Autopsia unor alegeri, de Mircea Platon

Mircea Platon

Autopsia unor alegeri

1. România îngenuncheatã

Presa internaţionalã a scris, în ultima sãptãmânã, despre violenta campanie electoralã care a agitat “cea mai coruptã/sãracã ţarã din Europa”, România. Din pãcate, comentatorii internaţionali nu analizeazã legãtura dintre corupţia vieţii publice româneşti şi violenţa campaniei electorale. Dacã recentele alegeri ar fi adus la putere partidele unor Corneliu Vadim Tudor sau George Becali, atunci probabil cã s-ar fi vorbit, previzibil, de legãtura dintre criza economicã şi “recrudescenţa extremei drepte” şi deci a “violenţei”. Iar românilor li s-ar fi prescris şi mai multã vaselinã corporat-globalistã împotriva “cancerului rasist”. Dar cum criza economicã nu a dus din fericire la recrudescenţa extremistã cu pricina, ci la victoria chinuitã a unui preşedinte neoliberal susţinut de Bruxelles,^[i] sursele violenţei electorale rãmân un mister pentru analiştii occidentali şi chiar pentru unii comentatori români, care se mulţumesc doar sã deplângã josnicia întregii campanii electorale şi sã condamne hãituirea mediaticã a Preşedintelui Bãsescu şi a oamenilor lui.

E adevãrat cã oligopolul mediatic exercitat de triada Vântu-Voiculescu-Patriciu, aflaţi în conflict deschis cu Preşedintele Bãsescu, a jucat un rol important în manipularea şi înveninarea campaniei electorale. E adevãrat cã “mogulii” şi-au fãcut averile într-un mod care nu suportã lumina zilei. E adevãrat cã “exerciţiul” democratic românesc e la nivel, preşcolar, de bastonaşe (pe spinarea omului cinstit) şi cârligaşe (în buza electorului naiv). E adevãrat cã “vechile structuri” sunt încã la putere în România. E adevãrat cã trebuie sã scãpãm de ele. Singurul lucru neclar e însã dacã Preşedintele Bãsescu şi oamenii lui sunt parte a soluţiei sau parte a problemei.

Dupã pãrerea mea, Preşedintele Bãsescu şi oamenii lui sunt parte a problemei. Violenţa încleştãrii dintre Preşedintele Bãsescu şi “mogulii PDSR” mi-a adus aminte de sãlbãticia confruntãrilor dintre troţkişti şi stalinişti, sau dintre socialiştii şi comuniştii francezi. Singurul mod în care poate fi explicatã şi înţeleasã aceastã violenţã e ca o ceartã în familie, în familia stângii româneşti în cazul nostru. Bãtãlia dintre minigarhii intelectuali ai Preşedintelui Bãsescu şi oligarhii economici ai PDSR-ului nu e o bãtãlie între o variantã de modernizare şi una de stagnare a României, aşa cum a prezentat-o Preşedintele Bãsescu. Nu e nici bãtãlia dintre douã versiuni de modernizare: una liberal-conservatoare şi cealaltã socialistã. Ambele tabere sunt, cu nesemnificative excepţii, dedicate globalizãrii, secularizãrii sau instrumentalizãrii religiei în favoarea ingineriilor sociale, pierderii suveranitãţii României în favoarea U.E. şi revoluţiei democratice globale. Ambele tabere, când au avut ocazia, au “privatizat” România cu mari pierderi pentru ţarã şi cu bun profit pentru ele însele. Fiecãrui oligarh PDSR îi corespunde un oligarh PDL. Fiecãrei minciuni iliesciene (de genul: “Nu ne vindem ţara!”) îi corespunde o minciunã bãsescianã (de genul: “Voi susţine micii întreprinzãtori”). Jaful corporat, fie cã e românesc, fie cã e strãin, e acelaşi, şi e straniu ca nişte neoliberali dedicaţi susţinerii multinaţionalelor occidentale corupte sã fie atât de înverşunaţi împotriva corporaţiilor româneşti corupte. Lupta stângii iliesciene împotriva dreptei conservatoare în anii ’90 a fost amplificatã de lupta falsei drepte bãsesciene împotriva unei a treia forţe conservatoare în anii 2000. Şi oamenii lui Iliescu şi oamenii lui Bãsescu au sabotat şi hãituit dreapta conservatoare sub acuzaţia de “legionarism”.^[ii]

