in mod egal din „fratie”, caci „la Dumnezeu nu exista partinire.”

[4] Alexis de Tocqueville, Despre democratie in America, Humanitas, 2005, vol.1, pp. 443.

[5] T. E. Hulme, Opere filosofie si poetice, Timpul, 2006, pp. 44

[6] Sever Voinescu, Europeanul Adrian Severin, Cotidianul, 14 iulie 2008. Eurosocialistul Adrian Severin propune o democratie fara votul cetatenilor, o democratie a elitelor pentru tratatul Uniunii Europene. Jalnica democratie propune Adrian Severin! Vezi si Teodor Baconsky, Titanic Vals, Cotidianul, 26 iunie 2008, in care  dl. Baconsky militeaza pentru aceleasi lucruri.

[7] Alexis de Tocqueville, op. cit. pp. 181

[8] Francis Fukuyama, America la rascruce. Democratia, puterea si mostenirea neoconservatoare, Antet, 2006, pp. 63-65

[9] Gianpaolo Romanato, Mario G. Lombardo, Ioan Petru Culianu, Religie si putere, Polirom, 2005, pp. 225

[10] Francis Fukuyama, op. cit, pp. 102

[11] Traian Ungureanu, Alianta PDLectorala, Cotidianul, 6 iulie 2008. In care se arata ca votul uninomilal, propus de Asociatia Pro Democratia unde Cristian Parvulescu e presedinte, ignora democratia.

[12] Francis Fukuyama, op. cit. pp. 105: „In cazul tarilor apropiate de pragul de 6000 de dolari pe cap de locuitor sau deasupra acestuia, dezvoltarea economica o impulsioneaza pe cea politica, insa pentru tarile situate cu mult sub acest prag, dezvoltarea politica o determina pe cea econimica”.

––––-

Material publicat in revista „Convorbiri Literare”, septembrie 2008; si pe Proiectul Arche.

6 responses to “Religia in „democratia” lui Cristian Parvulescu

  1. Pingback: Razboi întru Cuvânt » Planurile se dau pe fata: Guvern economic mondial! Marx chiar se intoarce! (Stiri 15-16 oct.)·

  2. a emigra mi se pare a fugi de pb si nu de le infrunta si cum fugind nu e o solutie eu prefer sa stau aici . Stiu mai putine lucruri depre realitatea noastra dar stiu sigur k acest paman a fost patat cu sange pentru ca noi sa ne numim inca crestini ortodoxi romani . nu degeaba ne-au vrut mereu toate puteriile mari . am fost mereu precum ” butuga mica care rastoarna buturuga mare ” . Prefer sa il ascult pe Puric care ne sfatuieste ” sa adunam cioburile marelui vas si sa facem vase mai mici asa cum au facut chinezii knd au fost siliti sa sparga toate obiectele de valoare imperiale ” asa si noi sa cautam cioburile normalitatii si sa le pastram si perpetuam mai departe k asa am dainuit noi . E bine sa stim cauza bolii si sa facem un diagnostic diferential cu altele apropiate pentru a nu confunda boala DAr ii trebuie si un tratament. Nu te duci la razboi fara un plan . E bine sa cautam schimbarea dar sa sctim cu ce punem in loc . Dupa cum ai scris sfarsitul il va aduce chiar omul , deci tine de noi sa il amanam sau sa il grabim . oricum bun articol unul care trezeste pe cine vrea sa se trezeazsca din ” spalarea creierlor „. Imi amintesti de alti mari oameni ce la fel ce tine preocupati s-au implicat activ si nu pasiv .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s