PAUL EVDOKIMOV: AMBIGUITATEA ŞI DESTINUL CULTURII

Pun fragmentul de mai jos pentru a putea compara mai bine conditia intelectualui crestin autentic incarnat de Paul Evdokimov cu conditia intelectualului dilematic care doar mimeaza si instrumentalizeaza / secularizeaza crestinismul.

––-

„De-a lungul istoriei, imperiile şi statele “creştine”, precum şi teocraţiile se prăbuşesc sub presiunea unei lumi care refuză să se supună pur şi simplu autorităţilor ecleziastice. Orice bine care violează şi forţează conştiinţele se converteşte în rău, şi aceasta este, după Berdiaev, “coşmarul binelui silit” în care libertatea umană (voită de Dumnezeu, cu preţul morţii Sale) este neglijată.” (Paul Evdokimov)

4. AMBIGUITATEA  ŞI  DESTINUL  CULTURII

“Mergând, învăţaţi toate neamurile” spune Domnul. Biserica se îngrijeşte de sufletele individuale, dar  are totodată în sarcină alcătuirile naţionale. Ea îşi face auzită mărturia profetică de-a lungul formării culturilor şi civilizaţiilor. Realitatea ei euharistică întemeiază transcendentul, iar mesajul ei pascal îi conferă o veşnică actualitate, deasupra epocilor. Ea vesteşte adevărul că Hristos a venit pentru a face din morţi nişte fiinţe aţipite şi pentru ai trezi pe cei vii.
Oricare popor se concentrează asupra unei misiuni istorice în sensul căreia desluşeşte — mai devreme sau mai târziu – planul lui Dumnezeu. Parabola talanţilor vorbeşte despre acest plan normativ supus libertăţii umane. Etica evanghelică este o etică a libertăţii şi a creaţiei: ea presupune maturitatea deplină proprie adultului şi comportă – infinit mai mult decât orice poruncă a Legii – disciplină ascetică, constrângere consimţită şi risc. Istoria nu este autonomă, căci toate evenimentele sale se referă la Cel Care are “întreaga putere în cer şi pe pământ”. Chiar şi un cuvânt precum: “Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului” (Matei 22, 21) nu are sens decât în lumina credinţei: Cezarul nu este Cezar decât în raport cu Dumnezeu! “Dacă Dumnezeu nu există mă mai pot numi căpitan?” – se întreabă un ofiţer din “Demonii” lui Dostoievski – căruia cineva voia săi demonstreze că Dumnezeu nu există. Nimic din ce este istoric nu poate scăpa de preştiinţa normativă menită săl judece. Aceasta este “semnificaţia “crizelor” inerente oricărei civilizaţii şi care sunt judecăţi eshatologice, clipe providenţiale, irumperi ale transcendentului menite să atragă atenţia “celor care au urechi de auzit…”. Orice dualism maniheic, orice monofizism care separă divinul de uman sunt condamnate prin formula succintă a Sinodului de la Calcedon: firea divină şi cea umană sunt unite neamestecat şi neîmpărţit. Această formulă determină cu mare precizie raporturile dintre Biserică şi lume, dintre Biserică şi istorie, dintre Biserică şi cultură.

La nivel normativ, viaţa socioculturală trebuie construită în jurul dogmei şi călăuzită de principiile unei sociologii teologice, dat fiind că “creştinismul este o imitare a naturii lui Dumnezeu”. Eshatologia laicizată, secularizată, se lipseşte de eshatonul biblic şi visează la o comuniune a sfinţilor fără Cel Sfânt, la o Împărăţie a lui Dumnezeu fără Dumnezeu; această eshatologie este de fapt o erezie născută din slăbiciunile creştinismului însuşi. Ea are de ales între a abandona Împărăţia în favoarea unei cetăţi închise înăuntrul istoriei şi a părăsi lumea în profitul contemplării indefinite a cerului. Repunând impetuos problema sensului istoric, marxismul contemporan pune conştiinţa creştină în situaţia de a afirma continuitatea tainică dintre istorie şi împărăţia lui Dumnezeu. Revoluţia finală nu poate veni decât dintro Biserică încărcată cu energiile Sfântului Duh. Prin chiar natura sa, ea nu poate preconiza vreo normă socială imuabilă, bucurânduse de o deplină supleţe, în funcţie de diferitele contexte locale. Cuvântul mângâie, dar şi dojeneşte. Aşa se explică faptul că martorul avizat condamnă conformismul şi compromisul şi se bazează pe un realism penetrant, capabil să denunţe, în toiul luptei, prezenţa elementelor demonice. Cea mai actuală dintre sarcinile globale este aceea de a oferi tuturora fructele pământului, fără ai priva de libertatea religioasă şi politică. Este problema bogaţilor şi a falşilor săraci care tânjesc după bogăţii.

