Andre Scrima in dialog cu Andrei Plesu

Andrei Plesu: E preferabil sa suspendam dialogul ca fiind futil?

Andre Scrima: Nu. Ci sa-l preparam printr-un travaliu constient, sustinut in noi si intre noi, pana cand el va surveni de la sine. Lucrurile nu trebuie privite incremenit; intelegerea noastra trebuie sa se mentina necontenit in devenire. Cei care sunt, pentru moment, intr-o stare rigida, rigorista si impenetrabila se instaleaza, de fapt, intr-o certitudine, nu intr-un adevar. Certitudinea e mult mai accesibila decat adevarul pentru ca e psihologica, e sociala, e compensatorie fata de tot soiul de frustrari: face economie de spirit. Pentru situatiile in devenire, marele pericol, marea poticnire e sa te opresti pe loc, sa incremenesti. Incremenirea, din punctul de vedere al actiunii (dar si filologic), inseamna mineralizare. Insa mineralizarea este permisa numai eschatologic, in Ierusalimul ceresc. Pentru ca acolo mineralizarea devine luminoasa. Este piatra patrunsa de lumina. Piatra pretioasa e o piatra ce devine ea insasi sursa de lumina. E ca si cum piatra ar avea inuntrul ei princiupiul iluminarii: e in acelasi timp stabilitate si iradiere.

Din aces punct de vedere, cubul este intr-adevar relizare, consacrare a spatiului. Daca fac o operatie foarte simpla, gandind sfera in perspectiva dinamica a umplerii spatiului, voi constata ca sfera nu poate umple spatiul: se creeaza interstitii.

Ceea ce este absolut sigur este ca „lucrurile se rezolva la varf”. Dumneavoastra asteptati ca reprezentantii autorizati ai crestinismului sa recunoasca limpede si explicit legitimitatea si concordanta celorlalte religii cu cea crestina. Limpede si explicit nu o vor face. Insa exista asemenea crestini. Am intalnit in Romania, cand eram tanar, o multime de asemenea crestini in cercul de la Antim. Doctorul Vasile Voiculescu era un crestin din ce in ce mai christic. Ne aflam, spuneam, in devenire cat priveste intelegerea religiei. O asemenea interogatie sau problematica a fost resimtita ca un dat inevitabil in Occiden, in mediile crestine serioase. Pe un asemenea parcurs se opereaza o cernere, o decantare, o trecere prin filtru, ca cea evocata in Evanghelie – „Si a zis Domnul: Simone, simone, iaata Satana v-a cerut ca sa ve cearna ca pe grau” (Luca 22:31). E o cernere inevitabila pentru ca face parte din sensul acestei deveniri care e vectoriala, as spune vectorializata fiindca are, vazuta sau nevazuta de noi, o tinta unica. Tinta care ia cu sine si face sa treaca esentialul, lasand in urma toate cele ce s-au desprins sau au fost „discernute”, pentru a se atinge, mi se pare, un moment (cand spun asta ma angajez numai pe mine), un moment in care Duhul va trebui sa actioneze singur fiindca istoria ajunge la o limita unde actiunea omului nu mai e operanta, se impotmoleste. Sunt asemenea momente, descifrabile in toate referintele scrierilor sacre: la un moment dat, in masura in care timpul se agita mai violent, materia istoriei se solidifica, se incheaga. Conflictul din spatiul ex-iugoslav – pentru a lua un exemplu foarte concret – reprezinta o regresiune in istorie, dublata de o agitatie a timpului out of joints: timpul si-a iesit din tatani. Iar rezultatul si continutul acestei agitatii are ca rezultat, paradoxal, un fel de limitare, de solidificare, de neputinta.