Minigarhii intelectuali ai Preşedintelui Bãsescu au fost ani de zile pe statele de platã ale mogulilor Patriciu-Vîntu-Voiculescu. Impertinenţei activiştilor PDSR îi corespunde sfruntarea “elitei” PD-L.^[iii] Minciunilor populiste PDSR-iste îi corespund aburelile elitiste PDL-iste.^[iv] Unii te înjurã securist, ceilalţi se oţãrãsc la tine în francezã de Bruxelles. Unii te fac “haimana” sau “golan”, ceilalţi îţi spun, mai rafinat, cã eşti „scelerat” (Mircea Mihãieş despre Crin Antonescu), cã ai “inima ca un cur”, cã poporul român e un popor de psihopaţi fascişti, şi cã România profundã e populatã doar de beţivi, manelişti şi violatori.^[v] Unii te înghiontesc cu patul puştii cãtre locul execuţiei, ceilalţi te duc de nas cãtre groapa comunã. E, în toate, un amalgam de modalitãţi şi intensitãţi ale dispreţului securist/nomenclaturist pentru poporul român. Popor care trebuie folosit şi care e „bun” doar atunci când îţi legitimeazã prin vot jecmãnitorii, aşa cum o demonstreazq recentul entuziasm populist al unui Vladimir Tismãneanu.^[vi] E bãtãlia dintre douã mafii care doresc sã controleze beneficiile “modernizãrii” României. în absenţa unei economii care sã mai poatã fi privatizate, politica a rãmas modul preferat al mafiilor româneşti de a socializa pierderile şi de a privatiza profiturile. De a profita de pe urma nimicniciei unei Românii în genunchi.

În esenţã, Preşedintele Bãsescu a câştigat o victorie îndoielnicã pentru cã a jucat, ca şi adversarul, cu cãrţi mãsluite. Fârtaţii Preşedintelui au fost la fel de mincinoşi ca şi nefârtaţii lui. Minciuna Preşedintelui a mers umãr la umãr cu minciuna Opoziţiei. Impostura anticomunistã a Preşedintelui a fost balansatã de impostura Capitalistã (Democratic/Parlamentarã) a Opoziţiei. Preşedintele Bãsescu a fãcut apel la “popor”. Care popor? Cel plecat, cel “legionar” sau cel intrat prea repede în pãmânt? Care popor? Cel descris de ambasadorul Teodor Baconsky, cu doar câteva zile înainte de victoria lui Traian Bãsescu, drept: „O populaţie dominatã de resentiment, complexe obscure, neseriozitate, dezbinare, instabilitate emoţionalã şi distorsiuni cognitive”?^[vii] Într-o ţarã îmbãtrânitã prematur de ultravioletele globalizãrii, la care elitele noastre se bronzeazã artificial, într-o ţarã în care, în curând, numãrul parlamentarilor s-ar putea sã-l depãşeascã pe cel al populaţiei sub 18 ani, într-o ţarã pe cale de a deveni doar un ţinut, Preşedintele face apel la “popor”.

Pentru ca sã poţi face apel la popor ca la o instanţã supremã trebuie sã tratezi poporul ca pe o instanţã supremã. Nu poţi sã asmuţi asupra lui o armatã de arendaşi care sã-l mintã, sã-l insulte, sã-l vândã, sã-l prostitueze, sã-l drogheze, sã-l batã şi sã-l mulgã pentru ca apoi sã vii, senin, sã faci apel la popor. Când faci apel la o curte superioarã de justiţie faci apel la nişte magistraţi inamovibili. Or, au proclamat Preşedintele Bãsescu şi oamenii lui inamovibilitatea poporului român? Pot cei care trateazã poporul român ca pe un bun fungibil şi perisabil sã facã apel la poporul român? Pot cei care batjocoresc chipul lui Hristos în sufletul poporul român sã se roage apoi în faţa acelei icoane? Poate un popor sã facã “minuni” dacã nu jertfeşti ceva pentru el, pentru chipul lui Hristos din el? Dacã nu te lepezi de Satana pentru el? Poţi sã te faci frate cu dracul ca sã treci puntea, dar acea punte nu duce la Dumnezeu. Ci la altã punte, peste alt abis, şi la alt abis fãrã nici o punte. Elitele politice şi intelectuale româneşti şi-au petrecut ultimii douãzeci de ani tot trecând punţi, când tot ce le-ar fi trebuit ca sã iasã din labirint ar fi fost o scarã. Dar verticalitatea obligã, şi elitele româneşti sunt fericitele posesoare ale unei nobleţi care nu obligã la nimic.

