Dumitru Staniloae despre Plesu, Liiceanu si intelectualitatea romana

„Noica, o fi fost la început, dar acum la sfârşit, nu mi s-a părut a fi aşa, hotărât în credinţă. Nici el, nici Pleşu, plutesc aşa… Şi Liiceanu cred că-i tare străin de credinţă.
A venit Liiceanu odată la mine, mi s-a părut că vine să intre într-o legătură spirituală şi să-mi ceară nişte studii. Da’ când în convorbire am ajuns la întrebarea ce program are, ce vrea să publice, zice: „Eu vreau să public câte o lucrare despre fiecare filosof…” „-Şi de ce asta?” „-Păi ca să-i cunoaştem…” „-Păi mi se pare că îi prea cunoaştem, că nu ne cunoaştem pe noi, şi cred că ar trebui să ne cunoaştem pe noi mai mult.” Şi a plecat fără să intre în discuţie cu mine despre colaborare.
Intelectualitatea română de astăzi s-a îndepărtat de ortodoxie, asta am remarcat de multe ori; mi se pare că e cea mai îndepărtată intelectualitate de credinţa poporului. Ispita Occidentului, ştiţi… Poate că stând multă vreme în legătură cu fanarioţii, la mijlocul secolului XIX debarasându-se de ei s-au aruncat în braţele unei Franţe care era atee (deşi francezii au unii gânditori şi poeţi creştini. Dar la noi nu s-au dezvoltat prea mult nici Nae Ionescu, nici Crainic).  […]

Intelectualitatea noastră a întors spatele credinţei poporului, e poate cea mai indiferentă intelectualitate faţă de părinţii noştri. Trebuie să sfârşim cu aceasta, trebuie să avem o altă intelectualitate. Trebuie să ne apropiem de spiritualitatea neamului nostru. […]

Nici în scrisul la Nae Ionescu, nici la Crainic, în scrisul lor… Dintre ucenicii lui Nae Ionescu numai Mircea Vulcănescu a fost creştin. Nici unul dintre ceilalţi n-a fost creştin. N-a creat o şcoală creştină. Mircea Eliade, Noica, puţin aşa, dar n-au devenit creştini cu adevărat, nu ştiu… Cioran, tot aşa; a fost la şcoala lui, dar nu văd o şcoală creştină, de altfel ei îşi ziceau trăirişti… Da’ nu ştiu de ce n-a intrat creştinismul lui Nae Ionescu în ei, în afară de Mircea Vulcănescu care a avut o personalitate a lui şi care ar trebui studiat; un teolog laic, nu preot. Dar nu s-au ridicat nici dintre preoţi teologi la noi, nu s-au prea ridicat, nu ştiu, poate au fost prea ocupaţi cu viaţa liturgică. Nu le poţi face pe-amândouă, ca să fii preot asta te reclamă în fiecare moment: trebuie să fii printre credincioşi, să îi înveţi, să îi sfătuieşti, să îi mângâi. Părinţii Bisericii erau episcopi, dar n-aveau atâta administraţie ca cei de astăzi: Sfântul Ioan Gură de Aur citea în fiecare săptămână Noul Testament, nu cred că făceau administraţie; Sfinţii Vasile cel Mare, Atanasie cel Mare, toţi marii teologi erau nu numai preoţi; erau episcopi.