Într-o civilizaţie tehnică şi mercantilă, poetul, gânditorul sau profetul sunt fiinţe inutile. Artiştii şi intelectualii dezinteresaţi constituie deja un nou tip de proletariat. Evident că, înainte de orice, ar trebui aplicat un impozit mondial care să suprime foamea trupească. Apoi, ar trebui să ne gândim la cei flămînzi care ştiu că omul nu poate trăi numai cu pâine. E urgent să afirmăm primatul culturii şi al spiritului de fineţe. Societatea modernă trebuie să-şi protejeze poeţii şi profeţii: de vreme ce – din respect al libertăţii – societatea acceptă pe demoni, ea trebuie să rezerve un loc şi îngerilor şi sfinţilor, care sunt la fel de reali ca şi ceilalţi oameni sau ca demonii. A te îndoi că omul poate stăpâni nu atât cosmosul, cât pe el însuşi, înseamnă ai retrage demnitatea de copil al lui Dumnezeu. Fermitatea credinţei poate străpunge acesta lume hermetică pentru a manifesta prezenţa nevăzută a Transcendentului, pentru a învia morţii, pentru a muta munţii, pentru a semăna focul speranţei întru mântuirea tuturor şi pentru a branşa deşertăciunea acestei lumi la  “plenitudinea trinitară a Bisericii”…

O teologie monofizită şi descărnată nu poate schimba nimic din măreţia canonului patristic, aşa cum nu poate minimaliza sau moleşi textele cele mai explozive ale Scripturii. Este clar că prima justificare a istoriei se găseşte în maximalismul eshatologic al monahilor. Căci, cel care nu participă la sfîrşitul monastic al istoriei, la trecerea bruscă spre lumea de dincolo – lumea născută din pauza procreaţiei – acela îşi asumă întreaga responsabilitate a construirii unei istorii pozitive, adică deschisă către pleroma omenească: “Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”; această cale şi aceste cărări indică maturizarea omului în dinamismul plenitudinii sale. Teologia eshatologică nu are nici o legătură directă cu filosofia speculativă, întrucât presupune înălţarea gândirii pe propria ei cruce: “Cele ce… la inima omului nu sau suit, pe acelea lea gătit Dumnezeu celor ceL iubesc pe EI” (I Corinteni 2, 9). O asemenea gândire te familiarizează cu această frumoasă definiţie a creştinilor: “Cei ce au iubit Parusia” (II Timotei 4, 8). În lumina ei, sfinţii, eroii şi geniile care ating – fiecare în felul său – adevărul unic, se împlinesc în realitatea ultimă a Împărăţiei.

Pentru Dumnezeu, omul nu este niciodată un mijloc. Dacă existenţa omului presupune existenţa lui Dumnezeu, existenţa lui Dumnezeu presupune existenţa omului, în ochii lui Dumnezeu, persoana umană este valoarea absolută, omul fiind un “alter” şi un prieten de la care El aşteaptă răspunsul liber al iubirii şi al creativităţii. Soluţia este divinoumană, depinzând de coincidenţa celor două Plenitudini în Hristos. Iată de ce omul eshatologic nu rămâne într-o aşteptare pasivă, ci se consacră pregătirii lucrătoare şi fervente a Parusiei. Hristos vine “la ai Săi” (loan l, 11), ca Dumnezeu printre cei îndumnezeiţi, ca fulgerare a Pleromei divine în deplinătatea unei umanităţi deificate. “Cel care primeşte pe Cel pe carel voi trimite Eu, pe Mine Mă primeşte” (loan 13, 20). Soarta lumii depinde de atitudinea inventivă, de creativitatea Bisericii, de arta ei de a prezenta mesajul evanghelic astfel încât el să fie primit de toţi oamenii.