Dupã ce au petrecut ani buni fãcând elogiul “moderaţiei” şi atacând “radicalii”^[viii] şi “rigiditatea” unui Corneliu Coposu care, în viziunea ideologului-şef al taberei Preşedintelui Bãsescu, a refuzat “concilierea” cu FSN-ul lui Ion Iliescu, minigarhii intelctuali ai Preşedintelui au descoperit, pe ultima sutã de metri, deliciile “talibanismului anticomunist” (apud Zoe Petre). Aceeaşi oameni care au atacat pieziş fermitatea cu care “radicalii” ortodocşi au respins instrumentalizarea politicã a Sfintei Împãrtãşanii în “cazul Corneanu” s-au dedat acum la insulte grosolane în beneficiul Preşedintelui Bãsescu.^[ix] Se vede treaba cã “moderaţia” în slujba lui Hristos merge mânã în mânã cu “fermitatea” în solda Preşedintelui Bãsescu atunci când trãieşti pe seama lui Hristos pentru Preşedintele Bãsescu. Dar şi “moderaţia” şi “radicalismul” oamenilor Preşedintelui sunt false. Şi dacã înţelegem acest lucru vom înţelege şi de ce violenţa campaniei electorale e un simptom al României îngenuncheate. Şi vom înţelege şi cã România e îngenuncheatã pentru cã elitele care ne conduc – oligarhii economici, baronii politici şi minigarhii intelectuali – falsificã, bruiazã şi manipuleazã legãtura poporului român cu propria lui realitate.

2. România renãscutã?

Resuscitat, în contextul rãzboaielor religioase din secolul al XVII-lea, idealul “moderaţiei” era opus celui al “entuziastului” puritan, al “fanaticului” care nu vede realitatea. Ca atare, moderaţia nu e în principal o chestiune de ton – ponderat –, de algoritm politic sau de compromis moral. Moderaţia presupune în primul rând fidelitatea reprezentãrii realitãţii, pe care fanatismul o neagã. Principalul defect al fanaticului nu e acela cã ridicã vocea, ci cã pierde din vedere realitatea, cã nu se raporteazã la ceea ce existã. Opusul moderatului nu e doar fanaticul, ci şi impostorul. Oricine falsificã realitatea, de bunã-credinţã (fanaticul) sau din spirit mercenar (impostorul), e un om opus moderaţiei pentru cã nu are o relaţie normalã cu realitatea, pentru cã nu reprezintã corect realitatea. Ca atare, deţinutul politic aflat sub torturã care strigã, cu ultimele puteri, cã “unu şi cu unu fac doi” e adevãratul moderat, şi nu bruta securistã care îi repetã, cu voce ponderatã şi cruzime manieratã, cã “unu şi cu unu fac trei”.

Moderaţia nu înseamnã veşnica disponibilitate de a negocia adevãrul. Pentru cã asta ar însemna sã ne credem stãpânii adevãrului. Moderaţia înseamnã a mãrturisi adevãrul. Moderaţia depinde de capacitatea de a recunoaşte adevãrul şi de a lãsa moştenire obişnuinţa lui. Dacã acceptãm cã moderaţia presupune în primul rând a nu lãsa fanatismul sau impostura sã îţi tulbure modul de a te raporta corect la realitate, atunci acceptãm cã, silit sã se confrunte cu falsificarea realitãţii şi a modurilor ei de reprezentare, moderatul va deveni ferm sau radical. Moderat e orice om normal, adicã orice om care tinde cãtre bine prin adevãr. Moderatul ferm e conservatorul, adicã orice om care încearcã în mod conştient sã apere realitatea şi reprezentarea ei fidelã.