Nu „fundamentalism”; legea strămoşească, legea românească, creştinismul primordial, creştinismul autentic, creştinismul neschimbat, creştinismul de la început… De ce…că Iisus Hristos e depăşit…cum depăşit? Păi orice noutate în Occident însemnează o cădere de la o treaptă, la o treaptă mai de jos. Iisus Hristos e Alfa şi Omega, există vre-un chip de om care să fie atât de nou model şi să nu-l poţi niciodată depăşi… Hristos, El e Alfa şi Omega, fără început şi fără sfârşit; oricât înaintăm în imitarea Lui totuşi suntem aşa de departe… ce departe e omenirea de a fi ca Hristos… El e mereu nou, nouă-i bunătatea, mereu eşti mai nou în bunătate, dar acum mereu nu-i nici o noutate, e numai decădere: răul nu are nimic nou; şi Occidentul e ahtiat după acest nou, nou, nou, călcând toate regulile în picioare, toate rânduielile. Noi trebuie să arătăm însă şi adâncimea şi înălţimea lui Hristos. Au făcut ceva ruşii în Occident dar nu aşa cum ar fi trebuit. Trebuie mai mult, mai mult să Îl descoperim pe Hristos.
Cioran şi-a permis chiar să spună că îi admiră pe evrei pentru faptul că l-au ucis pe Hristos, că au dat dovadă de inteligenţă… ca să fie nou, ca să spună ceva nou. Adică toate nebuniile sunt noutate; şi seriozitatea, bunătatea… Şi-l lăudau şi toţi intelectualii ăştia: cel mai mare stil… dar ce; stilul te mântuieşte?… Spunea un scriitor şi poet francez: „Rugăciunea nu e mare stil; dar e superioară oricărei forme de poezie.” Când strig către Dumnezeu: Doamne ajută-mi, sau Doamne ai milă de mine… e altceva decât toată vorba ta poetică. Aşa că creştinismul este noutate continuă, pentru că niciodată nu ajungem la înălţimea la care este Hristos; totdeauna urcăm din treaptă-n treaptă şi tindem spre o asemănare, nu putem ajunge la perfecta lui desăvârşire dumnezeiască… El ne cheamă spre asta, căci spune: „Fiţi desăvârşit precum Tatăl vostru Cel din ceruri este”, iar Sfântul Vasile cel Mare spune: „Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să se îndumnezeiască”, se referă desigur la o îndumnezeire după dar, nu după fire. Iată la ce este chemată omenirea… Hristos e nou totdeauna… Şi s-a păstrat aşa în credinţa noastră, nu la secte, care s-au şi împărţit mereu. Din păcate au apărut acum şi secte din ortodoxie, la noi până acum nu a existat aşa ceva.
Monahismul e o tradiţie dintotdeauna a noastră, şi tendinţa spre sfinţenie. În Occident e luptă, şi catolicismul a avut întotdeauna tendinţa să se lupte să cucerească; şi cred că şi în Iugoslavia ei sunt de vină. Ortodoxia nu s-a impus niciodată prin forţă; s-a impus cu jertfă. Nu scot sabia împotriva altuia, ci primesc mucenicia. În caz de agresiune mă apăr, dar nu atac şi nu cuceresc cu sabia. Mă apăr! Ştefan cel Mare şi Mircea cel Bătrân şi atâţia alţii şi-au apărat Ţările, e absolut firesc şi e o datorie chiar. Sfinţenie, mucenicie, model de viaţă curată, generoasă, jertfelnică. Aceasta e ortodoxia noastră românească. Văd că occidentalii îi acuză pe sârbi; nu, sunt mai vinovaţi ceilalţi. Eu citesc un ziar bisericesc grecesc care mereu scrie de răul pe care îl face Vaticanul.
Eu nu prea sunt pentru ecumenism; a avut dreptate un sârb, Iustin Popovici, care l-a numit pan-erezia timpului nostru. Eu îl socotesc produsul masoneriei; iar relativizează credinţa adevărată: de ce să mai stau cu ei care au făcut femeile preoţi, care nu se mai căsătoresc, iar în America, Anglia şi alte ţări au legiferat homosexualitatea.” [… restul interviului aici …]

8 responses to “Dumitru Staniloae despre Plesu, Liiceanu si intelectualitatea romana

  1. Bună ziua, scuze pentru off topic.

    Înclin să cred că ultimele miscări ale PCM sunt perdele de fum pentru aţăţarea naţionalismului românesc. Iată însă ce simt unii minoritari români din Harghita faţă de politicieni.

    Trădaţi de români, trădaţi de politicieni. Românii minoritari în propria ţară, singuri şi uitaţi.
    De urmărit toate cele 5 episoade ale acestui film documentar care atestă nepăsarea politicienilor români faţă de proprii cetăţeni.

  2. E de preferat niste slabi-crestini sau chiar atei – dar sinceri, decat aceeasi oameni ipocriti de dragul parintelui Staniloae,iertat sa imi fie. Caile Domnului sunt complicate – nu exista reteta pentru mantuire ca sa le putem reprosa acestora ca au deviat de la ea.Cel mai bine e sa ne rugam pentru ei.
    Nu imi plac nici Nae Ionescu legionar si nici Crainic ( despre care,cu parere de rau,se stie ca a cedat in puscarie – dar cine nu a cedat? – sunt sigur ca s-a si pocait – Dumnezeu sa-i primeasca pe toti si sa se indure si de noi,pacatosii).
    Poate ca Nae Ionescu a fost desavarsit ca profesor,dar sunt relatari care arata un caracter ce lasa de dorit – pai unde mai e crestinismul lui? Si la fel cu Crainic…ii preferam mai sinceri.
    Ortodoxia n-are a face nici cu intelectualitatea si nici cu politica,desi nu este straina de acestea – este cu mult mai presus de ele, nu poate fi niciodata si nicaieri cuprins de acestea,ci invers.
    Scoala crestina nici macar nu poate exista propriu-zis – crestinismul nu poate fi stapanit ca sa il deformezi ca sa iti iasa o scoala sau o filosofie – crestinismul adevarat nici macar nu e un -ism, e Adevarul – iar in Adevar te lasi cuprins,nu ai cum sa il cuprinzi tu pe el.