La toate nivelele ei, cultura este sfera directă a acestei confruntări, dar ambiguitatea culturii complică teribil această sarcină. Istoric vorbind, cultura a fost utilizată în propovăduirea Evangheliei, dar ea nu a constituit neapărat un element organic al spiritualităţii creştine. Pe de altă parte, întâlnim aici o dificultate inerentă naturii înseşi a culturii. Principiul culturii grecoromane este forma perfectă, gândită în limitele timpului finit şi care se opune infinitului, nelimitării, apocalipsului. Din cauza aversiunii ei faţă de moarte, cultura se opune eshatologiei şi se închide în durata timpului istoric. Or, “Chipul acestei lumi va trece”: iată un avertisment care ne cere să nu ne cioplim idoli, să nu ne facem iluzia unor paradisuri terestre, chiar dear fi să urmărim utopia identificării Bisericii, cu Împărăţia lui Dumnezeu.

“Aşteptam Împărăţia şi neam pomenit cu Biserica”, spunea Loisy. Chipul Bisericii luptătoare trece şi el, asemenea lumii. Sfârşitul istoriei este lumina unui bilanţ creator de sens. Instalarea în istorie – istoricismul lipsit de finalitate – ca şi prea simpla negare a istoriei specifică acelei hipereshatologii care survolează istoria ajungând direct la sfârşitul ei – aceste poziţii descărnează timpul, lipsindul de valoarea sa propriuzis istorică. Atitudinea creştină faţă de lume nu poate niciodată fi o negaţie, fie ea ascetică sau eshatologică. Ea este mereu o afirmaţie, dar o afirmaţie eshatologică: o serie de depăşiri orientate spre un termen care, în Ioc să oblitereze, deschide ansamblul către o transcendenţă.

Întradevăr, cultura nu are o evoluţie infinită, deoarece ea nu reprezintă un scop în sine: odată obiectivată, cultura devine un sistem de constrângere şi, oricum, problema ei este insolubilă atâta vreme cât rămâne închisă în propriile ei margini. Mai devreme sau mai târziu, gândirea, arta, viaţa socială se opresc la o limită dincolo de care trebuie să alegi: sau te instalezi în infinitul propriei imanenţe, îmbătândute cu deşertăciunea acesteia, sau te eliberezi din sufocantele ei limitări, oglindind transcendenţa în apele ei limpezite. Dumnezeu a vrut ca Împărăţia Lui să nu fie accesibilă decât dacă treci prin haosul acestei lumi; transcendenţa nu este un corp străin transplantat în trupul lumii, ci revelaţia profunzimii ascunse a lumii însăşi. Arta trebuie să aleagă între a trăi pentru a muri, sau a muri pentru a trăi. Străină de orice prejudecată formală şi de orice academism, arta abstractă îşi regăseşte, de la un punct încolo, libertatea. Forma exterioară, figurativă, se desface, dar drumul spre forma interioară, purtătoare a unui mesaj secret, rămâne barat de îngerul cu sabia de foc. Calea nu se va deschide decât prin botezul ex Spiritu Sancto care este moartea şi învierea artei: ea va renaşte ca artă epifanică, ca artă culminând în expresia iconică. Artistul nuşi va afla adevărata vocaţie decât întro artă sacerdotală, adică atunci când va săvîrşi un sacrament teofanic: a desena, a sculpta, a cânta Numele lui Dumnezeu, ca pe un loc în care Dumnezeu se pogoară şi îşi face locaş. Nu este vorba de nişte puncte de vedere sau de nişte şcoli diferite: “Slava ochilor este aceea de a fi ochii porumbelului”; ea priveşte “înainte”, căci Hristos nu se află “în sus”, ci drept în faţă, aşteptând întâlnirea.