Dar atunci când moderaţia înseamnã doar a adopta poziţia de mijloc în orice situaţie, a te fofila oportunist, a minţi timid, a cãuta sã te descurci şi sã te ai bine cu toţi, atunci moderaţia devine echivalentul abilitãţii de a discerne minciuna profitabilã. Şi fermitatea cu care e înmulţitã aceastã “moderaţie” rezultã în sfruntare. “Radicalismul anticomunist” al Preşedintelui Bãsescu, clãdit pe falsificãri iniţiale şi pe oportunisme de parcurs,^[x] nu a fost decât o sfruntare ideologicã: adicã o minciunã proptitã de entuziasm mercenar.

Ceea ce au pierdut din vedere Preşedintele Bãsescu şi oamenii lui e cã radicalismul anticomunist, condamnarea comunismului adicã, e parte a luptei pentru adevãr în viaţa publicã româneascã. Condamnarea comunismului e o subspecie a luptei pentru adevãr. Condamnarea comunismului nu are deci nicio valoare dacã e instrumentalizatã în folosul minciunii de partid şi de stat. E doar compromisã. Condamnarea comunismului nu scuzã turpitudinea moralã şi necinstea intelectualã a unor elite politice şi intelectuale care au transformat suferinţa pãrinţilor şi bunicilor noştri în jeton de jucat la ruleta politicii în speranţa cã, pe baza lui, pot câştiga un nou mandat, o nouã amantã, o nouã sinecurã, un nou jacuzzi.

Condamnarea comunismului nu are valoare decât dacã e fãcutã ca reprezentare corectã a realitãţii româneşti, adicã şi a istoriei româneşti. Pentru cã realitatea e vãzutã şi nevãzutã. Realitatea omului e şi trup şi suflet. Şi suferinţã, şi speranţã. Şi trecut, şi viitor. Şi mizerie, şi potenţial. Or, Preşedintele Bãsescu şi oamenii lui s-au fãcut vinovaţi, ca şi mogulii PDSR, de falsificarea realitãţii vãzute. Mogulii, de exemplu, au exagerat pânã la caricaturã defectele Preşedintelui Bãsescu. Pe de altã parte, elita Preşedintelui Bãsescu a redus la caricaturã istoria poporului român.^[xi]

Dar, mai presus de orice, oamenii preşedintelui Bãsescu s-au fãcut vinovaţi de pervertirea şi falsificarea realitãţii nevãzute a acestui popor, de destrãmarea cinicã a sufletului lui, de instrumentalizarea creştinismului, de batjocorirea reperelor, de compromiterea sistemului imunitar al românilor. Dacã Iliescu ne-a vrut sovietici gorbaciovişti, elitele Preşedintelui ne-au vrut ba “scoţieni reformaţi”, ba umanişti spinozişti, ba cosmopoliţi fãrã ţarã, ba ecumenici fãrã Bisericã, ba mistici sufiţti, orice, numai români ortodocşi nu. Pânã şi condamnarea comunismului s-a transformat tot într-un prilej sectar de culpabilizare a poporului român şi a Bisericii Ortodoxe. Adicã pânã şi condamnarea comunismului s-a fãcut nu din perspectiva noastrã, ci din perspectiva unor vlãstare ale cãlãilor acestui popor. Condamnarea comunismului a devenit doar un nou prilej de reeducare: se condamnã selectiv şi se deconspirã pe alese. Care e deci realitatea şi adecvarea la realitate? Unde e reprezentarea fidelã a realitãţii, şi deci moderaţia, în opera “echipei Bãsescu”?^[xii]

Filosofia politicã a nomenclaturii comuniste şi metacomuniste româneşti pare a o copia pe cea a lui Bertold Brecht, care dupã înãbuşirea violentã a revoltei est-germane în 1953 se întreba cinic: “Nu ar fi oare mai uşor dacã guvernul ar putea sã dizolve poporul şi sã aleagã altul?” Cum se poate construi ceva fãrã a ţine cont de realitatea acestui popor? Şi cum se poate construi ceva cu oameni care, atunci când le vorbeşti de potenţialul acestui popor, îţi vorbesc rânjind doar de mizeria lui. De ce am crede ce vrea sã ne facã sã credem torţionarul care, dupã ce ne bate, ne pune o oglindã în faţã şi ne spune cã nu suntem decât ceea ce vedem: un boţ de carne tumefiatã şi sângerândã. Noi, ca persoane şi ca neam, nu suntem doar ce ne fac cãlãii noştri sã fim. Nu suntem nici mãcar doar ceea ce ne-a fãcut indolenţa noastrã sã fim. Şi asta pentru cã, dincolo de nimicnicia şi de indolenţa noastrã, suntem liberi. Suntem, ca oameni şi ca neam, ceea ce ne-a lãsat Dumnezeu sã fim. Dar trebuie sã reînvãţãm cine suntem. Trebuie sã nu mai lãsãm maeştrii pãpuşari sã ne reducã realitatea istoricã la un teatru al memoriei, şi nici identitatea la un numãr al extragerii loto globale.