  3. Draga Panda, saltimbacul perfect nu ar putea face nici o tumba daca nu l-ar sprijini, sustine, asigura, proteja compania lui de circari care este elita romana. Tismaneanu evolueaza fara plasa pentru ca oricum, daca e sa cada, cade pe moale, pe citeva straturi de slugi. Here’s a case in point:

    Zice Banica (http://www.revista22.ro/o-rena351tere-dificil259-7744.html):

    “România plăteşte acum indirect indecizia sa memorială de la începutul anilor 1990: în timp ce elitele politice de atunci au avut o atitudine ambiguă faţă de comunismul din care tocmai făcuseră parte cu carnet de membru şi acte în regulă, elitele culturale şi nu numai au redescoperit cu entuziasm, apoi au adoptat ca model perioada anilor 1930, cu tot cu „cadavrele din dulap“ asociate acesteia. În ambele cazuri, trezirea a fost dificilă, sentimentul de derută asociat, păgubitor.”

    In realitate, elitele culturale din Romania au ascuns, atenuat sau deturnat incercarea elitei interbelice de a-si afirma o identitate crestina.

    Dar asta dovedeste ca Banica este destul de calificat sa lucreze pentru Tismaneanu si Neamtu la IICCMER. O spune aici, in aceasta cerere de angajare:

    “Cercetătorii memoriei comunismului iau mai puţin în calcul evenimentele în sine, cât construcţia lor în timp, uitarea şi schimbarea semnificaţiilor. Mică paranteză: cine (mai) ia în calcul astăzi şi studiază pentru a înţelege nostalgia comunismului vocea celor „care nu cuvântă“ în mass-media? Opiniile lor despre comunism? Toţi marii perdanţi ai prăbuşirii comunismului ca sistem social, de la muncitorii obligaţi să strângă fier vechi din haldele marilor combinate siderurgice la dispreţuiţii căpşunari care ascultă cântece de jale ce-l plâng pe Ceauşescu în autocarele din depărtările albastre ale Spaniei şi Italiei. Cu memoria lor ce facem? Acceptăm faptul că şi ei au dreptul să-şi amintească, în felul lor, de comunism sau nu?
    S-a dovedit că atât în regimurile totalitare, cât şi cele democratice, „mizele memoriei“ sunt indisolubil legate de jocurile puterii şi de strategiile adiacente de legitimare a acesteia. Politica din ultima vreme a arătat persoanelor lucide cât de necesare sunt în acest moment noi teme de cercetare din sfera comunismului, aşa cum sunt revendicările memoriale, politica de reconciliere, rolul memoriei în relaţiile internaţionale ale României şi, mai ales, politica uitării şi a „vindecării“ rănilor traumatice ale trecutului. Tare îmi este teamă că propuneri precum cele de mai sus vor fi asimilate şi studiate (iarăşi!) doar în exteriorul ţării, în tăcerea confortabilă şi echidistantă a unei mari universităţi europene sau nord-americane. Aici ne lipseşte calmul şi voinţa de a face acest lucru. Dar să nu ne mai plângem, să nu ne mai indignăm atunci când vom deveni iarăşi un „studiu de caz“ – exemplele care îmi vin în minte sunt iarăşi legate de felul în care am gestionat memoria anilor treizeci. Pe lângă „investigatori“, cred că mai este nevoie şi de adevăraţi cercetători…”

    Adevarati cercetatori, care sa n-aiba treaba cu adevarul, precum insusi el: Mirel!

  4. Mdaaa, ce te mai faci si cu Banica asta. Vor toti sa faca din totalitarismul comunist obiect de dezbatere filosofica. ASTA E CEA MAI MARE TAMPENIE, sa faci din crima subiect de dezbatere in universitati in timp ce criminalii sunt lasati in libertate sa filosofeze ei insisi in universitati. ASTA DA NOMENKLATURA, vorba lui Tudor Gheorghe.

  5. Pingback: Religia in scoli pe “firul rosu” imbarligat Moscova-Chisinau-Bucuresti-Bruxelles | Victor Roncea Blog·

  6. Minunat articol, minunat blog, minunate fotografii, minunati oamenii!
    Bine ca Ortodoxia a produs si astfel de indivizi carora le este teama de apa minerala.
    Sunteti penibili.

    Paul

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s