Noutatea absolută se reîmprospătează în elementul eshatologic: “Ne amintim de ceea ce va să vină” spune Sfântul Grigorie de Nyssa, în acord cu anamneza euharistică. Sfântul Bonaventura are o formulă: si Deus non est, Deus est; orice negare a lui Dumnezeu, orice idol nu există decât în funcţie de adevăratul şi singurul Absolut. Pentru Apus lumea este reală iar Dumnezeu este îndoielnic, ipotetic, ceea ce împinge spre producerea unor dovezi ale existenţei Sale. În Răsărit lumea este cea îndoielnică, iluzorie şi singurul argument al realităţii ei este existenţa autoevidentă a lui Dumnezeu. Filosofia evidenţei coincide cu filosofia Revelaţiei. Evidenţa – cu certitudinea ei în sensul memorialului pascalian – este tipul însuşi al veritabilei cunoaşteri lămurite prin apofază.

Dacă omul ÎI gândeşte pe Dumnezeu, înseamnă că el se găseşte deja înlăuntrul gândirii divine şi că Dumnezeu Se gândeşte pe Sine prin om. Nu poţi înainta spre Dumnezeu decât plecând de la El. Cuprinsul gândirii despre Dumnezeu este unul epifanic: El se însoţeşte cu prezenţa pe care o evocă. Totuşi, misterul voinţei pervertite – “misterul depravării” – rămâne intact. Chiar dacă “conformismul moral” poate aluneca întro radicală înstrăinare, asemănarea ontologică a omului creat “după chipul” lui Dumnezeu rămâne neschimbată; chiar atunci când transgresiunile ating paroxismul depravării, libertatea arbitrară – ajunsă pe culmile revoltei rămâne o libertate reală. Evidenţa nu forţează voinţa, aşa cum harul nu o poate atinge decât în funcţie de libertate. Dacă sclavul rezistă surd la decretele unui tiran, alesul răspunde în mod liber atunci când Stăpânul îl pofteşte la ospăţ. Dacă medităm la lucrarea Duhului Sfânt în vremea din urmă, sar putea să vedem în ea tocmai “degetul lui Dumnezeu”, acţiunea Martorului: o sugestie, o invitaţie decisivă adresată tuturor formelor de cultură în scopul de a le readuce Ia intenţia lor originară şi de a le desăvârşi prin alegerea finală a Împărăţiei. Sfântul Pavel vorbeşte despre lisus Hristos ca despre singura temelie: “lucrul fiecăruia se va face cunoscut… şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia” (I Corinteni 3, 13). Asemenea şi omul: “Va fi mântuit, dar ca printrun foc”. Există unele “fapte care ies şi din foc”. Nu este deci vorba despre distrugerea pură şi simplă a lumii, ci despre o încercare. Ceea ce se lămureşte are calitatea cerută de harisme şi participă ca element constitutiv la “pământul cel nou”.

Odinioară, arca lui Noe a fost salvată “din mijlocul apelor”. Imaginea simbolică a arcei trimite gândul la ceea ce este sortit supravieţuirii şi prefigurează, prin această viziune profetică, marea trecere “prin foc”, către Împărăţie. Revelaţiile Sfântului Serafim de Sarov vorbesc despre transfigurarea simţurilor, care permite încă de pe acum perceperea fenomenelor luminoase, calorice şi olfactive ca pe nişte semne ale dimensiunii celeste a lumii de faţă. Îmbrăcat în lumină, Sfântul Serafim dăruieşte ucenicilor săi florile şi fructele crescute sub “cerul nou” care anticipează “lucrul în sine”, aşa precum sfântul manifestă “omul în sine”. În absolut, cultura este şi ea o asemenea pătrundere în felul lui Dumnezeu de a privi lucrurile şi fiinţele, adică în raţiunea şi în forma transfigurată a făpturilor. Şi icoana face acest lucru, dar ea se situează dincolo de cultură – ca o “imagine călăuzitoare” spre vederea nemijlocită — fereastră deschisă către “Ziua a opta”. Berdiaev şi-a concentrat atenţia asupra conflictului aparent dintre creativitate şi sfinţenie; el a fost frapat de felul cum, în secolul al XlX-lea, au putut coexista ignorânduse  reciproc, cel mai de seamă sfânt modern – Sfântul Serafim – şi cel mai mare poet: Puşkin. Soluţia găsită de Berdiaev priveşte trecerea de Ia simboluri la realităţi. Ministrul, generalul, profesorul sau episcopul sunt deţinătorii unor funcţii simbolice; dimpotrivă, sfântul este o realitate. O teocraţie istorică, un stat creştin sau o republică sunt şi ele simboluri; comuniunea sfinţilor este, în schimb, o realitate. Cultura este un simbol atunci când acumulează opere pentru a alcătui un muzeu din piese împietrite, din valori fără viaţă. Geniile cunosc amărăciunea pe care o aduce distanţa dintre focul lor spiritual şi operele lor obiectivate. Pentru că, în fond, cultura creştină este nerealizabilă. Întradevăr, operele celor mai mari creatori sunt de fapt nişte eşecuri ale creaţiei, pentru că ele nu schimbă lumea.