Avem acum şansa edificãrii unui discurs alternativ conservator serios şi credibil. Fãrã pãpuşari. Fãrã aviatori ideologici. Fãrã oameni compromişi. Actualele partide politice şi-au epuizat rezerva de cadre şi de gãselniţe. Unii, şi mã gândesc aici la susţinãtorii Preşedintelui Bãsescu, şi-au terminat cariera politicã înainte de a o începe. Nu peste mult timp vor înţelege şi ei acest lucru. Românii pe care i-am întâlnit în ultimii ani în cursul peregrinqrilor mele prin ţarã m-au întrebat mereu de “soluţii”. Soluţia, ca şi moderaţia, depinde de adecvarea noastrã la realitate. La noi înşine. Sã nu ne mai uitãm la cei care ne spun sã fim ca ei sau ca alţii (chinezi, scoţieni, nemţi, americani, globali). Sã luãm exemplu de la cei care ne învaţã cum sã fim noi înşine.^[xiii] Sã clãdim oaze de luciditate. Învãţând cum sã fim noi înşine vom învãţa sã discernem şi cine sunt ceilalţi: cine e “adevãrat” şi cine nu. Soluţia existã. Dar trebuie sã învãţãm sã o vedem. Soluţia are de a face cu realitatea vieţii româneşti.

Trebuie doar sã rãspundem onest, fãrã cinism elitist sau şovinism conspiraţionist, fãrã entuziasme sau descurajãri conjuncturale, la trei întrebãri: Cine suntem? Ce vrem sã facem? Ce suntem dispuşi sã sacrificãm pentru a construi ceva? Pânã acum am vãzut la conducerea României doar oameni servil interesaţi de cine sunt şi de ce vor alţii. Oameni gata la orice câştig. Nu am vãzut înca oameni liberi. Şi nu i-am vãzut pentru cã nu ştim sã-i vedem.

---

---

^[i]Vezi Dragoş Paul Aligicã, „Campania Geoanã: culisele internaţionale”, Revista 22 (9 decembrie 2009; http://www.revista22.ro/campania-geoana-culisele-internationale-7272.html)

^[ii] Vezi atacul lui Horia-Roman Patapievici, în „Radicalism şi criticã pauşalã”, Idei în dialog (februarie 2008; http://www.ideiindialog.ro/articol_284/radicalism_si_critica_pausala.html). Vezi şi Mircea Platon, „Comisarul Tismãneanu se întoarce” şi „Despre dreapta româneascã” (http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=12668).

^[iii] Vezi cazul lui Teodor Baconsky, teologul creştin şi amabasador al României care în articolele sale amestecã dispreţul faţã de poporul român cu entuziasmul pentru o elitã amoralã şi mincinoasã. Vezi articolele: „Despre noi, laolaltã” (Dilema veche, 3 decembrie 2009; http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=303&cmd=articol&id=11995); „Acţiunea indirectã” (Dilema veche, 22 octombrie 2009; http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=297&cmd=articol&id=11707); „Titanic vals” (Cotidianul, 26 iunie 2008, http://www.cotidianul.ro/titanic_vals-49883.html). Pentru rezultatele concrete ale acestui machiavelism vezi cazul eseistei conservatoare şi specialistei în filosofie politicã Chantal Delsol, pe care obişnuitele manevre ale elitei Preşedintelui Bãsescu grupate într-un Institut de Studii Populare, din al cãrui colegiu fac parte şi „machiavelienii” Baconsky şi Tismãneanu, au determinat-o sã-şi dea demisia din colegiul de conducere al respectivului institut şi sã protesteze public împotriva manipulãrii samavolnice a numelui domniei-sale. Vezi Observator ccultural din 29 octombrie si 12 noiembrie 2009 (http://www.observatorcultural.ro/Mesaj-Chantal-Delsol*articleID_22701-articles_details.html ; http://www.observatorcultural.ro/Precizari-suplimentare*articleID_22741-articles_details.html).

