Despre iubirea moderna, Denis de Rougemont (fragment)

Denis de Rougemont e recomandat pentru tot soiul de somnambulism postmodern sau… postmortem. E ca un dus rece. I-auzi, parca vorbeste despre neoconservatori si socialisti:

„Imperialismul totalitarilor traduce in politica aceleasi principii pe care se intemeiaza anarhia in moravurile noastre private. Totusi, partizanii romantismului vor sustine ca dragostea scuza si da maretie oricarei manifestari care nu ar fi, altminteri, decat imperialism pur si simplu. Este adevarat ca Evanghelia insasi iarta multe celei care a iubit mult… Ramane de vazut daca aceasta iubire, despre care se pretinde ca ingaduie totul, este intr-adevar iubire, sau daca nu este mai degraba vreo obsesie abuziv impodobita cu acest nume frumos.

Or, fiecare vede ca „iubirea” moderna este un imens faliment intim al civilizatiei noastre. Este o chestiune atat de tragic confuza, incat numai Diavolul mai e sigur ca s-ar putea descurca in ea. Daca este adevarat ca orice oredine omeneasca se intemeiaza pe alianta si daca alianta primordiala a casatoriei nu are un mai mare dusman decat „dragostea” asa cum este ea vorbita, asta inseamna ca cel mai frumos cuvant din toate limbile este suflat pe buzele noastre de Satana.

Nicio epoca nu a vorbit mai mult despre iubire cu atat de putin exigenta reala. Diavolul ne-a facut sa numim „iubire” o vaga obsesie contagioasa al carui focar in epoca moderna a fost literatura romantica si careia romanele si filmele ii sunt agenti de difuzare. Aceasta obsesie a devenit marea afacere a civilizatiei noastre in vreme de pace – religia celor care nu mai vroiau religie. Imperiul sau s-a intins peste domeniile cele mai eteroclite, de la misticismul literar pana la publicitatea din metrouri. Nu veti face doi pasi intr-un oras fara a gasi vreo aluzie la ea. Ea domneste asupra enormei industii a filmului, asupra industiilor editurilor si asupra librariilor, asupra vanzarii parfumurilor, asupra activitatii a milioane de avocati si medici, asupra revistelor ilustrate, asupra comertului de mode.

Caci ea a modificat scara noastra de valori. Supraaprecierea extravaganta a dragostei – inteleg prin aceasta acea forma de obsesie care seamana cu iubirea adevarata asa cum seamana orasul Lyon cu un leu – a depreciat treptat in epoca noastra simtul si respectul tinutei morale, al sacrificiului pentru binele comun, al virtutilor virile si aspre.

Fericirea individuala a devenit tabuul nostru: semn de decadere a unei civilizatii. Ceea ce deosebeste dragostea in secolul nostru, ceea ce ar trebui sa ii descalifice in mare numar pe cei care se prevaleaza de ea, este tocmai aceasta nuanta de obsesie si usurinta cu care se arata ca i se cedeaza. E o usurinta sinistra in a te marturisi invins, in a te recunoaste iresponsabil, s-ar zice chiar in a te lauda cu asta. In alte vremuri, oamenii se aparau, le era rusine sa isi piarda controlul asupra lor insisi. Asta insemna ca pierzi totul, sau, si mai rau: era ceva prost vazut de ceilalti. Astazi, obsedatul se face el insusi interesant. Toti romancierii il studiaza. Departe de a lupta impotriva unei pasiuni care se iveste, se nadajduieste, se provoaca febra acestei pasiuni: si asta ar insemna sa traiesti! Mai tarziu, se spune: „era fatal. Uite, sunt obsedat.” Se vede in asta o scuza, si nu o infrangere – si inca si mai putin un lucru ridicol.

Satana stie ca dragostea este domeniul prin excelenta al confuziilor dintre viciu si virtute. In nicio alta parte omul nu se inseala mai abitir in ce priveste motivarile sale si nu se multumeste mai bine cu sofisme cusute cu ata alba.