Paradoxul credinţei creştine este acela că ea stimulează creativitatea în lume, dar, în faza finală, adevărata cultură, cea pătrunsă de duh eshatologic, desfide lumea şi obligă istoria să-şi iasă din ţâţâni. Atunci nu drumul este imposibil, ci imposibilitatea devine un drum cu jaloane harismatice: “Puterea dumnezeiască îşi poate tăia cale prin cele cu neputinţă”. Atunci, alteritatea erupe fulgerător din profunzimile identităţii. Toate formele culturii trebuie să tindă spre această limită, să participe la mijlocirea reciprocă a celor două lumi, asigurând trecerea de la “avuţia” terestră la “fiinţarea” cerească. Lumea îmbisericită este Rugul aprins din inima existenţei. Savantul, gânditorul, artistul sau reformatorul social vor putea regăsi harismele slujirii împărăteşti: ca “preot”, fiecare va putea săşi preschimbe cercetarea întro lucrare sacerdotală, într-un sacrament care preface orice formă de cultură într-un loc teofanic: a cânta Numele lui Dumnezeu cu ajutorul ştiinţei, al gândirii, al acţiunii sociale (”sacramentul frăţiei”) sau al artei, în felul ei, cultura întâlneşte Liturghia, face să răsune “Liturghia cosmică” şi devine imn de slavă.

Odinioară, ţarii însemnaţi erau canonizaţi, dar nu în virtutea sfiţeniei lor personale, ci datorită fidelităţii lor faţă de harismele puterii împărăteşti, puse în slujba poporului creştinesc. Acum, intrăm în perioada ultimelor manifestări ale Duhului Sfânt: “în zilele din urmă, spune Domnul, voi risipi Duhul Meu peste tot trupul…” ceea ce ne permite să ne presimţim canonizarea unor învăţaţi, gânditori sau artişti dintre aceia care şiau dovedit fidelitatea faţă de harismele slujirii împărăteşti şi au creat opere spre slava Împărăţiei lui Dumnezeu. În acest fel, harisma profetică a creativităţii suprimă falsa dilemă: cultură sau sfinţenie, asociind creaţia culturală şi sfinţenia; mai mult, această harismă întemeiază cultura însăşi ca pe o formă de sfinţenie. Aşa va fi “lumea pătrunsă în Biserică” – chemare ultimă a prefacerii ei în “pământul nou” al Împărăţiei.

O dilemă falsă îşi face loc în zilele noastre: Hristos trebuie să stea în Biserică, sau în lume? Nu e deloc vorba de a adapta Biserica la mentalitatea lumească, ci de a o adapta, dimpreună cu lumea de astăzi, la Adevărul divin, la Gândul lui Dumnezeu despre lumea aceasta. Dacă Hristos trimite Biserica în istorie, este pentru ca aceasta să facă – din diferitele ceasuri istorice – nişte locuri ale Prezenţei Sale: astfel, toată lumea trăieşte actualitatea divină în actualitatea umană. Dumnezeu nu este mai îndepărtat de epoca noastră decât în alte vremuri; prezenţa Lui este efectiv perceptibilă în orice întâlnire interumană care intersectează Biserica pentru că zideşte, în felul ei, statura Omului desăvîrşit. Prezenţa lui Hristos este universală; pe de altă parte, Biserica este Trupul lui Hristos, iar Hristos ne cheamă să trecem de la întruchipările simbolice la realitatea explozivă a Evangheliei: El ne cere să ne prefacem într-un imn purtat de energia izbăvitoare a Sfântului Duh – energie despre care ne vorbeşte Apocalipsa şi pe care nimeni nu o va putea ignora.

(Paul Evdokimov)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s