Ma intorc, referitor la superioritatea crestinismului. Mai poti citi oare o alta carte in afara de Scriptura Crestina? Voi da un raspuns, nu fantasmat, ci foarte banal, pedestru, dar discernut. In Occident, la o intalnire ca a noastra, problemele care s-ar pune ar fi cu totul altele. Daca un crestin adevarat (lucid, sobru, informat) i-ar exclude pe islamici, pe hindusi, etc., ca pe niste pagani, discursul sau ar fi net respins. Fiindca ambianta, mediul, locul, tipologia culturala nu mai ingaduie asa ceva. Pe cand aici, lucrul se petrece inca. De aceea spunem ca situatia este in curs, in devenire.

Andrei Plesu: Stiti insa ca localnicul va folosi declaratia dumneavoastra ca pe un argument in favoarea suprematiei ortodoxiei. Cei de acolo, occidentalii, va spune el, sunt anesteziati, decadenti, disoluti.

Andre Scrima: Sigur. Dar care este semnul superioritatii? Acela pe care eu mi-l arog, proclamandu-ma, prin excluziune, iar nu prin incluziune, unicul reprezentant al crestinismului? Ce inseamna asta? Aici incepe scandalul. In Occident, asta se stie; in parte, constiintele s-au decantat. Refuzul celuilalt, excusivismul devine o imposibilitate, la o inchidere in tine insuti pentru „aparare”, la provincialism, aprehensiune si frica si, pana la urma, la deformarea imaginii vii a lui Dumnezeu in tine. Ceea ce e jalnic. Nu e mai putin adevarat ca declaratiile de deschidere nu sunt suficiente pentru a implini aceasta imagine a lui Dumnezeu.

Sa revenim. Spui, de pilda: „crestinismul e singura religie”. De acord? Nu. Crestinismul e religia Cuvantului lui Dumnezeu intrupat. E o religie care nu se opune. Hristos nu se opune absolut nimanui. Altii i se opun, i se pot opune lui Hristos. Carui Hristos? Sa ne intrebam. Carui Hristos i se pot opune? Fiindca exista Hristos in adevarul lui dumnezeiesc; si exista Hristos cel conceput de noi, in felul in care il concepem noi. Pavel spune: „Vai! Oare s-a divizat Hristos?Fiecare vine cu invatatura lui.” (1 Corinteni 3: 4-7). Am eu dreptul asa de usuratic sa il definesc, sa il tin in sarmanele mele conturi, sa il posed pe Hristos pana la a proiecta in El lucruri decurgand din maruntimea unei vieti pe care El a venit s-o ridice, sa o deschida, nu sa o inchida? Daca pornesti de la crestinism ca religie a excluziunii, daca faci din „superioritate” un pretext pentru excluziune, ma tem ca nu esti in Duhul lui Hristos. Or, El spune: „Sunt acolo unde voi nu m-ati cautat”.

Faceam odata distinctia dintre credinta si istoricizarea ei. Nu suntem, ma tem, suficient de atenti la acest binom. In crestinismul Occidental si de vreun secol si jumatate incoace cam peste tot in lumea crestina – prin scoala, prin cultura, prin mediile de informare – Hristos e intr-un anume fel „atestat” preponderent prin faptul istoric, prin „succesul” socio-cultural al crestinismului. Ceea ce nu era, evident, starea incepututrilor. Acum reusita istorica e data ca un argument incontestabil pentru marea pretentie de superioritate a crestinismului. De unde tinde sa decurga excluderea celorlalte religii ca inferioare, deficiente din punctul de vedere al realitatii lor. Aici, la noi, e sigur. Brahman? Buddha? Sa fim seriosi! Nu mai pomenim de alte mari traditii spirituale.

Andrei Plesu: Raportul s-a rasturnat pana la urma.