Dar noi avem o morala romantica, exaltand pasiunea „fatala”; si, cu asta, ne-am pierdut ultima sansa, mica, de libertate care ne mai ramasese. Aceasta „fatalitate” a pasiunii nu este decat un fel de a te exprima romanesc, dar cati indragostiti nu se legitimeaza de la ea pentru a evita sa isi marturiseasca adevaratele lor motive, complezentele lor, vointele lor secrete? Este alibiul vizat: „Eu nu eram de vina, doar fatalitatea e raspunzatoare.”

Dar iata cum actioneaza ea intr-o lume in care ea nu mai slujeste decat micile fericiri individuale. Casatorindu-va in fata legii sau in fata lui Dumnezeu, va luati angajamentul sa fiti credincios „la bine si la rau”, orice s-ar intampla si pentru toata viata. Dar, dupa cativa ani, va spuneti: „m-am schimbat, s-a schimbat si ea. Ce sens ar mai avea fidelitatea noastra, cand ea se opune insesi legii Vietii? Este „sincer” sa te mai cramponezi? Am jurat, e adevarat, dar eu nu mai sunt acelasi. Si, din clipa in care iubesc o alta femeie, sa mai raman credincios fictiunii ilegale ar fi o pura ipocrizie.”

Din nefericire, acest frumos rationament distruge bazele oricarui tratat, oricarui cuvant dat sau schimbat, in sfarsit, insusi limabjului si posibilitatii de a te mai intelege in orice privinta. Caci de ce se fac juramintele? Tocmai pentru ca se stie ca viata se schimba si ne schimbam si noi; tocmai pentru a ne asigura impotriva acestor variatii prevazute; tocmai pentru a evita ca umorile sa domine ratiunea, ca momentanul sa distruga eternul si ca interesele particulare sa stearga interesul general.

Prin inima ne-a prin Diavolul. Sigur, nu de ieri incoace ne inselam nevasta si ne tradam juramintele de dragoste. „Juramintele cele mai puternice sunt paie pentru focul din sange”. Nu vina este cea care ni se pare noua, ci modul de a o accepta in numele Vietii si Sinceritatii – devize ale celor slabi.

♥

Dragostea moderna, daca ar fi sa ii crdem pe romancierii si pe statisticienii divortului, atinge un grad de complexitate neegalat in intreaga Istorie: tulbure amestec de patetic sentimental, de freudism rau inteles, de egoista sinceritate, de idei asupra dreptului la fericire, de intensitate nervoasa si slabiciune de caracter.

Mai ales exista din ce in ce mai putine pasiuni puternice, pur si simplu pentru ca noi cautam pasiunea pentru ea insasi si ca pe o parasire de sine. Pasiunile nu devin cu adevarat puternice decat la cei care le rezista la inceput. Cultul acesta al pasiunii mereu fugitive il inteleg ca pe un fel de nevroza sau de ameteala epidemica: nevoia de a fi deposedat de tine insuti, deci posedat din exterior sau de cineva strain, de un lucru, de un trup sau de o utopie, de cineva mai puternic, Hitler – sau Celalat…

Dragostea aceasta care distruge atatea fidelitati, nu prin forta sa, ci, dimpotriva, prin slabiciunile pe care le autorizeaza, trebuie, in sfarsit, sa fie descalificata in numele si din iubire fata de iubirea insasi. E vremea sa ii descurajam pe nenumaratii amatori fara vocatie care o inavata prin corespondenta din romane si prin revistele de mare tiraj.

Morala burgheza este prea slaba. Cand romancierii intarziati ii mai ataca ingustimile, tocmai dimpotriva, relaxarea ei ne-o infatiseaza ca mai demna de dispret. O societate deprimata cum e aceasta a noastra trebuie sa recurga la valori dure si rationale. Ea trebuie sa restaureze de urgenta interdictiile drastice, prejudecatile solide – chiar daca Diavolul le propune pe unele dintre ele – si simtul sfant al contractului, alternativa fiind riscul de a se dezlantui tirania, curand sangeroasa, a demonilor junglei launtrice. Aceasta este lectia crizei noastre.”

Denis de Rougemont.