Heidegger si “religia corectã”

Am dat de un text superb pe acest blog. Il pun si eu aici:

Regãsesc în sertarul cu tãieturi o paginã din excelenta revistã bucuresteanã KRISIS, a studentilor de la filosofie. E vorba de un interviu cu filosoful Hans-Georg Gadamer, “pãrintele hermeneuticii moderne”, ucenicul cel iubit al lui Heidegger si urmasul lui Karl Jaspers la catedra de la Heidelberg (mai e nevoie de alte prezentãri?). În interviul pe care Gadamer îl acordã, trebuie sã amintim, d-nei Monica-Maria Aldea si d-lui Cãlin Petcana, filosoful german revine de mai multe ori asupra subiectelor religioase si, în mod cu totul exceptional, asupra credintei maestrului sãu Heidegger. Dupã câteva remarci acide asupra puritanismului protestant – “pentru care confirmarea religioasã stã în succesul economic” – Gadamer, aflând de la interlocutorii sãi cã românii sunt ortodocsi, exclamã: “Românii sunt preponderent ortodocsi?!… Ortodoxia a fost, cu sigurantã, în ochii lui Heidegger religia crestinã corectã (richtige), deoarece nu are teologie si nici metafizicã. Numai asistentã duhovniceascã practicã. Deci asta a si fost ceea ce a contat în ochii lui Heidegger. La întrebarea “ce ne-ar putea salva de la transformarea noastrã într-o halã de fabricã vuind amenintãtor?”, rãspunsul sãu a fost: numai un Dumnezeu ar putea sã ne salveze. Aceasta a reprezentat un fel de testament si este o afirmatie cu multe sensuri. Poate a vrut sã spunã cã în ultimã instantã, i-ar reveni tot lumii ortodoxe menirea de a se opune tendintelor destructive ale gândirii iluministe”. Afirmatiile lui Heidegger se cer putin nuantate. Când spune cã Ortodoxia nu are “teologie” se referã la faptul cã – spre deosebire de modelele religioase apusene – este lipsitã de dogmatism, de scolasticã, de rigiditate. Se stie cã existã în catolicismul oficial un fanatism canonic si chiar doctrinar (a se vedea numai recentul scandal provocat în lumea crestinã de documentul pontifical ultra-conservator “Dominus Iesus”), dupã cum existã în protestantism un fanatism al Bibliei. Pe când în Ortodoxie, într-adevãr, ceea ce conteazã este “asistenta duhovniceascã practicã”. Existã si în Ortodoxie canoane, dar – cu exceptia marilor dogme de credintã – orice reglementare se încheie cu cuvintele: “sau cum va voi cel mai mare”, adicã duhovnicul sau episcopul. Aici nu este vorba de un relativism, ci de convingerea cã Duhul Sfânt lucreazã în continuu în Bisericã, de faptul cã viata nu poate fi circumscrisã unei formule (Sfântul Pavel spunea: “litera ucide”!). De aici venea probabil si încrederea lui Heidegger în misiunea de “asistentã duhovniceascã” a Ortodoxiei. Cât despre “metafizicã”, numai asta nu i se poate reprosa teologiei rãsãritene, dar si aici marele filozof a vrut sã sublinieze caracterul practic al metafizicii ortodoxe, exprimat în asceticã si misticã, adicã nu contemplatia poeticã sau filozoficã ci transformarea profundã a omului, îndumnezeirea sa. Credinta aceasta o exprimã simplu un pãrinte al Patericului, spunând: “De va voi omul, de dimineata pânã seara ajunge la mãsura îndumnezeirii”. În ultimã instantã, aceasta face “corectã” o religie, nu performantele ei economice sau civilizatorii, ci puterea de a salva lumea din deriziune, de a o elibera de toatã oboseala si bãtrânetea ei, de a-i dãrui o credintã, o sperantã si un Dumnezeu.