^[iv] Vezi exemplele pe care le dau autorii în Mircea Platon, Gheorghe Fedorovici, Mãsura vremii: îndemn la normalitate, Bucureşti, Ed.Predania, 2009.

^[v] Vezi cazurile discutate în Mircea Platon, „‘Balanţa” (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/search/label/Mircea%20Platon) şi „Destinul românesc şi mântuirea mecanicã” (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/10/destinul-romanesc-si-mantuirea-mecanica.html). Vezi şi Gheorghe Fedorovici, „Satul românesc de la demolare la deconstrucţie” (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/10/satul-romanesc-de-la-demolare-la.html)

^[vi] Vezi Vladimir Tismãneanu, „‘We the People’: Alegerile prezidenţiale şi suveranitatea poporului”, Evenimentul Zilei (9 decembrie 2009; http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/879087/SENATUL-EVZ-We-the-People-Alegerile-prezidentiale-si-suveranitatea-poporului/).

^[vii] Vezi (Dilema veche, 3 decembrie 2009, http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=303&cmd=articol&id=11995).

^[viii] Vezi discuţia atacurilor lui Vladimir Tismãneanu la adresa „rigiditãţii” anticomuniste a lui Corneliu Coposu în Mircea Platon, „O fantomã bântuie România: Vladimir Tismãneanu” (https://culianu.wordpress.com/2009/08/09/o-fantoma-care-bantuie-romania-vladimir-tismaneanu-mircea-platon/) .

^[ix] Vezi cazul lui Mihail Neamţu, care scria, descalificant, dupã alianţa dintre Mircea Geoanã şi Crin Antonescu despre cum: „Un oarecare agramat, sprijinit si „garantat” de un oligofren, aspirã la demnitatea prezidenţialã” (http://grupareaaproape.wordpress.com/2009/11/26/nervii-domnului-patriciu-stupid-people-si-televiziunea-tribunal-mihail-neamtu/).

^[x] Vezi, pe lângã articolele semnate de Gheorghe Fedorovici, şi articolele semnate de Zoe Petre, Alina Mungiu, Carmen Muşat, Dorin Tudoran şi Liviu Cangeopol. Dincolo de orientãrile ideologice divergente, analizele de mai sus se întâlnesc în evidenţierea incoerenţelor şi duplicitãţilor agendei anticomuniste a Preşedintelui Bãsescu şi a oamenilor lui.

^[xi] Vezi Traian Ungureanu, Încontro duce istoria României, Bucureşti, Humanitas, 2008 şi conferinţa lui Patapievici. Vezi, pentru teze similare celor ale lui TRU, conferinţa lui Horia-Roman Patapievici, „Anatomia unei catastrofe” discutatã în Mircea Platon, „Libertatea istoriei şi istoria libertãţii”, A treia forţq: România profundã, Bucureşti, Ed. Logos, 2008, 271-281.

^[xii] Vezi de exemplu Valeriu Stoica, Dragoş Paul Aligicã, Reconstrucţia dreptei, Bucureşti, Humanitas, 2008 Aligicã/Stoica. Cartea propune o “filosofie” liberal-conservatoare care repetã fidel toate clişeele neoliberalismului falimentar anglo-saxon şi care nu are nimic de spus despre ce se poate construi bazat pe realitatea româneascã. Vezi şi foarte pertinentele comentarii şi obiecţiuni ale lui Ovidiu Hurduzeu, al cãrui articol a fost cenzurat de partizanii Preşedintelui Bãsescu, aici: https://culianu.wordpress.com/2009/09/11/ovidiu-hurduzeu-despre-conservatorismul-schimbarii-valeriu-stoica/.

^[xiii] Vezi spre exemplu articolul lui John C. Medaille, http://distributism.blogspot.com/2009/12/burn-vineyard.html. Vezi şi A Treia Fortã. Economia libertãţii: Renaşterea României profunde, John C. Medaille, Ovidiu Hurduzeu (eds.), Logos, 2009. Comparaţi opinia despre România a unor strãini care nu trãiesc de pe seama degradãrii României cu opiniiile neo-nomenclaturiştilor  noştri.