Andre Scrima: Intr-adevar. In trairea spirituala profetismul nu are nimic de a face cu prevestiri, cu prezicerea viitorului, cu ghicitura… Hristos vorbeste despre obligatia noastra de a citi „semnele timpurilor” („Fatarnicilor, semnele vremii stiti sa le vedeti… si spuneti ca maine ploua, iar semnele timpurilor nu stiti sa le cititi” – Luca 12: 54-56). Iar aceste „semne” nu sunt doare cele ce vin din viitor, ci mai ales cele deja inscrise in istoria noastra, in substanta timpului, si ele ne solicita fara incetare intelegerea, discernamantul animat de credinta. Or, unul din aceste semne nu este oare intuirea Logosului lui Dumnezeu, asa cum decide El, in alte locuri, sub alte forme? Aceasta traire creatoare a credintei mi se pare ceva exaltant. Prin Hristos noi nu mai traim intre Geneza si Inviere; noi am intrat in timpul calitativ, cel dintre pogorarea Duhului si Parusie. Or, in acest interval, mai pot emerge profetii, profetism. Crestinismul vechi recunostea ca profeti nu numai pe Isaia, Ieremia, Zaharia, ci si pe Platon, Heraclit, pe Sibile…

Andrei Plesu: Dar aceasta neincetata emergenta a Duhului s-a uitat.

Andre Scrima: S-a uitat. Mai neasteptat, mai tulburator, as evoca exemplul islamului (cu care si despre care, din pricini diferite, nu mai stim sa vorbim). Intrand in Ierusalim (in 638) si cladind pe vechile temelii ale templului lui Solomon „Domnul Stancii, califul Omar a pus sa se insemneze pe zidurile ei un verset din Coran: „Binecuvantata esti tu, Marie, caci din tine s-a nascut feciorelnic Iisus, Mesia, duhul si cuvantul lui Dumnezeu” (Coran 3:45). Orice comentariu ar trebui sa fie de prisos. Din pacate astazi el e mai necesar ca oricand. Hristos e Logosul, izvorul de sens al totalitatii deschise, vazute si nevazute. Daca nu ar fi fost Logosul, cuvantul si „mintea” lui Dumnezeu intrupate, nu ne-ar fi interesat, nu ne-ar fi retinut pentru mult timp. Or, nu ca sa se aseze in lume o superioritate (care n-ar fi tinut in nici un caz mult timp) a venit El, ci ca se ne dezvaluie o centralitate – a tot ce s-a manifestat, a ceea ce se manifesta: creatie, mantuire, reintoarcere-unire in Dumnezeu cel viu. Or, ca sa-L poti intalni ca atare trebuie sa fii sau extrem de senin si de inocent (in sensul rus al inocentei: ca cel ce nu refuza, nu se impune pe sine) si atunci esti mantuit. Sau, daca te indrepti spre Hristos ca un intrebator, ca un intelectual, trebuie sa ai mare grija sa nu confuzi, sa nu scazi, sa nu faci sa se coboare aceasta centralitate, sa nu o distribui pe o „peripetie”, pe formele unei anecdotici istorice sau institutionale care voaleaza Logosul.

Revin iarasi, mereu, la Antim ca la o experienta ortodoxa traita. La sfarsitul unei conferinte de duminica, cu multa asistenta laica, unde se vorbise si despre Djalal-od-Din Rumi si Ramakrishna, un calugar se ridica si spune: „Ma iertati. Dumneavoastra citati un musulman, altcineva citeaza un hindus. Dar ce este atunci aici?” Si parintele Benedict Ghius a raspuns foarte simplu: „Daca Dumnezeu a spus ca, la sfarsitul vremurilor, isi va lua la sine toate oile, cum pot eu sa le exclud? Cum pot respinge pe cineva care vorbeste astfel despre El? Cum pot sa nu-l ascult?”

♦

Insusi cuvantul „Dumnezeu” – ca notiune tematica – nu mai e imediat evident, inocent pentru noi, fiindca – foarte simplu spus – noi suntem cei care ne-am pierdut inocenta.

Ignoranta e facila, prompta si suficienta. Cunoasterea e indelungata, rabdatoare, modesta.